ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1158/2023

Ședința publică din data de 10 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2021 reclamanta DISTRIBUȚIE ENERGIE ELECTRICĂ ROMÂNIA S.A., pentru SUCURSALA DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTICE PLOIEȘTI, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei-debitoare la plata sumei totale de 512.423,667 RON (sumă ce urmează a se actualiza până la data plății efective), reprezentând valoarea neachitată din tariful de racordare, respectiv componenta Ti corespunzătoare cotei de participare la finanțarea lucrărilor de întărire a rețelei electrice, necesare pentru evacuarea puterii aprobate utilizatorilor, conform Contractului de racordare nr. x din 07.07.2015.

Prin sentința nr. 1133 din 1 noiembrie 2021 Tribunalul Prahova a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta DISTRIBUȚIE ENERGIE ELECTRICĂ ROMÂNIA S.A. pentru SUCURSALA DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTICE PLOIEȘTI, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 512423,67 RON reprezentând valoarea neachitată din tariful de racordare-componenta Ti corespunzătoare cotei de participare la finanțare a lucrărilor de întărirea rețelei electrice, conform Contractului de racordare nr. x/07.07.2015, precum și la plata către reclamantă a sumei de 8729,23 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții a formulat apel pârâta A. S.R.L., iar prin decizia nr. 382 din 26 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a Civilă a respins ca nefondat aelul.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și admiterea apelului formulat, anularea sentinței apelate nr. 1133/01.11.2021 și a încheierii din 27.05.2021 pronunțate de Tribunalul Prahova, cu consecința trimiterii cauzei la instanța competentă, respectiv Tribunalul București, cu cheltuieli de judecată.

În motivare recurenta invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în ceea ce privește necompetența teritorială a instanței de fond în soluționarea prezentei cauze; precum și pe cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ceea ce privește aplicarea greșită a normelor de drept material, cu referire la fondul cauzei și la modul în care instanța de apel a interpretat dispozițiile legale și clauzele contractuale.

Sub aspectul necompetenței teritoriale recurenta arată că, încă de la data formulării cererii de chemare în judecată, avea sediul în București, astfel că instanța competentă să judece cauza era Tribunalul București și nu Tribunalul Prahova.

Arată că interpretarea gramaticală a textului legal, respectiv a dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., conduce la o singură concluzie, aceea că obligația la care se referă sintagma "executarea, chiar și în parte, a obligației" se referă la obligația dedusă judecății, adică la obiectul procesului, în cazul de față obligația de plată, iar nu la alte obligații contractuale, pe care instanța nu le analizează, deoarece nu este sesizată în acest sens.

Instanța de apel în mod greșit a reținut că textul legal nu distinge între obligațiile contractuale, câtă vreme din respectiva normă legală rezultă că pentru a fi aplicabilă, prin contract, părțile trebuiau să stabilească locul executării obligației supusă verificării instanței, adică obligația aflată în sarcina recurentei privind plata tarifului. Numai în acest caz se putea avea în vedere competența alternativă, în caz contrar fiind aplicabile normele generale privind competența teritorială.

Mai arată recurenta și că, problematica competenței teritoriale a Tribunalului Prahova a fost analizată definitiv în cadrul dosarului nr. x/2021, deoarece din perspectiva competenței teritoriale a instanței, este lipsit de relevanță faptul că în respectiva cauză s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantei, invocând în susținere dispozițiile art. 1016 precum și pe cele ale art. 1025 din C. proc. civ., și practică judiciară.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., după expunerea considerentelor instanței de apel, a unor ample precizări teoretice referitoare la cadrul legal privind schema de susținere a producătorilor de energie electică din surse regenerabile precum și a situației de fapt generată de contractul încheiat între părți, recurenta arată că în mod greșit a apreciat instanța de apel că apărările formulate, în special cele referitoare la neprobarea realizării lucrărilor de către intimata reclamantă și invocarea excepției de neexecutare, conform art. 1556 din C. civ., ar fi lipsite de relevanță.

În susținere, recurenta face o analiză a probatoriului administrat în cauză, în combaterea concluziilor la care a ajums instanța de apel.

Prin întâmpinarea formulată, intimata DISTRIBUȚIE ENERGIE ELECTRICĂ ROMÂNIA S.A. a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Referitor la excepția nulității recursului, invocată de intimată, instanța de recurs constată că, cel puțin criticile referitoare la greșita soluționare a excepției necompetenței teritoriale a primei instanțe, impun o analiză din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat în mod expres de recurentă, în primul rând sub aspectul încadrării sau neîncadrării în acest motiv de recurs, astfel încât recursul nu este nul, excepția urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. recurenta invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 din același cod.

Sub acest aspect, instanța de recurs constată că, în privința motivului de nelegalitate referitor la încălcarea competenței altei instanțe, noul C. proc. civ., spre deosebire de vechea reglementare, prevede în mod expres că numai încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, poate atrage casarea hotărârii recurate, în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Rezultă deci că, în condițiile în care doar necompetența de ordine publică este indicată în mod expres printre motivele de casare, necompetența de ordine privată nu mai poate fi invocată ca și motiv de recurs.

În cauză recurenta critică greșita reținere a incidenței dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., atât de către instanța de fond cât și de către instanța de apel, dispoziții ce reglementează un caz de competență teritorială alternativă. În consecință, prin raportare la dispozițiile art. 129 din C. proc. civ., în situația greșitei aplicări a acestor norme de competență teritorială, ne aflăm în ipoteza unei necompetențe de ordine privată.

Așa cum s-a arătat însă, numai necompetența de ordine publică, invocată în condițiile legii, mai poate fi invocată ca și motiv de recurs, subsumat punctului 3 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ.

Cât privește susținerea recurentei în sensul că necompetența de ordine privată ar putea fi cercetată totuși și în recurs, din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 din C. proc. civ., aceasta nu poate fi primită, deoarece motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. include toate celelalte neregularități procedurale care atrag sancțiunea nulității, respectiv cele care, nefiind reglementate ca motive de recurs de sine stătătoare, nu pot fi încadrate în cele menționate la punctele 1- 4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare, de asemenea, nu poate fi încadrată în alte motive de recurs.

Așadar, necompetența de ordine privată nu intră sub incidența motivelor de casare prevăzute de noua lege procesuală, nici din perspectiva pct. 3 și nici din cea a pct. 5 ale art. 488 din C. proc. civ., motiv pentru care criticile formulate sub acest aspect nu pot fi cercetate.

În ce privește invocarea de către recurentă a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs expuse în susținerea acestui caz de casare, instanța constată că acestea nu se încadrează nici în punctul 8 și nici în vreunul dintre celelate motive prevăzute expres și limitativ de lege.

Deși recurenta invocă greșita aplicarea adispozițiilor art. 1556 din C. civ., în dezvoltarea acestei critici arată că intimata DEER nu a făcut dovada îndeplinirii propriei obligații asumate prin contractul încheiat între părți, pentru a putea pretinde plata tarifului de întărire de la recurentă.

Astfel, recurenta susține că intimata nu a facut dovada îndeplinirii propriilor obligații, că din probatoriul administrat rezultă că de fapt nici nu mai era necesară executarea vreunei lucrări de întărire a rețelei electrice pentru a se solicita plata unui tarif aferent, lucrările fiind deja efectuate, astfel că în mod greșit instațele de fond nu au reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 1556 din C. civ., referitoare la excepția de neexecutare a contractului.

Se observă deci că susținerile recurentei nu pot fi apreciate ca argumente pertinente într-o critică de nelegalitate, întrucât se referă la o situație de fapt care, în opinia recurentei, ar fi fost greșit reținută, pe baza unui probatoriu greșit interpretat și oricum, insuficient. Însă, problemele ce țin de administrarea și interpretarea probelor excedează limitelor controlului judiciar de legalitate ce poate fi efectuat în recurs, motiv pentru care nu pot fi analizate.

Față de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută niciuna din criticile formulate de recurenta pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de aceasta, împotriva deciziei civile nr. 382 din 26 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 382 din 26 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2023.