ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2301/2023

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Cadrul procesual:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 16 iulie 2019 sub nr. x/2019 reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.860.467,73 RON, cu titlu de prejudiciu suferit ca urmare a plăților efectuate în mod nedatorat în perioada 2015 - 2018, în baza contractelor aferente aceleiași perioade, rezultat din nerespectarea modalității de calcul a tarifelor și includerea în acestea, în mod nelegal și suplimentar, a valorii anumitor cheltuieli; a solicitat, totodată, obligarea pârâtei la plata dobânzii penalizatoare legale în sumă de 118.526,31 RON, calculată asupra debitului principal. reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, iar în subsidiar, pe dispozițiile ce reglementează plata nedatorată.

Sentința de fond:

Prin sentința civilă nr. 2792 din 11 noiembrie 2021 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei, reținând, în esență, că aceasta are la îndemână o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, apreciind că motivele invocate în cererea de chemare în judecată condus spre analiza nerespectării de către pârâtă a clauzelor contractuale, din perspectiva emiterii unor facturi nelegale.

Apelul:

Sentința de fond a fost apelată de reclamanta A. S.A., criticile sale vizând greșita apreciere a temeiului pretențiilor sale. Reclamanta a solicitat admiterea căii devolutive de atac, anularea sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub același număr unic de dosar.

Prin decizia civilă nr. 1606/2022 din 3 noiembrie 2022 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, reținând temeinicia sentinței de fond sub aspectul încadrării pretențiilor în tiparul unei acțiuni în răspundere contractuală, aspect ce atrage inadmisibilitatea cererii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ori plata nedatorată.

Recursul:

Decizia de apel a fost recurată de reclamanta A. S.A., care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, cu consecința casării atât a deciziei de apel, cât și a sentinței de fond, și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

După o expunere a situației de fapt și a parcursului procesual, recurenta-reclamanta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia de apel din perspectiva menținerii soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii sale de chemare în judecată, arătând că simpla existență a unui contract nu exclude "per se" invocarea răspunderii civile delictuale. A menționat că acțiunea sa s-a bazat pe abuzul de poziție dominantă al intimatei-pârâte care a practicat tarife impuse, aspect sancționat de Consiliul Concurenței. În acest context a arătat că sancționarea abuzului de poziție dominantă este independentă de existența unei legături juridice preexistente între autor și persoana prejudiciată, invocând jurisprudența obligatorie a CJUE care califică abuzul de poziție dominantă ca un fapt care intră în materia faptelor ilicite, citând sub acest aspect (pe larg) argumente din cauzele C-721/20 DB Station & Service, C-489/15 CTL Logistic GmbH, C-637/17 Cogeco Comunications Inc. A susținut, astfel, că prejudiciul pretins prin cererea de chemare în judecată nu rezultă din contractul încheiat, ci din modul de stabilire a tarifelor impuse, ceea ce se constituie într-o faptă ilicită.

A mai susținut că independent de existența unui contract între părți, repararea prejudiciului pretins se face în funcție de factorul generator ale acestuia, context în care se analizează dacă se reclamă contractul sau fapte delictuale în legătură cu actul dintre părți, urmând a se stabili astfel tipul de răspundere aplicabil. Or, din această perspectivă, acțiunea sa a vizat încălcarea unor obligații legale anterior contractării, iar aspectul impunerii acestor tarife ulterior, prin clauzele contractelor încheiate nu transformă răspunderea ce se poate angaja într-una contractuală.

A mai arătat greșita reținere de către instanța de apel a prevederilor art. 1350 C. civ., în opinia sa acest text legal nefiind aplicabil în cazul nerespectării unor obligații legale imperative, urmare a unor fapte juridice stricto-sensu.

Sub imperiul aceluiași motiv de casare, recurenta-reclamantă a criticat decizia de apel și sub aspectul modalității de interpretare a Directivei UE 104/2014, arătând că în mod greșit instanța de apel a analizat prevederile acesteia prin raportare la normele de drept intern, în condițiile în care normele Uniunii Europene comportă o interpretare autonomă, citând în acest sens Cauza C-312/21 Traficos Manuel Ferrer, precum și alte asemenea cauze. A menționat că nu era necesară invocarea expresă a tuturor actelor normative în materie aplicabile la nivelul Uniunii Europene în fața instanței de fond, dar față de soluția pronunțată a indicat aceste acte în calea devolutivă de atac.

Plecând de la criticile expuse anterior, recurenta-reclamantă a susținut nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul soluției de inadmisibilitate, reiterând, mai întâi modalitatea procesuală în care a fost tratată, arătând că deși inadmisibilitatea a fost calificată ca o apărare de fond, a fost soluționată ca o excepție procesuală; totodată, a arătat că legislația europeană recunoaște deschisă calea acțiunilor pentru ambele tipuri de răspundere.

O altă critică a recurentei-reclamante a vizat soluția dată cererii subsidiare vizând plata nedatorată, susținând că în mod nelegal a apreciat instanța devolutivă de atac corectitudinea sentinței de fond.

Sub imperiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat eroarea săvârșită de instanța devolutivă de atac în ceea ce privește modalitatea în care prima instanță a soluționat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată; reiterând cele dispuse în fond cu privire la calificarea inadmisibilității ca apărare de fond, precum și împrejurarea că ulterior s-a acordat cuvântul asupra excepției de inadmisibilitate, cu încălcarea prevederilor art. 245 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva nesancționării erorilor de procedură săvârșite de instanța de fond; a opinat că respingerea unei cereri ca inadmisibile poate fi determinată doar de admiterea unei excepții de inadmisibilitate, iar în speță, în urma calificării date în fond, soluția trebuia să fie aceea de respingere ca nefondată a cererii. În susținerea opiniei sale, recurenta-reclamantă face o expunere teoretică a distincției intre inadmisibilitatea ca excepția procesuală versus excepție substanțială. Urmare a celor expuse, concluzionează că nu s-a soluționat cauza sa pe fond, fiind astfel nelegală decizia instanței de apel care, deși pleacă de la premiza excepției substanțiale, expune considerente care susțin excepția procesuală, concluzionând că nu are deschisă calea în justiție pentru acțiunea în răspundere civilă delictuală.

O altă critică a vizat nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul soluției date capătului subsidiar de cerere referitor la plata nedatorată, arătând că intimata-pârâtă a invocat inadmisibilitatea doar în raport cu acțiunea în răspundere civilă delictuală, iar instanța de fond a extins analiza și la capătul subsidiar de cerere, soluție menținută de instanța devolutivă de atac, fiind încălcate principiile contradictorialității, disponibilității și dreptului la apărare, cu încălcarea prevederilor art. 175-176 C. proc. civ., fiind, astfel, în prezența unei nulități necondiționate de vătămare.

Un aspect criticat de recurenta-reclamantă vizează nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. sub aspectul greșitei soluționări a cauzei cu privire a critica inexistenței unei pronunțări distincte asupra ambelor capete din cererea de chemare în judecată; de asemenea, s-a invocat nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. cu privire la critica de nemotivare adusă sentinței de fond, apreciind, în egală măsură că și decizia recurată este nemotivată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a susținut caracterul nemotivat al deciziei de apel, precum și existența unor motive contradictorii și străine cauzei. A reiterat susținerile referitoare la nesoluționarea pe fond a cauzei, dedusă din modalitatea eronată de analiză a excepției de inadmisibilitate, arătând că instanța de fond a analizat excepția ca fiind una de procedură, în timp ce instanța de apel a tratat-o ca pe una substanțială, considerentele fiind, în egală măsură, și străine cauzei și contradictorii; a mai arătat că instanța de apel nu a analizat susținerile sale referitoare la fapta ilicită extracontractuală, aspect ce conturează o motivare necorespunzătoare, precum și criticile ale vizând nemotivarea instanței de fond (prezentând, în cadrul acestei critici aspecte din cererea sa de chemare în judecată, considerente ale sentinței de fond și ale deciziei de apel, concluzionând că instanțele devolutive nu au stabilit situația reală de fapt). A criticat și greșita apreciere a instanței de apel cu privire la formularea unor apărări noi în calea de atac, fără să existe o dezbatere asupra acestui aspect și fără o soluție adoptată de instanță în acest sens, subliniind că apărările la care se face referire constituie doar argumente suplimentare impuse de soluția de fond.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că partea adversă a solicitat, în concret, restituirea unei sume de bani pe care o consideră rezultatul unei tarifări mai mari decât cele convenite contractual, caz în care, în mod corect instanțele devolutive au apreciat că se impunea formularea acțiunii în răspundere contractuală; a susținut, prin invocarea textelor legale ce reglementează, atât răspunderea delictuală, cât și cea contractuală, că instanțele devolutive nu aveau posibilitatea de a schimba temeiul juridic al acțiunii.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 31 martie 2023, sub același număr unic de dosar.

În această fază procesuală părțile nu au administrat proba cu înscrisuri noi.

Motivarea recursului:

Prealabil analizării criticilor formulate Înalta Curte precizează că examinarea acestora se va face într-o altă ordine decât cea expusă în memoriul de recurs, fiind stabilit astfel un cadru coerent de analiză, în raport de motivele de casare invocate și de efectul pe care le-ar putea produce asupra deciziei recurate.

Examinând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate și de apărările invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Sunt nefondate criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, este înlăturată critica vizând nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul modalității în care a apreciat încălcarea de către instanța de fond a prevederilor art. 235 C. proc. civ. Înalta Curte, contrar opiniei recurentei-reclamante, apreciază că încheierea din 6 februarie 2020 a judecătorului fondului nu are caracter interlocutoriu, neputând fi înscrisă în ipoteza legală care statuează asupra acestui tip de încheieri. Se observă, că prin acea încheiere nu s-a dispus vreo soluție cu privire la excepția de inadmisibilitate, ci doar a fost calificată ca fiind o apărare de fond; se observă, totodată, că această calificare nu a fost luată în urma punerii în dezbatere, ci instanța a apreciat direct asupra naturii apărării invocate în cauză. Or, pentru a fi incidentă dispoziția legală menționată era necesar ca prin acea încheiere să se fi soluționat excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase. În speță, așa cum s-a arătat prin acea încheiere nu s-a dispus în sensul reglementat de norma legală invocată.

În consecință, Înalta Curte apreciază corecta soluționare de către instanța devolutivă de atac a criticii formulate cu privire la acest aspect.

Instanța supremă constată că expunerile teoretice ale recurentei-reclamante referitoare la distincția între excepția procesuală și excepția substanțială, prin raportare și la apărările de fond nu pot constitui obiectul de analiză în calea extraordinară de atac, cu atât mai mult cu cât din modul de expunere al acestor susțineri rezultă că partea iși manifestă dezacordul cu privire la considerentele din decizia de apel.

Singurul aspect ce se remarcă și care a determinat pe recurenta-pârâtă să formuleze criticile arătate este exprimarea defectuoasă a instanței de apel care precizează într-un anumit considerent că "respingerea cererii ca inadmisibilă (...) conduce la concluzia că instanța nu a soluționat cauza ca urmare a unei excepții procesuale, ci ca urmare a analizei fondului cauzei". Această exprimare ambiguă nu este, însă, de natură, a determina o nelegalitate a deciziei recurate, în condițiile în care, prin considerentele expuse în continuarea raționamentului propriu instanța devolutivă de atac a menținut soluția instanței de fond, de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, motivat de faptul că pretențiile părții ar putea fi valorificate doar pe calea unei acțiuni în răspundere contractuală, iar nu pe calea acțiunii în răspundere civilă delictuală.

Este evidentă greșita exprimare a instanței de apel, ce nu are un caracter decizoriu, în contextul în care și în opinia instanței devolutive de atac, acțiunea recurentei-reclamante este inadmisibilă, cu aceleași considerente ca cele expuse de instanța de fond, fiind reținut că urmare a exprimării evidențiate nu s-a dezvoltat un raționament care să contureze analiza pretențiilor părții prin prisma elementelor răspunderii civile delictuale (singura analiză care ar fi conturat o analiză pe fond a cererii de chemare în judecată).

Înalta Curte nu poate identifica interesul recurentei-reclamante în susținerea teoriei expuse în cadrul criticii examinate, în afară de cel al determinării formale al casării deciziei de apel, întrucât în măsura în care s-ar aprecia temeinicia acestor susțineri, cu reținerea calificării încheierii din 6 februarie 2020 ca fiind una interlocutorie, consecința ar fi aceea a respingerii pe fond, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, aspect ce ar fi de natură să paralizeze alte demersuri procesuale ale părții.

Deosebit de cele expuse anterior, Înalta Curte observă că nici doctrina nu oferă o încadrare precisă situației juridice a inadmisibilității cererii, în condițiile expuse în speță, limitându-se la a afirma că o asemenea inadmisibilitate vizează nu excepția, ci efectul spre care tinde aceasta, respectiv o modalitate specifică de respingere a cererii.

În schimb, în jurisprudență s-a conturat opinia potrivit căreia inadmisibilitatea de tipul celei disputate în cauză se apropie de apărările de fond, întrucât nu poate fi încadrată în sintagma "lipsuri referitoare la dreptul la acțiune". În această sintagmă, care este considerată ca fiind cea care conturează categoria excepțiilor de fond sunt incluse cele care au ca obiect lipsuri referitoare la condițiile exercitării dreptului la acțiune (excepția de prematuritate, lipsei de interes, lipsei de calitate procesuală sau a lipsei capacității procesuale), cele care sunt strâns legate de dreptul la acțiune (prescripția și autoritatea de lucru judecat) sau cele care au ca obiect invocarea unor dispoziții legale care limitează sau îngrădesc dreptul la acțiune (caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare, lipsa procedurii prealabile a reclamației administrative când este impusă de norme legale, inadmisibilitatea exercitării recursului împotriva unei hotărâri definitive).

Or, inadmisibilitatea dedusă din alegerea greșită a tipului de răspundere pe care se întemeiază pretenția dedusă judecății nu are la bază o dispoziție legală expresă, de natura celor expuse anterior. Soluționarea unei cauze, în care se invocă această admisibilitate presupune analiza sumară a pretențiilor solicitate, pentru a se determina izvorul acestora.

Criticile referitoare la nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul greșitei aprecieri asupra încălcării principiilor fundamentale ale procesului civil și asupra depăsirii limitelor investirii de către instanța de fond din perspectiva soluției date capătului subsidiar de cerere vizând plata nedatorată, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu vor fi analizate de instanța supremă, pentru considerente ce se vor regăsi în examinarea susținerilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că parte din criticile întemeiate de recurenta-reclamantă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reprezintă, în fapt, nemulțumirea părții față de raționamentul expus de instanța de apel.

În ce privește critica referitoare la exprimarea instanței devolutive de atac în sensul cercetării cererii pe fond, Înalta Curte a arătat deja că reprezintă doar o inconsecvență în expunerea raționamentului care a condus la respingerea apelului declarat în cauză, ce nu constituie una decizorie în cadrul deciziei recurate, având în vedere restul considerentelor acestei hotărâri.

Critica de pretinsă nemotivare a deciziei de apel prin raportare la apărările vizând temeiul acțiunii sale ca fiind decizia pronunțată de Consiliul Concurenței, care susține antrenarea răspunderii civile delictuale este înlăturată, Înalta Curte reținând că instanța de apel a analizat aceste apărări, apreciind și în raport de acestea că fundamentul pretențiilor părți ar putea fi tot răspunderea civilă contractuală.

În sfârșit, este înlăturată și critica întemeiată pe considerentele din decizia de apel care ar conduce, în opinia recurentei-reclamante, la o nelegalitate ca urmare a aprecierii greșite asupra formulării unor motive/cereri noi în apel. Sub un prim aspect, Înalta Curte observă că în prima parte a considerentelor care susțin decizia recurată, instanța de apel face afirmații generale asupra limitelor judecății în calea de atac, fără a concretiza raționamentul, respectiv fără a indica dacă are în vedere anumite aspecte din cererea cu care a fost investită. În consecință, sunt apreciate ca fiind supraabundente, fără a determina nelegalitatea deciziei atacate.

Sub al doilea aspect, instanța supremă reține că instanța de apel mai întâi analizează apărările părții întemeiate pe actele normative europene și jurisprudența atașată acestora, pentru ca apoi să remarce lipsa invocării lor prin cererea de chemare în judecată. Se observă, însă, că instanța de apel nu trage o concluzie din acest aspect și, mai mult, nu aplică vreo sancțiune procesuală. În consecință, Înalta Curte reține și în privința acestor considerente caracterul lor supraabundent, nedecizoriu, în contextul restului considerentelor care au condus la respingerea căii devolutive de atac.

Înalta Curte reține caracterul fondat al criticilor recurentei-reclamante subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța supremă constată că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au apreciat greșit temeiul pretențiilor recurentei-reclamante, prin reținerea că acestea își au izvorul în contractele încheiate cu intimata-pârâtă. Eroarea de apreciere a fost determinată de confuzia între justificarea unui element al răspunderii invocate prin cererea de chemare în judecată cu chiar temeiul acestei răspunderi. Concret, instanțele devolutive au făcut o confuzie între justificarea cuantumului pretențiilor solicitate de recurenta-reclamantă (și individualizarea lor prin referirea la sumele achitate conform contractelor dintre părți) și delictul civil invocat de parte.

Astfel, plecând de la pretenția, cuantificată, așa cum s-a precizat, la nivelul tarifelor achitate contractual, instanța de apel și cea de fond au asimilat această situație cu o cerere de restituire a unor sume contractate, raportat la faptul că acestea se aflau inserate ca obligații în contractele asumate de părți.

Or, în cadrul operațiunii de stabilire a răspunderii civile ce poate fi atrasă într-un litigiu se impune cu prioritate analizarea delictului civil pentru a se stabili dacă acesta se situează pe tărâm contractual ori delictual.

Din această perspectivă este corectă susținerea recurentei-reclamante, și nefondată apărarea intimatei-pârâte, în sensul că simpla existență a raporturilor contractuale și estimarea prejudiciului la nivelul tarifului de utilizare a infrastructurii feroviare, facturat în baza acelor contracte nu este de natură a impune necesitatea formulării unei acțiuni întemeiată pe răspunderea civilă contractuală.

În cererea sa de chemare în judecată recurenta-reclamantă nu invocă un delict contractual, o nerespectare a obligațiilor asumate de partea adversă, ori o conduită contractuală cauzatoare de prejudicii. Formal, ambele părți au respectat obligațiile asumate contractual, în sensul că intimata-pârâtă a pus la dispoziție infrastructura feroviară, iar recurenta-reclamantă a achitat sumele corespunzătoare, conform tarifelor stabilite contractual. Deci, din această perspectivă niciuna dintre părțile contractelor nu pot imputa una celeilalte o conduită contractuală necorespunzătoare.

Recurenta-reclamantă invocă un delict civil ce se situează extracontractual și care era preexistent stabilirii raporturilor contractuale dintre părți. Acest delict civil este reprezentat de conduita intimatei-pârâte care, independent de eventualitatea încheierii unor raporturi contractuale, a stabilit anumite tarife ce nu respectau dispoziții legale, aspect sancționat de Consiliul Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar.

Din această perspectivă se reține greșita apreciere de către instanțele devolutive a incidenței prevederilor art. 1350 C. civ. Potrivit acestui text legal, orice parte trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. În speță, așa cum s-a menționat, ambele părți și-au îndeplinit exact obligațiile asumate contractual, înlăturând de la aplicare alienatul 2 al aceluiași articol care prevede răspunderea pentru prejudiciile cauzate în sarcina părții contractuale care nu își îndeplinește, fără justificare, îndatorirea asumată.

Pe cale de consecință, nu este incidentă nici ipoteza reglementată de alienatul 3 al textului legal care exclude posibilitatea înlăturării răspunderii contractuale în favoarea altor reguli (în speță a altei forme de răspundere) ce ar fi mai favorabile părții prejudiciate.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că temeiul cererii recurentei-reclamante nu este reprezentat de un delict contractual, ci de unul delictual, pretențiile părții urmând a fi analizate din această perspectivă.

În lumina considerentelor menționate anterior, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea actelor normative europene și a jurisprudenței atașate acestora, care, de altfel, caracterizează fapta sancționată de organismul competent național ca reprezentând un delict civil extracontractual, determinat de poziția dominantă a administratorului de infrastructură feroviară.

Fiind statuat de către Înalta Curte că în mod corect recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea pe răspunderea civilă delictuală, se apreciază că este lipsită de interes analizarea cererii părții din perspectiva neregularităților vizând modalitatea de soluționare a capătului subsidiar de cerere, fundamentat pe plata nedatorată.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză, cu consecința casării deciziei atacate și a sentinței de fond și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță. Instanța supremă are în vedere incidența în speță a prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., cauza fiind soluționată de instanțele devolutive fără a se intra în cercetarea fondului, în apel fiind solicitată trimiterea cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, instanța de fond va avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie, în respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

De asemenea, având în vedere aspectul sub imperiul căruia a fost soluționată cauza de instanțele devolutive, se impune reluarea judecării cauzei de la acel moment, cu observarea excepției prescripției, invocată de intimata-pârâtă, asupra căreia instanțele inferioare nu s-au mai pronunțat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1606/2022 din 3 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A..

Casează decizia atacată și sentința civilă nr. 2792 din 11 noiembrie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Trimite cauza spre rejudecare instanței de fond.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2023.