ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1078/2023

Ședința publică din data de 4 mai 2023

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 august 2018 pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care pârâta B. să fie obligată să-i plătească suma de 277.140,70 RON, reprezentând contravaloarea unui număr de 9 facturi fiscale, precum și dobânda legală calculată de la data introducerii acțiunii în instanță și până la momentul plății efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1013-1017 din C. proc. civ., raportat la art. 149 și art. 194 din același cod.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de emitere a ordonanței de plată, formulate de creditoarea A. S.R.L. A solicitat introducerea în cauză a numitului C., care are calitatea de garant fidejusor în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/09.02.2016, încheiat de A. S.R.L. cu D., cu referire la faptul că facturile a căror contravaloare o solicită creditoarea au fost emise în perioada în care acesta era administratorul societății. De asemenea, pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat a încheierii nr. 198/2017, pronunțată de Tribunalul Iași, în dosarul nr. x/2017, dar și excepția inadmisibilității ordonanței de plată pentru lipsa somației de plată (la care a renunțat prin precizările de la fila x al Tribunalului Iași). S-a mai invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei pentru sumele ce formează obiectul facturilor nr. x/26.10.2015 și nr. x/11.11.2015, facturi emise în baza contractului nr. x/2015, iar nu a contractului x/09.02.2016. Pe fondul cauzei, pârâta a invocat, ca apărare de fond, nulitatea contractului de fidejusiune anexă la contractul de vânzare nr. x/09.02.2016.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta A. S.R.L. a arătat că nu a depus o cerere de emitere a ordonanței de plată, ci o acțiune în pretenții, întemeiată pe dispozițiile art. 1516 și următoarele, art. 1527, art. 1530 și următoarele din C. civ., coroborat cu art. 1650 și următoarele din același cod .

La termenul din 28 ianuarie 2019, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B..

Prin sentința nr. 982/2020 din 30 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 102.804,54 RON, cu titlu de contravaloare restantă a facturilor fiscale, emise în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/09.02.2016; de asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei dobânda legală la suma de 102.804,54 RON, calculate de la data introducerii cererii (21.08.2018) până la momentul plății efective; s-a stabilit un onorariu final pentru d-na expert contabil E. în cuantum de 1.739 RON și a fost obligată pârâta să plătească d-nei expert contabil E. suma de 1.239 RON, cu titlu de diferență onorariu; pârâta a mai fost obligată să plătească reclamantei suma de 3.161,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. a formulat apel, solicitând schimbarea hotărârii apelate, cu consecința respingerii cererii principale. În subsidiar, pârâta a solicitat admiterea în parte a cererii principale și obligarea sa la plata către reclamantă a sumei de 28.774,54 RON; înlăturarea obligației de plată a sumei de 1.239 RON, stabilite în sarcina sa, cu titlu de diferență de onorariu către doamna expert E.; obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată suportate în cursul judecății din apel și din primă instanță.

Prin decizia nr. 99/2021 din 22 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul formulat de pârâta B. împotriva sentinței nr. 982/2020 din 30 iulie 2020 a Tribunalului Iași, secția I civilă, hotărâre care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a înlăturat dispoziția privind obligarea pârâtei B. să plătească doamnei expert contabil E. suma de 1.239 RON, cu titlu de diferență onorariu; s-au păstrat dispozițiile sentinței care nu contravin hotărârii din apel; s-a respins cererea apelantei vizând obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

La data de 13 mai 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 99/2021 din 22 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Recurenta-pârâtă B. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

S-a arătat că în concordanță cu prevederile art. 1214 alin. (1) din C. civ. "consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie".

Instanța de prim control judiciar a reținut, în mod greșit, că pârâta nu a probat manoperele frauduloase întreprinse de cocontractant. Mai mult decât atât, curtea de apel a constatat faptul că este neîntemeiată susținerea apelantei, potrivit căreia intenția reprezentantului intimatei-reclamante A. S.R.L. rezultă din săvârșirea manoperelor pe care le pretinde. Instanța de apel a indicat, în continuare, faptul că elementul subiectiv al dolului trebuie dovedit, pârâta încercând să acrediteze un raționament circular, care însă nu poate fi primit.

În accepțiunea recurentei-pârâte, interpretarea normelor legale de către instanța de prim control judiciar este eronată, în speța dedusă judecății fiind întrunite atât elementul obiectiv, cât și elementul subiectiv al dolului.

Astfel, a învederat că manoperele frauduloase comise de către reprezentantul societății intimate sunt subliniate de următoarele acțiuni/inacțiuni:

• inserarea printre facturile pe care i-a cerut doamnei B. să le semneze și anexa 3 intitulată "contract de fidejusiune";

• faptul că nu i-a permis doamnei B. lecturarea înscrisurilor ce urmau a fi semnate, motivând că este grăbit și că trebuie să ajungă urgent în altă parte;

• faptul că nu a informat-o pe doamna B. în legătură cu înscrisurile care urmau a fi semnate;

Cu privire la elementul subiectiv, intenția reprezentantului intimatei-reclamante A. S.R.L. este evidențiată de realizarea manoperelor anterior arătate și întărite de probatoriul administrat în cauză.

În acest sens, s-a arătat că depoziția martorului audiat în cauză a indicat dincolo de orice dubiu faptul că recurenta-pârâtă a fost pusă să semneze sub presiunea timpului și cu asigurările că prevederile cuprinse în Anexa 3 nu reprezintă decât o formalitate și că bunurile cu care se răspunde sunt ale societății, iar nu ale recurentei-pârâte.

Dolul (prin reticență) a provenit de la reprezentantul societății reclamante, acesta aducându-i pârâtei facturile și Anexa 3 (reprezentată de un contract de fidejusiune) pentru ca acestea să fíe semnate. În ciuda faptului că în ceea ce privește eroarea provocată în cazul dolului, aceasta nu trebuie să aibă caracter esențial, totuși, în speță, eroarea provocată are această calitate, întrucât dacă pârâta ar fi avut semnificația termenilor și însemnătatea juridică a contractului de fidejusiune, cu siguranță nu l-ar fi semnat.

În același timp, eroarea provocată recurentei-pârâte este una scuzabilă, deoarece acesteia nu i s-a permis să lectureze înscrisurile respective, astfel încât să se poată informa cu privire la consecințele semnării unor astfel de acte.

Referitor la existența erorii, instanța de apel a observat faptul că obligațiile impuse prin contractul de fidejusiune erau clar explicate în cuprinsul actului. Astfel, instanța de prim control judiciar a arătat că, indiferent de faptul că pârâta ar fi avut sau nu cunoștințe juridice, o conduită diligentă ar fi obligat-o ca, în situația în care nu înțelegea semnificația termenilor, ar fi trebuit să solicite asistență juridică de specialitate.

Instanța de apel nu a luat în considerare susținerile recurentei-pârâte, în cuprinsul cererii de recurs aceasta reamintind faptul că succesiunea evenimentelor s-a produs în mod alert și sub presiunea afirmațiilor reprezentantului intimatei-reclamante.

Mai mult decât atât, după plecarea reprezentantului intimatei-reclamante A. S.R.L., moment în care recurenta-pârâtă a reușit să lectureze documentele semnate, neînțelegând semnificația termenilor din actele primite, l-a sunat pe reprezentantul societății, iar acesta a asigurat-o pe doamna B. că totul este în regulă și că înscrisul semnat nu implică în niciun fel propriul patrimoniu.

De altfel, toate aceste aspecte au fost dovedite și nu au fost infirmate de către partea adversă.

Modalitatea îndoielnică prin care reprezentanții intimatei-reclamante A. S.R.L. au înțeles să desfășoare relațiile comerciale cu D. este evidențiată și de faptul că au încercat să inducă în eroare instanțele de fond, prezentând înscrisuri care conțineau datorii achitate, astfel încât să obțină obligarea Asociației la plata unor sume necuvenite, aspect sesizat și de către instanțele de judecată.

Instanța de apel a interpretat, în mod greșit, normele de drept material prin raportare la situația concretă dedusă judecății.

Consimțământul este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a oricărui act juridic civil, putând fi definit ca reprezentând exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil. Atât în jurisprudență, cât și în literatura juridică s-a reținut că, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să întrunească următoarele condiții:

• să provină de la o persoană cu discernământ;

• să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;

• să fie exteriorizat;

• să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ (eroare, dol, violență, leziune).

Prin eroare se înțelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea actului juridic. Eroarea obstacol, numită și eroare distructivă de voință, este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând însăși formarea actului juridic, iar falsa reprezentare a realității cade fie asupra naturii actului juridic ce se încheie (error in negotium), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic, fie asupra identității fizice ale obiectului.

În speță, erau îndeplinite cel puțin condițiile existenței erorii, concretizată în modalitatea error in negotium, eroarea asupra naturii sau obiectului contractului încheiat.

Error in negotium este un motiv de nulitate a actului juridic și presupune eroarea uneia dintre părți asupra naturii juridice a actului în discuție, în sensul că partea crede că încheie un alt act decât cel materializat prin înscrisul doveditor.

Cererea referitoare la constatarea nulității având în vedere un astfel de motiv, impune în sarcina reclamantului în temeiul art. 1169 din C. civ. de la 1864, aplicabil în speță, obligația de dovedire a condițiilor erorii asupra naturii juridice a actului juridic. Eroarea, ca motiv de nulitate, presupune existența convingerii greșite a părții că încheie un anumit act juridic, iar nu pe cel încheiat în realitate. Definiția acestui motiv de nulitate impune cercetarea unui element de natură psihică a părții și anume voința internă reală a celui al cărui consimțământ a fost viciat în acest mod.

Așa cum s-a arătat anterior, recurenta-pârâtă nu a avut posibilitatea de a lectura actele din cauza presiunilor făcute de reprezentantul intimatei-reclamante A. S.R.L. Mai mult decât atât, recurenta nu a putut înțelege semnificația conținutului contractului de fidejusiune, aspect subliniat și de faptul că ulterior semnării actelor, după ce a avut posibilitatea efectivă de a analiza înscrisurile, recurenta l-a apelat pe reprezentantul A. S.R.L. pentru a o lămuri cu privire la înțelesul conținutului contractului.

În cuprinsul deciziei nr. 99/2021, Curtea de Apel Iași a reținut că este nefondată susținerea apelantei, potrivit căreia în aplicarea prevederilor art. 1509 din C. civ. prioritate ar fi avut regula stabilită la lit. c) față de regula prevăzută la lit. d).

Potrivit celor reținute de către instanța de prim control judiciar, împrejurarea că datoriile Asociației proveneau din două contracte de vânzare (încheiate în anul 2015, respectiv în anul 2016), datoria aferentă contractului din anul 2015 fiind inferioară valoric celei din anul 2016, nu înseamnă că datoria din contractul din februarie (de 228.663,28 RON) era mai oneroasă, pentru a atrage incidența literei c). Totodată, instanța de apel a arătat că "pârâta nu se poate prevala de textul menționat [art. 1509 alin. (1) lit. c)], câtă vreme cele două datorii erau deopotrivă scadente, precum și în egală măsură, garantate și oneroase, astfel încât corect s-a considerat stinsă mai întâi datoria mai veche".

Așa cum în mod corect au stabilit cele două instanțe, în cauză nu a fost dovedită realizarea imputației făcute de creditor sau de debitor.

Rezultă că, în lipsa imputației făcute de una dintre părți, va opera imputația legală.

Conform prevederilor art. 1509 din C. civ. privind imputația legală, dacă niciuna dintre părți nu face imputația plății, vor fi aplicate, în ordine, regulile menționate în cuprinsul acestui text de lege.

Totuși, raționamentul instanței de prim control judiciar este unul lapidar, interpretarea textului de lege care reglementează imputația legală, raportat la speța dedusă judecății și la probatoriul administrat, fiind greșită.

Curtea de Apel Iași a stabilit că sunt deopotrivă scadente creanțele din anul 2015 (73.750 RON), respectiv anul 2016 (228.663,28 RON), în egală măsură garantate și oneroase, iar împrejurarea că datoria din anul 2016 are un cuantum mai mare decât cea din anul 2015 nu o face să fie mai oneroasă.

Acest argument nu poate fi primit, întrucât nu ar da eficiență ordinii imperative prevăzute de art. 1509 alin. (1) din C. civ.. Dacă s-ar considera corect raționamentul instanței de apel, ar însemna să fie exclusă în orice caz aplicabilitatea situației prevăzute la lit. c) din articolul anterior evocat.

În mod evident, orice datorie are caracter oneros, iar art. 1509 alin. (1) lit. c) din C. civ., se referă la situația în care există datorii scadente, dar cu un cuantum diferit.

Soluția propusă de instanța de apel ar fi fost corectă doar în măsura în care datoriile ar fi fost "în egală măsură, garantate și oneroase". Or, cum datoria din anul 2016 era mai oneroasă decât cea din anul 2015 (și nu în egală măsură oneroasă), aceasta trebuia imputată cu prioritate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei recurate ca fiind temeinică și legală. A invocat excepția netimbrării cererii de recurs și a susținut faptul că recursul este tardiv formulat.

La data de 19 iulie 2022 s-a dispus comunicarea întâmpinării formulate de intimata-reclamantă A. S.R.L. către recurenta-pârâtă B., cu mențiunea de a depune la dosar, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, răspuns la întâmpinare.

Recurenta-pârâtă B. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepțiilor invocate de intimata-reclamantă.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 2 martie 2023 s-a respins excepția netimbrării cererii de recurs și excepția tardivității declarării recursului, invocate de către intimata-reclamantă A. S.R.L.; s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă B., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 4 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În esență, recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel, pentru netemeinicie și nelegalitate, invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, susținând faptul că au fost aplicate greșit normele de drept material referitoare la dol, întrucât instanța de prim control judiciar a reținut, în mod eronat, că pârâta nu a probat manoperele frauduloase întreprinse de cocontractant. Mai mult decât atât, curtea de apel a constatat faptul că este neîntemeiată susținerea apelantei, potrivit căreia intenția reprezentantului intimatei-reclamante A. S.R.L. rezultă din săvârșirea manoperelor pe care le pretinde. Instanța de apel a indicat, în continuare, faptul că elementul subiectiv al dolului trebuie dovedit, pârâta încercând să acrediteze un raționament circular, care însă nu poate fi primit. În accepțiunea recurentei-pârâte, interpretarea normelor legale de către instanța de prim control judiciar este eronată, în speța dedusă judecății fiind întrunite atât elementul obiectiv, cât și elementul subiectiv al dolului.

O altă critică se referă la faptul că instanța de apel a interpretat, în mod greșit, normele de drept material care reglementează eroarea prin raportare la situația concretă dedusă judecății. Recurenta-pârâtă consideră că, în speță, erau îndeplinite cel puțin condițiile existenței erorii, concretizată în modalitatea error in negotium, eroarea asupra naturii sau obiectului contractului încheiat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte amintește faptul că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul este o cale extraordinară de atac cu un scop precis, stabilit expres de legiuitor, analiza instanței de recurs fiind limitată de situația de fapt stabilită de instanțele de fond [pe care nu o poate modifica, potrivit efectului cumulat al art. 483 alin. (3) și art. 488 din C. proc. civ..].

Față de aceste precizări, criticile recurentei care urmăresc fie stabilirea unei alte situații de fapt, fie tind la o reevaluare a probelor administrate în fața celor două instanțe devolutive, nu vor fi examinate în cadrul recursului pentru că vizează chestiuni a căror verificare excedează limitele recursului, așa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 din C. proc. civ.

În mare măsură, recursul nu cuprinde o argumentație juridică a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale, Înalta Curte neputându-se substitui reclamantei, în sensul unei completări deductive a argumentației căii extraordinare de atac.

Recurenta își expune criticile aduse deciziei din apel prin multiple referiri la situația de fapt reținută de instanțele devolutive și la reaprecierea probelor din dosar. Se tinde, astfel, la cenzurarea aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, incompatibile cu calea extraordinară a recursului. În cadrul său se verifică legalitatea hotărârii atacate, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Totodată, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Analizând motivul de casare invocat de parte, numai în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod, instanța de recurs îl va înlătura, decizia instanței de apel fiind conformă cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, în urma probatoriului administrat, instanța de apel a reținut că între reclamanta A. S.R.L. (în calitate de vânzător) și D. (în calitate de cumpărător) s-a încheiat contractul de vânzare nr. x/09.02.2016. Reclamanta a livrat mărfurile cumpărate de D., iar cumpărătoarea nu a achitat integral contravaloarea lor, rămânând soldul pentru recuperarea căruia societatea A. S.R.L. a promovat cererea de chemare în judecată.

La data de 1 august 2016 s-a încheiat anexa nr. 3 la contractul de vânzare nr. x/09.02.2016, anexa reprezentând un contract de fidejusiune.

Conform articolului 2 "Obligațiile fidejusorului", pârâta B. (care devenise la 10 iulie 2016 reprezentant legal al D.) și-a dat acordul pentru a deveni fidejusor al debitorului principal D., angajându-se să răspundă solidar cu acesta față de reclamantă pentru executarea obligațiilor asumate prin contract, renunțând la beneficiul discuțiunii și diviziunii.

În acord cu cele statuate de prima instanță, curtea de apel a constatat că este neîntemeiată apărarea pârâtei, vizând nevalabilitatea contractului de fideiusiune, din cauza vicierii consimțământului său prin dol și a erorii asupra obiectului contractului.

Astfel cum dispune alin. (4) al art. 1214 din C. civ., dolul nu se presupune. În speță, apelanta nu a făcut dovada acestuia. Contrar celor susținute în calea de atac a apelului, pârâta nu a probat manoperele frauduloase întreprinse de cocontractant. Rezultă din depoziția martorului că, după semnarea actului, B. i-a telefonat reprezentantului societății reclamante, pentru a-i cere explicații și că a acceptat explicațiile acestuia. Conținutul explicațiilor, susținut de pârâtă, nu a fost probat, și este greu de crezut că martorul audiat a putut percepe în ce au constat acestea.

Referitor la elementul subiectiv, curtea a constatat că este neîntemeiată susținerea apelantei, potrivit căreia intenția reprezentantului societății A. S.R.L. rezultă din săvârșirea manoperelor pe care ea le pretinde. Elementul subiectiv trebuie dovedit, la rândul său, instanța observând că pârâta încearcă să acrediteze un raționament circular, care nu poate fi primit. Altfel spus: elementul subiectiv nu ar trebui dovedit, întrucât ar rezulta din elementul obiectiv, care nu a fost - însă - probat.

Conchizând, instanța de prim control judiciar a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile dolului, stabilite de art. 1214 alin. (1) din C. civ.

În calea de atac a recursului, recurenta-pârâtă a reiterat faptul că manoperele frauduloase comise de către reprezentantul societății intimate sunt subliniate de următoarele acțiuni/inacțiuni:

• inserarea printre facturile pe care i-a cerut doamnei B. să le semneze și anexa 3 intitulată "contract de fidejusiune";

• faptul că nu i-a permis doamnei B. lecturarea înscrisurilor ce urmau a fi semnate, motivând că este grăbit și că trebuie să ajungă urgent în altă parte;

• faptul că nu a informat-o pe doamna B. în legătură cu înscrisurile care urmau a fi semnate;

Cu privire la elementul subiectiv, intenția reprezentantului intimatei-reclamante A. S.R.L. este evidențiată de realizarea manoperelor anterior arătate și întărite de probatoriul administrat în cauză.

În acest sens, s-a arătat că depoziția martorului audiat în cauză a indicat dincolo de orice dubiu faptul că recurenta-pârâtă a fost pusă să semneze sub presiunea timpului și cu asigurările că prevederile cuprinse în Anexa 3 nu reprezintă decât o formalitate și că bunurile cu care se răspunde sunt ale societății, iar nu ale recurentei-pârâte.

Examinând această critică, Înalta Curte reține că se impută instanței de apel greșita aplicare a normelor de drept material referitoare la dol.

Cu toate acestea, recurenta nu demonstrează în ce a constat aplicarea greșită a acestor dispoziții de drept material.

Dolul reprezintă o eroare provocată cu rea-credință unei persoane, cu scopul de a o determina să încheie un contract, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. În structura sa, dolul cuprinde, în primul rând, un element subiectiv, constând în intenția de a induce în eroare cocontractantul, precum și un element obiectiv, care constă în utilizarea de mijloace viclene de a induce în eroare. Dolul privește atât faptele comisive, săvârșite cu scopul inducerii în eroare, cât și cele omisive, doctrina și practica judiciară reținând ca dol și trecerea intenționată sub tăcere a unor împrejurări, cu scopul de a induce în eroare pe celălalt, pentru ca acesta să contracteze (dolul prin reticență).

Având în vedere că potrivit art. 1.214 alin. (4) din C. civ., dolul nu se presupune - text care constituie o simplă aplicație a regulii potrivit căreia cel care invocă un viciu de consimțământ trebuie să-l dovedească - în lipsa oricărei probe și chiar a unei susțineri plauzibile din care să rezulte existența dolului, se impune concluzia că motivul de nulitate invocat nu este întemeiat.

Ca viciu de consimțământ, dolul trebuie analizat din perspectiva elementului obiectiv, care constă în utilizarea unor manopere frauduloase pentru a induce în eroare cealaltă parte contractantă, dar și din perspectiva elementului subiectiv constând în aceea că trebuie să existe intenția de a induce în eroare cealaltă parte contractantă.

În ceea ce privește dolul, ca viciu de consimțământ, pentru ca să atragă nulitatea actului este necesar să provină de la una dintre părțile contractante, iar manoperele folosite să prezinte o anumită gravitate încât, în lipsa lor, cealaltă parte să nu fi contractat. Dolul, ca și eroarea, fiind fapte juridice, trebuie dovedite de partea care le invocă prin orice mijloc de probă.

Așadar, existența dolului nu se poate reține decât dacă se face dovada că partea acționează cu rea-credință, respectiv cu intenția de a provoca o eroare și de a înșela buna-credință a celuilalt.

Întrucât pârâta B. nu a probat manoperele frauduloase întreprinse de cocontractant, critica formulată sub acest aspect va fi înlăturată.

Succesiv, o altă parte a criticilor recurentei a vizat aplicarea greșită a normele de drept material care reglementează eroarea prin raportare la situația concretă dedusă judecății.

Astfel, s-a arătat că prin eroare se înțelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea actului juridic. Eroarea obstacol, numită și eroare distructivă de voință, este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând însăși formarea actului juridic, iar falsa reprezentare a realității cade fie asupra naturii actului juridic ce se încheie (error in negotium), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic, fie asupra identității fizice ale obiectului.

În speță, erau îndeplinite cel puțin condițiile existenței erorii, concretizată în modalitatea error in negotium, eroarea asupra naturii sau obiectului contractului încheiat.

Error in negotium este un motiv de nulitate a actului juridic și presupune eroarea uneia dintre părți asupra naturii juridice a actului în discuție, în sensul că partea crede că încheie un alt act decât cel materializat prin înscrisul doveditor.

Răspunzând acestora, Înalta Curte reține că invocarea art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în recurs și identificarea unor dispoziții de drept material nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii prin hotărârea atacată în lipsa oricărui efort al părții de a demonstra în ce a constat greșeala instanței inferioare. Un atare procedeu nu poate reprezenta în sine un motiv de casare și nici nu obligă instanța de recurs la o evaluare din oficiu a aplicării legii; examinarea recursului nu presupune de plano, o rejudecare a cauzei, ci numai analiza pretinselor greșeli de judecată care, prin modul lor de argumentare, fac posibilă încadrarea motivelor în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Excedează, pe de altă parte, limitele controlului de legalitate realizat în recurs o nemulțumire a părții legată de interpretarea probelor, domeniu în care instanța de apel are deplină libertate de apreciere; stabilirea faptelor pe baza sensului și înțelesului pe care instanțele devolutive le dau, ca subiect al probelor, lucrărilor dosarului efectuate în cadrul cercetărilor judecătorești nu se integrează controlului pe care instanța de recurs îl realizează în limitele și scopul prefigurat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., acela de verificare a conformității hotărârilor recurate cu regulile de drept.

Se cuvine subliniat, în final, că recurenta nu critică aplicarea greșită a legii, ci aplicarea legii la o situație de fapt pe care o consideră greșită, așa încât, pe baza celor expuse, arată că expunerea recurentei nu se poate integra în controlul de legalitate solicitat prin recurs.

Recurenta-pârâtă B. a mai invocat aplicarea greșită a normelor de drept material privitoare la imputația datoriilor. Sub acest aspect, a arătat că, în cuprinsul deciziei nr. 99/2021, Curtea de Apel Iași a reținut că este nefondată susținerea apelantei, potrivit căreia în aplicarea prevederilor art. 1509 din C. civ. prioritate ar fi avut regula stabilită la lit. c) față de regula prevăzută la lit. d). Potrivit celor reținute de către instanța de prim control judiciar, împrejurarea că datoriile Asociației proveneau din două contracte de vânzare (încheiate în anul 2015, respectiv în anul 2016), datoria aferentă contractului din anul 2015 fiind inferioară valoric celei din anul 2016, nu înseamnă că datoria din contractul din februarie (de 228.663,28 RON) era mai oneroasă, pentru a atrage incidența literei c). Totodată, instanța de apel a arătat că "pârâta nu se poate prevala de textul menționat [art. 1509 alin. (1) lit. c)], câtă vreme cele două datorii erau deopotrivă scadente, precum și în egală măsură, garantate și oneroase, astfel încât corect s-a considerat stinsă mai întâi datoria mai veche".

Autoarea recursului apreciază că raționamentul instanței de prim control judiciar este unul lapidar, interpretarea textului de lege care reglementează imputația legală, raportat la speța dedusă judecății și la probatoriul administrat, fiind greșită.

Curtea de Apel Iași a stabilit că sunt deopotrivă scadente creanțele din anul 2015 (73.750 RON), respectiv anul 2016 (228.663,28 RON), în egală măsură garantate și oneroase, iar împrejurarea că datoria din anul 2016 are un cuantum mai mare decât cea din anul 2015 nu o face să fie mai oneroasă.

Acest argument nu poate fi primit, întrucât nu ar da eficiență ordinii imperative prevăzute de art. 1509 alin. (1) din C. civ.. Dacă s-ar considera corect raționamentul instanței de apel, ar însemna să fie exclusă în orice caz aplicabilitatea situației prevăzute la lit. c) din articolul anterior evocat.

În mod evident, orice datorie are caracter oneros, iar art. 1509 alin. (1) lit. c) din C. civ., se referă la situația în care există datorii scadente, dar cu un cuantum diferit.

Critica adusă hotărârii recurate, sub acest aspect, este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 1509 din C. civ. ("Imputația legală"),

"(1) Dacă niciuna dintre părți nu face imputația plății, vor fi aplicate, în ordine, următoarele reguli:

a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadență;

b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puține garanții;

c) imputația se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;

d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum și, în egală măsură, garantate și oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;

e) în lipsa tuturor criteriilor menționate la lit. a)-d), imputația se va face proporțional cu valoarea datoriilor.

(2) În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată și executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor și penalităților, în ordinea cronologică a scadenței acestora, și, în final, asupra capitalului, dacă părțile nu convin altfel".

Dispozițiile legale care reglementează imputația plății au caracter supletiv, fiind la suverana apreciere a instanței pe baza probelor administrate, împrejurarea că o sumă achitată a fost imputată asupra unei anumite datorii.

În susținerea motivului de recurs ce vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 1509 din C. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel nu trebuia să aplice criteriul vechimii datoriilor, fiind eronată aprecierea potrivit căreia sunt deopotrivă scadente creanțele din anul 2015 (73.750 RON), respectiv anul 2016 (228.663,28 RON), în egală măsură garantate și oneroase, iar împrejurarea că datoria din anul 2016 are un cuantum mai mare decât cea din anul 2015 nu o face să fie mai oneroasă.

Înalta Curte reamintește faptul că instanța supremă judecă în casație și doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii ce se atacă, nu și pentru motive de netemeinicie.

În cauza de față, recurenta-pârâtă nu formulează o critică veritabilă de nelegalitate a deciziei recurate, care să poată fi subsumată motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., exprimându-și nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată.

Mai mult, elementele expuse în argumentarea incidenței acestui caz de casare nu reprezintă decât o reiterare a criticilor invocate în apel de către autoarea căii de atac.

Motivele de recurs trebuie să cuprindă critica hotărârii judecătorești recurate, nu doar reiterarea susținerilor părților de la judecata în fața instanței de prim control judiciar devolutiv.

Pe cale de consecință, pretinsa încălcare a normelor de drept material a fost invocată în mod formal.

Prin urmare, soluția instanței de prim control judiciar reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentei-pârâte neavând pertinența de a susține nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivului de casare invocat.

Față de cele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei instanței de apel, soluție care înglobează și respingerea cererii accesorii a recurentei, vizând obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 99/2021 din 22 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 mai 2023.