ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 181/2023

Ședința publică din data de 6 februarie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2017, reclamantul COMPLEXUL CULTURAL SPORTIV STUDENȚESC TEI a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L. solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 3.151.995,84 RON, reprezentând chirie datorată și neachitată pentru perioada 31.10.2014 - 31.10.2017.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta A. S.R.L. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului cu privire la pretențiile aferente lunilor octombrie- noiembrie 2014.

Prin sentința civilă nr. 494 din 26 februarie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul COMPLEXUL CULTURAL SPORTIV STUDENȚESC "TEI", în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a obligat pârâta la plata sumei de 2.741.630,59 RON, cu titlu de diferență contravaloare chirie pentru perioada 31.10.2014 - 31.10.2017.

Împotriva acestei sentințe, pârâta A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1835 A din 22 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul și a fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 974 RON cheltuieli de judecată.

Pârâta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1835 A din 22 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă a invocat incidența motivelor de recurs reglementate art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (pct. 5); când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6), când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat (pct. 7); respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (pct. 8).

După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea recursului, se susține, în esență, că instanța de apel nu s-a pronunțat pe excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Apreciază că decizia recurată nu conține motivul pentru care a fost respinsă această critică a pârâtei, ci doar o redare a ceea ce s-a susținut prin cererea de apel, respectiv că recurenta a achitat strict suma solicitată de reclamant, fapt ce nu poate fi apreciat a consta într-o recunoaștere tacită, neîndoielnică, a pretențiilor acestuia.

Or, prin simpla afirmație că nu se pot reține ca fiind fondate afirmațiile recurentei-pârâte, nu s-a motivat în vreun fel de ce raționamentul expus prin cererea de apel ar fi unui netemeinic; nu s-a menționat de ce această plată ar reprezenta o recunoaștere tacită a pretențiilor prescrise, conform art. 2538 alin. (2) din C. civ. nu s-a justificat ce plăți parțiale au fost apreciate ca fiind întreruptive de prescripție; nu s-a motivat de ce nu s-a luat în considerare art. 1506 din C. civ., privind imputația plăților conform înțelegerii părților.

Totodată, apreciază că este incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dacă s-ar aprecia că instanța de apel a preluat integral raționamentul instanței de fond, interpretând și aplicând greșit art. 2538 alin. (2) C. civ.

În ceea ce privește incidența motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., consideră că instanța de apel, în mod greșit, nu a reținut aplicabilitatea art. 430 și urm. C. proc. civ. și a apreciat că dezlegarea chestiunii litigioasei prin sentința civilă nr. 3849 din 21.12.2018 și decizia nr. 1287 din 11.09.2019 nu a fost una decisivă.

Solicită a se constata că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că părțile au înțeles să se achite suma de 2.500 euro + TVA cu titlu de contravaloare a dreptului de folosință pentru imobilul închiriat, obligații respectate de S.C. A. S.R.L., iar prin decizia recurată cele statuate au fost încălcate de instanța de apel.

În opinia recurentei, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 969 din vechiul C. civ., conform căruia "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante" și art. 977 din vechiul C. civ., potrivit căruia:

"Interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor", aspect ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Adresa nr. x din 20.02.2014, constituie faptic un act adițional la contractul de închiriere, datat, semnat și asumat de ambele părți, fiind relevant conținutul înscrisului, voința reală a părților ce rezultă indubitabil din modul în care s-au desfășurat raporturile contractuale în perioada 2014-2017 și nu denumirea dată înscrisului.

Conform regulii simetriei invocată de instanța de apel, modificarea contractului se realizează prin același mecanism ca și formarea contractului, prin voința concordantă a părților ceea ce a și existat, după cum rezultă din probele existente în dosar.

Totodată, permisiunea acordată de locator locatarului de a rămâne în spațiul închiriat, de a îi lăsa folosința bunului imobil nestânjenită pe viitor, fără întreprinderea unor acțiuni concrete de evacuare și emiterea lunară a unor facturi pentru contravaloarea dreptului de folosință intră în definiția unui contract de închiriere.

Prin raționamentul exprimat s-a încălcat principiul forței obligatorii a contractului și nu s-a ținut cont de ceea ce părțile au statuat cu privire la obligația de plată a contravalorii dreptului de folosință; ori instanța învestită cu soluționarea litigiului referitor la executarea contractului este obligată să dispună executarea obligațiilor în limitele stabilite de părți.

Astfel, atât contractul în forma sa inițială, cât și modificările aduse acestuia, se vor interpreta întotdeauna prin raportarea prioritară la voința reală și concordantă a părților, chiar dacă termenii sunt nepotriviți - nu are relevanță denumirea dată actului, ci conținutul acestuia.

În opinia recurentei, instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivul de apel ultim și a dat ceea ce nu s-a cerut: reclamantul nu a formulat apel și nu a solicitat instanței să ia act că pentru a opera reducerea chiriei cu 50% era necesar avizul instituției, aspect ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru nerespectarea art. 477 C. proc. civ.

Solicită a se observa că instanța de fond a apreciat că nu este incident art. 6 și art. 8 lit. c). din contract, întrucât dovada investițiilor efectuate asupra bunului imobil închiriat nu poate fi făcută în lipsa unul proces-verbal de recepție a clădirii edificată de pârâtă.

Or, strict aceste afirmații ale instanței de fond au făcut obiect cererii de apel a pârâtei, întrucât lipsa procesului-verbal de recepție al clădirii a fost unica motivare în sensul lipsei incidenței art. 6 și art. 8 lit. c) din contract, ce prevăd deducerea cu 50 % a chiriei lunare prin raportare la investițiile făcute de recurentă, respectiv salonul de evenimente ce va rămâne la finalizarea perioadei contractuale în proprietatea statului și a cărei valoare este de peste 1.000.000 euro.

Ceea ce instanța de apel a motivat în scopul invocării neincidenței reducerii chiriei cu 50% nu a făcut obiect a ceea ce a fost învestită să soluționeze, iar în lipsa formulării unei cereri de apel de către COMPLEXUL CULTURAL SPORTIV STUDENȚESC "TEI" pe cale principală sau incidentală, instanța de apel s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut și a intrat în autoritate de lucru judecat.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului.

Intimatul-reclamant COMPLEXUL CULTURAL SPORTIV STUDENȚESC "TEI" a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esență, înlăturarea tuturor apărărilor formulate de intimatul-reclamant.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluția preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 18 mai 2022 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2022 a fost admis în principiu recursul și a fost stabilit termen pentru soluționarea acestuia la 18 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de casare invocate în cuprinsul cererilor de recurs, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate, pentru următoarele considerente:

În fundamentarea recursului său, în esență, recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel susținând, pe de o parte, că aceasta nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției parțiale a dreptului material la acțiune (pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.); că au fost încălcate normele de drept material (pct. 8 al alin. (1) al aceluiași text), cu referire la interpretarea și aplicarea greșită a art. 2538 alin. (2) C. civ., și a interpretat și aplicat greșit art. 969 din vechiul C. civ. și art. 977 din vechiul C. civ., iar pe de altă parte că nu s-a reținut aplicabilitatea art. 430 și urm. C. proc. civ., (pct. 7 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.) și că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra ultimului motiv de apel și a dat ceea ce nu s-a cerut, fiind încălcate dispozițiile art. 477 C. proc. civ. (pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.).

Motivul prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu este fondat.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ. potrivit cărora, în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Contrar susținerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., întrucât, argumentat și legal motivat, instanța de prim control judiciar a dat o soluție corectă litigiului dedus judecății pe baza probelor administrate, în raport de situația de fapt stabilită.

Recurenta consideră că prima instanță de control judiciar nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției parțiale a dreptului material la acțiune, decizia recurată neconținând motivul pentru care a fost respinsă această critică, ci doar o redare a ceea ce s-a susținut.

Astfel, recurenta a precizat că nu s-a arătat de ce plata ar reprezenta o recunoaștere tacită a pretențiilor prescrise, nu s-a justificat ce plăți parțiale au fost întreruptive de prescripție, nu s-a arătat de ce nu s-a luat în considerare art. 1506 C. civ., privind imputația plății, conform înțelegerii părților.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecății a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Așadar, criticile recurentei nu susțin nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care Curtea a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, dezlegarea dată prin hotărârea instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită, și, prin urmare, nu se poate reține că ar fi omis să se pronunțe asupra vreunei chestiuni esențiale ce i-a fost supusă spre analiză, în condițiile în care, ținând cont și de obiectul litigiului, Curtea a examinat problema de fond supusă judecății, a efectuat o analiză și o motivare concretă, cercetând în mod efectiv problemele esențiale care au fost supuse analizei prin motivele de apel formulate.

Cât privește critica privind nemotivarea deciziei prin raportare la excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune, se constată că aspectele invocate tind la aprecierea situației de fapt și a probatoriului administrat, apanaj al instanțelor devolutive.

Instanța supremă reamintește că, motivarea, privită ca o garanție a imparțialității instanței și ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, fără a fi necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți.

Altfel spus, atât timp cât în considerente, instanța de apel a analizat probele ce au fost administrate și a făcut aprecieri concrete cu privire la acestea, la situația de fapt, la natura și conținutul obligațiilor contractuale, precum și la modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, nu se poate susține cu temei incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privesc criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acestea nu pot fi primite. Astfel, textul de lege are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, însă fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Recurentul a susținut că instanța de apel a preluat integral raționamentul instanței de fond, interpretând și aplicând greșit art. 2538 alin. (2) C. civ.

Conform situației de fapt stabilite de instanțele de fond s-a constatat că, în speță, contractul de închiriere nr. x/26.11.2008 încheiat inițial cu B. S.A, novat la data de 22.07.2009 către recurenta pârâta nu a încetat prin transmiterea Notificării nr. x/05.11.2013, situație care a rezultat și din considerentele deciziei civile nr. 1287/11.09.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 3849/21.12.2018 pronunțată de Tribunalul București, soluție rămasă definitivă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și justiție la data de 12.11.2020, invocată chiar de către recurentă.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul COMPLEXUL CULTURAL SPORTIV STUDENȚESC TEI a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L. solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 3.151.995,84 RON, reprezentând chirie datorată și neachitată pentru perioada 31.10.2014 - 31.10.2017.

Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuție chestiunea judecată la prima instanță, a permis instanței de prim control judiciar să concluzioneze, în acord cu cele reținute de instanța de fond, că în cauză contractul de închiriere nr. x/26.11.2008 încheiat inițial cu B. S.A nu a încetat prin transmiterea Notificării nr. x/05.11.2013, reclamantul fiind îndreptățit să solicite obligarea pârâtei la plata sumei de 2.741.630,59 RON, cu titlu de diferență contravaloare chirie pentru perioada 31.10.2014 - 31.10.2017.

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 2538 alin. (2) C. civ.., conform căruia, când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția, instanța de control judiciar a constatat în mod corect că, față de ultima informare transmisă de intimata CCSS Tei, recurenta nu a comunicat care îi este poziția, astfel încât s-a constatat că, în lipsa unei alte contraoferte sau a unui refuz explicit, contractul de închiriere nr. x/2008, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale nr. x și 2, a continuat prin simpla permisiune acordată de locator, coroborată cu rămânerea locatarului în spațiul închiriat și folosința acestuia nestânjenită și pe viitor.

Astfel, criticile recurentei nu pot fi primite în raport de considerentele redate supra cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 2538 alin. (2) C. civ., motiv pentru care se vor respinge.

O altă critică indicată de recurent este reprezentată de interpretarea și aplicarea greșită a art. 969 și a art. 977 din vechiul C. civ., conform cărora "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante" și "interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractanți, iar nu după sensul literal al termenilor".

Astfel cum a reținut și prima instanță de control judiciar, instanța de fond a dat eficiență principiului forței obligatorii a contractului, interpretând în mod corect că simpla emitere a adresei nr. x din 20.02.2014, fără semnarea unui act adițional în acest sens, nu poate conduce la interpretarea propusă de către apelanta pârâtă, în sensul că a existat o voință reală de modificare a cuantumului chiriei și nicidecum o modificare a condițiilor contractuale, orice alte acte adiționale sau modificări ale contractului fiind supuse condițiilor de formă cerute de lege pentru încheierea valabilă a acestuia.

Înalta Curte constată că prin indicarea acestei critici s-a susținut în mod formal incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, cu privire la aplicabilitatea greșită a dispozițiile art. 969 și a art. 977 din vechiul C. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs, recursul nefiind o cale devolutivă de atac.

Cele expuse în argumentare îmbracă doar aparența unor critici de nelegalitate, întrucât recurenta-pârâtă tinde, în realitate, la o reevaluare a situației de fapt, situație nepermisă în calea de atac a recursului.

Raportat la criticile subsumate motivului de casare instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat Înalta Curte constată că se impută instanței de control judiciar că nu a fost reținută aplicabilitatea art. 430 și urm. C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a susținut că dezlegarea chestiunii litigioasei prin sentința civilă nr. 3849 din 21.12.2018 și decizia nr. 1287 din 11.09.2019 nu a fost una decisivă, recurenta solicitând a se constata că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că părțile au înțeles să se achite suma de 2.500 euro + TVA cu titlu de contravaloare a dreptului de folosință pentru imobilul închiriat, obligații respectate de A. S.R.L., iar prin decizia recurată cele statuate au fost încălcate de instanța de apel.

Conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, între excepția autorității de lucru judecat și puterea de lucru judecat, există o distincție clară. Astfel, condiția de aplicare a autorității de lucru judecat presupune identitatea de acțiuni (părți, obiect și cauză juridică) ce oprește repetarea judecății, iar puterea, prezumția de lucru judecat, impune consecvența în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai statuat că în manifestarea sa de excepție procesuală, care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente (de părți, obiect și cauză), însă, nu la fel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, el impunându-se într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică. Prin urmare, întrucât în relația dintre părți, prezumția puterii de lucru judecat are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză. Astfel, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești definitive sau irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, obiect și cauză, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată definitiv sau irevocabil și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la situația încălcării componentei res iudicata a puterii de lucru judecat. Astfel, principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară dată în alt proces.

Analizând cele două hotărâri invocate, respectiv considerentele expuse prin cererea de apel, s-a constatat că unele considerente afirmă în esență faptul că raportul juridic dintre părți având ca obiect contractul de închiriere nr. x/2008 este în vigoare, dar alte considerente invocate de către recurentă nu au susținut cele învederate de aceasta, întrucât pe de o parte, sunt simple redări ale conținuturilor actelor, corespondenței dintre părți, expuse în stabilirea situației de fapt în respectivele cauze, iar pe de altă parte, nu sunt considerente decisive în pronunțarea respectivelor soluții pentru a se putea reține o putere de lucru judecat.

În mod judicios s-a apreciat de către prima instanță de control judiciar că nu intervine o putere de lucru judecat în ceea ce privește chestiunea existenței unui act adițional la contractul de închiriere prin care părțile, de comun acord și respectând dispozițiile legale și contractuale, să fi modificat cuantumul chiriei inițiale de la 16.000 euro la 2500 euro fără tva, în condițiile în care această chestiune nu a fost una litigioasă în cadrul celor două dosare invocate de către apelantă, afirmațiile expuse de către instanțele de judecată învestite cu soluționarea cauzelor mai sus menționate, care ar avea legătura cu această chestiune, nefiind însă nici decisive în pronunțarea respectivelor soluții.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Un ultim motiv de recurs invocat, întemeiat pe pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., se referă la faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivul de apel și a dat ceea ce nu s-a cerut, fiind încălcate dispozițiile art. 477 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea cerințelor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., cu garantarea principiului "tantum devolutum, tantum judicatum", față de limitele în care reclamantul a înțeles să învestească instanța de fond și să-și argumenteze pretențiile, verificând aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care apelanta a înțeles să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentei, nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe încălcarea regulilor de procedură.

Recurenta a susținut că a depus la dosarul cauzei înscrisuri ce atestau demararea și edificarea lucrărilor, COMPLEXUL CULTURAL SPORTIV STUDENȚESC TEI necontestând în niciun moment existența investițiilor executate, iar instanța de apel pronunțându-se în sensul neincidenței reducerii chiriei cu 50%.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de dispozițiile art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale, ceea ce în cauză nu s-a confirmat.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1835 A din 22 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatului COMPLEXUL CULTURAL SPORTIV STUDENȚESC TEI privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestuia, în sensul obligării recurentei A. S.R.L. la plata sumei de 8796,30 RON cheltuieli de judecată către intimatul COMPLEXUL CULTURAL SPORTIV STUDENȚESC TEI, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1835 A din 22 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta A. S.R.L. la plata sumei de 8796,30 RON cheltuieli de judecată către intimatul COMPLEXUL CULTURAL SPORTIV STUDENȚESC TEI.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2023.