ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2350/2023

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 14 februarie 2017, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Craiova și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, suspendarea executării deciziei de atragere a răspunderii solidare, prin care s-a dispus angajarea răspunderii sale solidare pentru creanțele fiscale datorate de S.C. B. S.R.L., în sumă de 1.122.190 RON. La data de 31.03.2017, reclamanta A. a depus precizare la cererea de chemare în judecată, prin care a arătat că obiectul acțiunii este acțiune în anulare și cerere de suspendare a executării actelor administrative-fiscale, constând în: decizia nr. CRR REG - 5729/07.03.2017 privind soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM 69/11.01.2017; - decizia de angajare a răspunderii solidare în baza art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, înregistrată la Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Craiova sub nr. DJCM 69/01.01.2017, solicitând suspendarea executării și anularea Deciziei nr. CRR_REG - 5729/07.03.2017 privind soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM - 69/11.01.2017 și a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM 69/11.01.2017, precum și exonerarea de la plata sumei de 1.122.190 RON; obligarea intimatele la plata cheltuielilor de judecată. Asupra cererii de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale, instanța s-a pronunțat prin sentința nr. 219/5.04.2017, definitivă prin respingerea recursului, potrivit deciziei Î.C.C.J. nr. 3844/9.11.2018 pronunțate în dosarul nr. x/2017.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 260 din 22 septembrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, a anulat decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM 69/11.01.2017, emisă de D.G.R.F.P. Craiova-A.J.F.P. Gorj și decizia CCR_REG-5729/07.03.2017, emisă de D.G.R.F.P. Craiova, obligând pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 645 RON, cheltuieli de judecată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în nume propriu și în numele Administrației Județene a Finanțelor Publice Gorj, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a hotărârii și rejudecarea cauzei pe fond, în sensul admiterii în parte a acțiunii, anulării parțiale a actelor administrativ-fiscale atacate și menținerii acestora pentru urmatoarele obligații fiscale stabilite prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM-69 din 11.01.2017: - 101.848 RON reprezentând T.V.A. cu accesoriile aferente și 8.512 RON reprezentând impozit pe venituri din salarii, venituri din amenzi, contribuții de asigurări sociale datorate de anagajator și cele reținute de la asigurați, contribuții pentru accidente de muncă, șomaj, concedii și indemnizații, cu dobânzile și penalitățile de întârziere aferente. Prin sentința recurată, instanța a reținut că prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM 69/11.01.2017, emisă în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a intimatei-reclamante, în calitate de acționar al S.C. B. S.R.L., pentru suma de 1.122.190 RON, reprezentând obligații la bugetul general consolidat al statului, debitul provenind din stabilirea unor sume suplimentare cu titlu de impozit de profit și TVA în sarcina B. S.R.L., prin decizia nr. x/15.07.2016, la care s-au adăugat accesorii prin decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/02.08.2016. În dosarul nr. x/2018, prin sentința civilă nr. 50/28.01.2019, rămasă definitivă prin respingerea recursurilor, Curtea de Apel Craiova a admis în parte acțiunea intervenienților principali C., D. și A., în contradictoriu cu S.C. B. S.R.L., A.J.F.P. Gorj, D.G.R.F.P. Craiova și A.N.A.F., a anulat decizia nr. 425/22.08.2018 emisă de A.N.A.F., a anulat în parte deciziile de impunere x/15.07.2016 cu privire la obligațiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare stabilite în urma controlului fiscal și decizia nr. 306/15.07.2016 privind modificarea bazei de impozitare, ambele emise de A.J.F.P. Gorj. Astfel, instanța de fond a reținut că reclamanților nu li se poate imputa faptul că operațiunile apreciate ca fiind generatoare de impozit sau taxabile din punct de vedere al T.V.A. sunt unele corect determinate, atâta timp cât acestea au primit o soluție din partea instanței, efectul puterii de lucru judecat al sentinței mai sus arătate opunându-se a se da o nouă intepretare juridică. De asemenea, s-a mai reținut că cea mai mare parte a sumei pentru care a fost angajată răspunderea provine din operațiuni ce au fost înlăturate de către instanțele de judecată, astfel că sumele stabilite cu titlu de accesorii cuprinse în decizia de angajare a răspunderii solidare nu pot avea o existență reală, în situația în care debitul principat a fost anulat. Recurenta a apreciat că instanța de fond a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 și a subliniat faptul că în baza Deciziei de impunere nr. FGJ 305 AlF/15.07.2016, în sarcina societății B. S.R.L. au fost stabilite sume suplimentare în cuantum de 1.040.987 RON (99.054 RON reprezentând impozit pe profit și 941.933 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată), la care s-au adaugat accesorii în sumă de 257.166 RON (decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/02.08.2016). Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM-69 din 11.01.2017 s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei, în calitate de asociat al S.C. B. S.R.L., în limita sumei de 1.122.190 RON, din care debite în sumă de 850.090 RON și accesorii în sumă de 272.100 RON, structurate astfel: - 99.054 RON reprezentând impozit pe profit provenind din decizia de impunere nr. x AlF/15.07.2016, pentru care au fost stabilite accesorii în cuantum de 50.924 RON dobânzi și 14.858 RON penalități de întârziere; - 742.600 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată, provenind din Decizia de impunere nr. x AlF/15.07.2016, pentru care au fost stabilite 153.805 RON dobânzi și 52.437 RON penalități de întârziere; 8.512 RON reprezentând impozit pe venituri din salarii, venituri din amenzi, contribuții de asigurări sociale datorate de anagajator și reținute de la asigurați, contribuții pentru accidente de muncă, șomaj, concedii și indemnizații, cu dobânzile și penalitățile de întârziere aferente. Din considerentele sentinței nr. 50/28.01.2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin respingerea recursurilor de către Î.C.C.J., rezultă că instanța nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra legalității sumei de 101.848 reprezentând T.V.A. stabilită prin decizia de impunere nr. x/15.07.2016, anulând în parte decizia de impunere nr. x/15.07.2016 cu privire la obligatiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare stabilite urmare a controlului fiscal, fără a indica în mod expres obligațiile fiscale anulate sau menținute. Astfel, suma de 101.848 RON, reprezentând TVA stabilită prin decizia de impunere x/15.07.2016 nu a primit o soluție clară din partea instanței. Mai mult, prin Decizia nr. 618/15.11.2016, D.G.R.F.P. Craiova a suspendat soluționarea contestației împotriva Deciziei de impunere x/15.07.2016, până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală cu privire la sesizarea penală nr. GJG AF 3735/13.07.2016 transmisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj. Decizia de suspendare a soluționării contestației de către organul fiscal a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, fiind menținută de către Înalta Curte de Casație și Justiție, conform deciziei nr. 1720/18.03.2021. Așadar, conform sentinței nr. 50/28.01.2019 a Curții de Apel Craiova din dosarul nr. x/2018 și deciziei nr. 1720/18.03.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție din dosarul nr. x/2017, în sarcina intimatei-reclamante au mai rămas urmatoarele obligații fiscale stabilite prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM-71 din 11.01.2017: 101.848 RON reprezentând TVA cu accesoriile aferente și 8.512 RON reprezentând impozit pe venituri din salarii, venituri din amenzi, contribuții de asigurări sociale datorate de angajator și cele reținute de la asigurați, contribuții pentru accidente de muncă, șomaj, concedii și indemnizații, cu dobânzile și penalitățile de întârziere aferente. Recurenta-pârâtă a arătat că pentru suma de 101.848 RON reprezentând TVA cu accesoriile aferente nu s-a primit o soluție de anulare din partea instanței, astfel că echipa de inspecție fiscală a întocmit sesizarea penală nr. GJG AF 3735/13.07.2016 transmisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj. De asemenea, echipa de inspecție fiscală a estimat pentru perioada 01.01.2016 - 31.03.2016 venituri din exploatare în sumă de 1.131.640 RON, calculând taxă pe valoarea adăugată suplimentar în sumă de 101.848 RON, sumă ce are la bază înregistrarea contabilă efectuată în luna martie 2016, în privința căruia echipa de inspecție fiscală a apreciat că prin aceasta s-a anulat stocul de păsări vii în sumă de 1.131.640 RON, denaturându-se concomitent rezultatele financiare ale societății. Astfel, nu a fost prezentat niciun document de evidență primară sau contabillă întocmit și asumat de reprezentanții societății, care să justifice aceste înregistrări contabile, iar în final echipa de inspecție fiscală a considerat că suma de 1.131.640 RON reprezintă venituri care ar fi putut fi realizate ca urmare a valorificării stocului de pui vii, neputând fi acceptată justificarea că aceste stocuri nu au existat la data de 31.12.2015, nefiind prezentat niciun înscris în acest sens. Instanța de fond nu a înlăturat nici suma de 8.512 RON reprezentând impozit pe venituri din salarii, venituri din amenzi, contribuții de asigurări sociale datorate de angajator și cele reținute de la asigurați, contribuții pentru accidente de muncă, pentru șomaj, pentru concedii și indemnizații, cu dobânzile și penalitățile de întârziere aferente. În opinia recurentei, reaua-credință a reclamantei este dovedită prin neachitarea obligațiilor cu reținere la sursă, reprezentând contribuțiile obligatorii datorate pentru activitatea prestată pentru societate de salariații acesteia, prin pasivitatea reclamantei, în calitate de administrator, cu consecințe grave asupra drepturilor legale ale salariaților, lipsiți de drepturile de asigurări de sănătate, asigurare de șomaj, asigurarea socială pentru pensie și alte drepturi sociale, debitul înregistrat de societate provenind, în mare parte, din aceste contribuții obligatorii. Societății, prin reprezentanții săi, cât și asociaților, le revenea în principal obligația de a avea un comportament fiscal adecvat, ceea ce presupunea printre altele și cunoașterea aspectelor fiscale ce decurg din activitatea societății. Noțiunea de rea-credință presupune existența unor aspecte ce țin, pe de-o parte, de dovedirea acestora de către cel care face o asemenea afirmație, în speță organul-fiscal, iar pe de altă parte, din probele administrate să reiasă dincolo de orice îndoială intenția, chiar și una indirectă, că acțiunea persoanei este în sensul prevăzut de legiuitor, de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale, fapte dovedite în speță. În acest sens, s-au invocat dispozițile art. 1 pct. 35 din Legea nr. 207/2015, art. 20 alin. (1) Codul de procedură fiscală, precizându-se că administratorul poartă răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității, conform art. 10 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991, revenindu-i obligația de plată la scadență a datoriilor fiscale și purtând răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității. De asemenea, reprezintă faptă săvârșită cu rea-credință omisiunea, inacțiunea, neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri, atunci când această activitate sau această măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană. A mai arătat recurenta că, în calitate de asociat, sarcina intimatei A. era una de diligență și prespunea o supraveghere atentă a operațiunilor efectuate, respectiv o analiză permanentă și minuțioasă asupra lichidităților financiare, în condițiile în care Legea nr. 31/1990 oferă asociaților posibilitatea de a interveni în activitatea societății. Date fiind dispozițiile art. 194 alin. (1), art. 195 alin. (2) și art. 199 alin. (4) și (5) din Legea nr. 31/1990, controlul activității și documentelor societății este un drept al fiecărui asociat, în temeiul calității sale și al interesului de a cunoaște situația financiară și patrimonială a societății, iar din documentele aflate la dispoziția organului fiscal nu reies demersurile făcute de către intimată, deși calitatea sa de asociat îi impunea obligația de a interveni decisiv în limitarea prejudiciului la nivelul societății. În aceste condiții, nu se poate reține că intimata a fost de bună-credință, ci, dimpotrivă, că este îndeplinită în cauză ipoteza legală prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, pentru obligațiile fiscale stabilite prin decizia de angajare a răspunderii solidare - 101.848. RON reprezentând TVA cu accesoriile aferente și 8.512 RON reprezentând impozit pe venituri din salarii, venituri din amenzi, contribuții de asigurări sociale datorate de angajator și cele reținute de la asigurați, contribuții pentru accidente de muncă, pentru șomaj, pentru concedii și indemnizații, cu dobânzile și penalitățile de întârziere aferente.

Apărările formulate de intimată Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare și, fără a invoca excepția, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei, apreciind că instanța de fond a reținut în mod corect că, în raport cu prevederile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, nu sunt întrunite condițiile legale pentru angajarea răspunderii sale solidare cu B. S.R.L., D. și C., nefiind dovedită reaua sa credință, condiție esențială pentru angajarea răspunderii solidare. De asemenea, chiar dacă în raport de dispozitivul sentinței nr. 50/28.01.2019 s-ar aprecia că decizia de impunere nr. x/15.07.2016 emisă de A.J.F.P. Gorj a fost anulată doar în parte, nu și în ceea ce privește obligațiile suplimentare în cuantum de 101.848 RON, a apreciat că în raport cu soluția dată pe latură penală, se impune reținerea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat în privința sumei reținute în sarcina sa, câtă vreme acestea nu pot fi stabilite nici în sarcina societății.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în limitele și pentru următoarele considerente: Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM - 69/11.01.2017, emisă de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Craiova, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a intimatei-reclamante, în vederea realizării în tot a creanțelor fiscale ale B. S.R.L., în limita sumei de 1.122.190 RON, reținându-se în cuprinsul deciziei de impunere că doamna A., în calitate de asociat, cu rea-credință și prin nerespectarea prevederilor legale, a denaturat rezultatele financiare ale societății, urmărind obținerea unor avantaje rezultate din nedeclararea și neachitarea obligațiilor fiscale, faptă care se încadrează în prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015. S-a mai subliniat, prin aceeași decizie de angajare a răspunderii, că în speță, chiar dacă reprezentanții societății B. S.R.L. au încercat să culpabilizeze societatea care a coordonat activitatea contabilă, aceștia nu se pot disculpa, în condițiile în care la data de 31.03.2016, Adunarea Geenrală a acționarilor societății B. S.R.L. a aprobat bilanțul contabil și contul de profit și pierdere și prin aceasta și-au asumat informațiile cuprinse în situațiile financiare, inclusiv faptul că la data de 31.12.2015, suma de 1.131.640 RON reprezenta soldul contului 361 "Animale și păsări". Răspunderea intimatei-reclamante a fost atrasă în solidar cu D. și C.. Împotriva deciziei de impunere de mai sus a formulat contestație contestatoarea A., iar prin Decizia nr. CRR_REG - 5729/07.03.2017, emisă de D.G.R.F.P. Craiova, s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. DJCM 69/11.01.2017. Examinând sentința instanței de fond, Înalta Curte constată că argumentele invocate în susținerea soluției pronunțate au avut în vedere, în mod exclusiv, anularea parțială a deciziilor de impunere nr. x/15.07.2016 și nr. y/15.07.2016, emise de A.J.F.P. Gorj cu privire la obligațiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare stabilite urmare a controlului fiscal, astfel cum a fost dispusă prin sentința nr. 50 din 28 ianuarie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ, pronunțată în dosarul nr. x/2018, definitivă prin respingerea recursurilor, conform deciziei nr. 3428 din 4 iunie 2021. Prin recursul promovat în cauză autoritatea pârâtă a apreciat că, față de succesiunea actelor administrativ-fiscale și a hotărârilor pronunțate de instanțele dejudecată, urmatoarele obligații fiscale stabilite în sarcina intimatei-reclamante (101.848 RON reprezentând TVA cu accesoriile aferente și 8.512 RON reprezentând impozit pe venituri din salarii, venituri din amenzi, contribuții de asigurări sociale datorate de angajator și cele reținute de la asigurați, contribuții pentru accidente de muncă, șomaj, concedii și indemnizații, cu dobânzile și penalitățile de întârziere aferente) nu au primit o soluție clară din partea instanței, acestea nefiind anulate în cadrul dosarului nr. x/2018 Înalta Curte reține că, într-adevăr, obligațiile anterior menționate nu erau desființate la data pronunțării sentinței recurate, ele facând obiectul unor cercetări penale în curs și, într-adevăr, în privința acestora nu putea fi opusă în mod valid de instanța fondului soluția de anulare din dosarul nr. x/2018. Cu toate acestea, Înalta Curte va reține că nu se impune desființarea sentinței atacate, urmând însă a suplini motivarea soluției atacate, cu argumentele ce vor fi expuse în continuare, care a rândul lor conduc la constatarea nelegalității deciziilor a căror anulare a fost solicitată. În acest sens, se reține că potrivit prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) anterior menționate: "Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale". Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară a intimatei-reclamante, în calitate de asociat în cadrul societății, în ipoteza prevăzută la lit. d), este necesar ca aceasta să nu-și fi îndeplinit obligațiile menționate anterior cu rea-credință. Or, pentru a putea fi reținută reaua-credință a asociatului, organul fiscal este ținut să prezinte în motivarea actului de atragere a răspunderii solidare acele aspecte care demonstrează că, prin fapta sa proprie, reclamanta a determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale ale debitorului declarat insolvabil. Textul de lege face referire la inacțiunea persoanelor, asociatul societății în cazul de față, care cu rea-credință nu achită la scadență obligațiile fiscale, ceea ce sancționează legea fiind intenția acesteia de a nu lămuri situația fiscală a societății. Or, acest aspect nu se poate deduce în cauză doar din simpla redare a unei situații de fapt, dublată de simpla afirmație a organelor fiscale în sensul că persoana a cărei răspundere este antrenată a fost de rea-credință, dedusă dintr-o trimitere la dispozițiile din Codul de procedură fiscală, ori din Legea nr. 31/1990 ce reglementează răspunderea asociaților, în lipsa unor împrejurări concrete legate de conduita reclamantei în legătură cu acumularea și neplata datoriilor fiscale. Reaua-credință trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul procedurilor arătate mai sus. Înalta Curte constată lipsa de preocupare a organului fiscal emitent al deciziei de angajare a răspunderii solidare, de a stabili faptele personale ale reclamantei, relevante în susținerea relei credințe cu care aceasta a acționat, deoarece numai într-o astfel de ipoteză se putea angaja răspunderea solidară a acesteia, în raport cu fapte în concret individualizate. Această conduită a emitentului deciziei, relevată de modul în care a fost motivat actul administrativ fiscal, conduce la nedovedirea legăturii de cauzalitate dintre faptele personale ale reclamantei și prejudiciul pentru care s-a angajat răspunderea solidară a acesteia și, evident, la lipsa acelor elemente de natură a contura existența intenției (directe sau indirecte) a reclamantei, ca prin faptele sale să aducă prejudicii bugetului general consolidat al statului. Totodată, Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor și asociaților unei societăți debitoare, ci doar pe numele acelor persoane enumerate de art. 25 alin. (2) lit. d), pentru care organul fiscal deține dovezi cu privire la aceea că au acționat cu rea-credință. Răspunderea instituită prin art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală constituie o formă specială a răspunderii civile și, de aceea, pentru a reține o atare răspundere în persoana asociaților și/sau administratorilor unei asociații/societăți declarată în stare de insolvabilitate, este necesară întrunirea următoarelor elemente, în mod cumulat: existența faptei ilicite care a condus la înregistrarea prejudiciului, existenta prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta de natură prejudiciabilă și prejudiciul cauzat, conduita ilicită a asociatului/administratorului societății debitoare, care îmbracă forma intenției și, mai mult decât atât, pe aceea a relei-credințe, acest element presupunând că toate acțiunile/inacțiunile asociatului/administratorului în cauză servesc unor scopuri contrare intereselor asociației/societății. Așadar, răspunderea solidară față de societate, pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun, constituie doar o obligație generală și de principiu și nu poate justifica, prin ea însăși, antrenarea răspunderii solidare. În mod eronat recurenta identifică, în prezenta cauză, reaua-credință constând în pasivitatea reclamantei, în calitate de asociat, apreciată prin raportare la îndatoririle necesare respectării și îndeplinirii obligațiilor stabilite prin lege. Simplul fapt al înregistrării de debite către bugetul de stat de către contribuabilul persoana juridică, nu este un temei suficient pentru emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare a asociatului, câtă vreme prin dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015 legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de rea-credință și de răspundere în sarcina organelor de conducere ale societății, ci a prevăzut numai posibilitatea atragerii acestei forme de răspundere. Intimatei-reclamante din prezenta cauză i se reproșează faptul că nu a uzat de dreptul pe care îl avea, conform Legii societăților comerciale, de a interveni pe anumite aspecte în activitatea societății, respectiv de a avea un rol activ în societate. Însă acest drept nu se confundă cu obligațiile stabilite în mod expres de către legiuitor în sarcina persoanelor cu anumite funcții în cadrul societăților, doar acestea din urmă fiind apte să atragă sancțiuni. Trebuie subliniat că intimata-reclamantă a avut doar calitatea de asociat în cadrul S.C. B. S.R.L., iar atribuțiile sale sunt expres reglementate în cuprinsul Legii nr. 31/1990. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar avea în vedere atribuția de aprobare a situației financiare anuale, în care au fost înscrise datorii fiscale care erau în legătură cu posibile operațiuni fictive (cele care fac obiectul cercetărilor penale), această împrejurare nu poate determina constatarea faptului că ar fi acționat cu rea-credință, câtă vreme contabilitatea societății era ținută de o firmă de contabilitate, respectiv de un profesionist. Totodată, nu se poate constata că simpla deținere a calității de asociat al unei societăți ar conduce, în mod automat, la o prezumție de rea-credință, sau că omisiunea achitării obligațiilor fiscale confirmă existența relei-credințe ca și condiție necesară angajării răspunderii solidare. Forma de răspundere instituită de dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 nu este una pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială personală, reclamanta răspunzând doar pentru acțiunile proprii. Pe de altă parte, nu poate fi imputată asociatului lipsa de diligență a administratorului sau a profesionistului care ținea contabilitatea societății, concretizate în nedepunerea declarațiilor fiscale sau neachitarea obligațiilor fiscale, la fel cum nu se poate invoca reaua-credință a asociatului în lipsa unor elemente concrete. Simpla enumerare a unor fapte, reținute ca fiind săvârșite de către asociați/administrator, nu atrage, în mod necesar, răspunderea patrimonială a acestor persoane, fiind necesară administrarea unor dovezi concrete și pertinente în acest sens, întrucât buna credință se prezumă, iar reaua credință se dovedește de cel ce o invocă - art. 14 alin. (2) C. civ. Or, în cauză, recurenta nu a dovedit în concret care sunt faptele ilicite comise de intimată în calitate de asociată a societății S.C. B. S.R.L., care au condus la imposibilitatea achitării datoriilor fiscale. Așadar, reaua-credință nu poate fi dedusă din pasivitatea sau atitudinea indiferentă a asociatului, ori din împrejurarea că, deși acesta avea cunoștință despre datoriile societății, nu a depus diligențe pentru plata lor, ci trebuie să rezulte din elemente concrete, potrivit cărora, deși avea posibilități financiare de a achita la scadență obligațiile fiscale ale societății, nu a făcut acest lucru, nu ca urmare a pasivității sale, ci ca urmare a relei - credințe. De asemenea, chiar dacă intimatei-reclamante i se poate imputa, cel mult, un management neperformant, totuși din motivarea deciziei de atragere a răspunderii nu rezultă că acesta a fost exercitat cu rea-credință, ori cu intenția de a frauda obligațiile fiscale. Astfel de greșeli de management pot genera, într-adevăr, o deteriorare a situației socității debitoare, un dezechilibru al patrimoniului, care poate conduce la starea de insolvabilitate, însă răspunderea persoanelor/organelor de conducere care au săvârșit erori în conducerea și supravegherea activității nu poate fi angajată, cât timp însuși legiuitorul a stabilit o condiție de ordin subiectiv referitoare la forma de vinovăție, anume reaua-credință. Simpla desfășurare a activității de asociat al unei societăți, care are obligații fiscale restante, nu reprezintă, în sine, o faptă ilicită de natură să atragă răspunderea solidară. Din cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare nu reiese dacă neachitarea datoriilor este rezultatul relei-credințe a asociatului, a intenției sale de fraudare sau, dimpotrivă, rezultatului unui management defectuos, lipsit de pricepere. Mai mult, din informațiile furnizate de ORC Constanța, cu privire la structura societății debitoare S.C. B. S.R.L., reiese că reclamanta a deținut în societatea debitoare calitatea de asociat, cu o contribuție la capitalul social de doar 1%. Prin urmare, se constată că decizia atacată a fost emisă cu nerespectarea condițiilor legale, organul fiscal nestabilind motivele de fapt care ar justifica în mod pertzinent aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, în ceea ce o privește pe reclamantă, și nefăcând proba că reclamanta a acționat în mod conștient, cu rea-credință, în scopul nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale ale debitoarei S.C. B. S.R.L.. Pentru considerentele expuse, constatând că nu se impune reformarea sentinței atacate, prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte, în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrației Județene a Finanțelor Publice Gorj să plătească intimatei-reclamante A. cheltuieli de judecată în cuantum de 8.807,19 RON, onorariu avocat în recurs.