ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1243/2025

Ședința publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 aprilie 2023 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, secția a II-a civilă, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul PFA B. și în solidar cu B., obligarea acestuia la plata sumei de 357 RON debit principal, precum și penalități de 0,1% pe zi, de la data scadenței facturii fiscale și până la data plății integrale a debitului.

În motivare, reclamanta a arătat că în urma raporturilor contractuale derulate, în temeiul contractului de prestări servicii nr. x/19.05.2017, s-a emis factura fiscală nr. x/30.09.2022 în valoare de 357 RON, sumă ce nu a fost achitată de către pârât, factura fiind comunicată prin e-mail acestuia, necontestată, astfel că datorează penalități de întârziere.

În drept, cererea de valoare redusă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1028 și urm. din C. proc. civ., art. 1566 și urm. din C. civ.

La data de 27 decembrie 2023, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Sectorului 1 București, având în vedere sediul pârâtului B. - Persoană Fizică Autorizată (com. Tomești, jud. Iași) și locul executării contractului, în temeiul art. 1028 alin. (2) din C. proc. civ. coroborat cu art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 3 din același cod, solicitându-se declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași.

Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 11251 din 16 decembrie 2024, a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București, invocată de pârâtul B. - PFA; a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, având ca obiect cerere de valoare redusă, în favoarea Judecătoriei Iași.

Analizând excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București, invocată de pârât, instanța a reținut următoarele:

Față de faptul că excepția necompetenței teritoriale este o excepție de procedură, dilatorie, iar în urma admiterii acesteia judecarea cauzei ar trebui declinată în favoarea instanței competente, a fost analizată cu întâietate, având în vedere că asupra tuturor celorlalte excepții și apărări formulate în cauză se poate pronunța doar instanța competentă să soluționeze litigiul.

Au fost redate dispozițiile art. 1028 din C. proc. civ. și s-a reținut că instanța este obligată să examineze, din oficiu, în temeiul art. 126 alin. (2) C. proc. civ., dacă o clauză contractuală este abuzivă atunci când își examinează competența.

A ținut seama că prevederea de la art. XIII pct. 3 din contractul părților este, prin ipoteză, o clauză atributivă de competență încheiată înainte de nașterea dreptului supus judecății, care se consideră nescrisă, în temeiul dispoziției legale anterior evocate.

Conform art. 121 din C. proc. civ., cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului. Dispozițiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile.

Prevederile art. 121 din C. proc. civ. instituie, așadar, în cazul cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator, o normă de competență teritorială exclusivă, de ordine publică, în sensul art. 129 alin. (2) pct. 3 din același cod.

Pentru soluționarea excepției necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București, instanța a avut în vedere faptul că noțiunile de profesionist și consumator sunt definite de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Astfel, instanța a reținut că reclamanta este profesionist, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 din C. civ., întrucât aceasta exploatează o întreprindere, exercitând sistematic o activitate organizată ce constă în prestarea de servicii, iar cererea sa se îndreaptă împotriva persoanei fizice având calitatea de consumator, care acționează în scopuri în afara activității sale comerciale.

Așadar, părțile raportului dedus judecății, respectiv reclamanta A. S.R.L., și pârâtul B. - persoana fizică, au calitatea de profesionist, respectiv de consumator, în sensul prevederilor legale enunțate, motiv pentru care, în ceea ce privește competența teritorială, sunt aplicabile dispozițiile art. 121 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, din verificările efectuate de către instanță cu privire la pârât, a rezultat că domiciliul acestuia este în Comuna Holboca, jud. Iași.

Prin urmare, dat fiind caracterul exclusiv al competenței teritoriale reglementate în cazul cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator, potrivit art. 121 din C. proc. civ. coroborat cu art. 1028 din același cod, instanța a apreciat că excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București este întemeiată.

Judecătoria Iași, secția civilă, prin sentința nr. 8299/2025 din 3 iunie 2025, a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Iași; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București; a constatat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Sectorului 1 București și Judecătoria Iași; a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență; în temeiul art. 134 din C. proc. civ., a suspendat, din oficiu, judecata cauzei, până la soluționarea conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Iași a reținut, sub un prim aspect, că pârâtul B. nu este parte în contractul de prestări servicii aferent facturii nr. x/30.09.2022, care stabilește, la art. I, calitatea de beneficiar a persoanei identificate în acest sens în cuprinsul facturilor fiscale (în speță P.F.A. B.), astfel că aceasta a acționat strict în calitate de titulară a P.F.A. (definită, conform art. 2 lit. i) din O.U.G. nr. 44/2008, drept întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de o persoană fizică ce folosește, în principal, forța sa de muncă).

De altfel, reclamanta a indicat în cuprinsul cererii introductive de instanță că a înțeles să cheme în judecată și persoana fizică în considerarea prevederilor art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008, potrivit cărora titularul P.F.A. răspunde pentru obligațiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectațiune. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului. Dispozițiile art. 31, art. 32 și cele ale art. 2.324 alin. (3) din C. civ. sunt aplicabile.

Or, în acord cu dispozițiile art. 2324 alin. (3) din C. civ., creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului.

Pentru aprecierea calității de consumator, este relevant criteriul scopului pentru care a fost încheiat contractul respectiv, iar nu situația subiectivă a persoanei respective, aspect subliniat și de statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Așadar, ceea ce interesează din perspectiva consumatorului, este scopul contractului încheiat, iar nu calitatea personală a părții.

Instanța de judecată a reținut că, prin contract, părțile au stabilit competența în favoarea instanței de la sediul prestatorului, conform clauzei prevăzute la art. XIII pct. 3 din convenție.

De asemenea, a reținut că pârâtul B. a participat la încheierea contractului de prestări servicii strict în scopul derulării activității economice de către forma de organizare al cărei titular este și, prin urmare, în speță, nu sunt incidente prevederile art. 121 sau art. 126 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât acestea vizează o altă ipoteză, respectiv ca pârâtul (persoană fizică) să acționeze în calitate de consumator, așadar, în scopuri din afara activității sale profesionale.

Persoana fizică a acționat în desfășurarea activității PFA, iar nu în scop personal, astfel că nu există o competență teritorială exclusivă dată de calitatea de consumator a vreunei părți.

Întrucât prin contract părțile au convenit instanța competentă pentru soluționarea litigiilor ivite ca fiind instanța de la sediul prestatorului, Judecătoria Iași a apreciat că este competentă să judece cauza Judecătoria Sectorului 1 București, în circumscripția căreia se află sediul acestuia.

Astfel cum s-a reținut inclusiv în doctrina de specialitate, competența teritorială este alternativă și în ipoteza alegerii instanței prin convenția părților, făcută înainte de sesizarea acesteia, dacă alegerea s-a făcut în favoarea părții care, ulterior, va declanșa procesul civil (viitorul reclamant), aceasta poate să sesizeze fie instanța aleasă prin convenție, fie instanța competentă potrivit regulilor de drept comun.

Prin urmare, odată ce prin înregistrarea cererii pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul a înțeles să învestească instanța aleasă prin convenție (cea de la sediul prestatorului), potrivit art. 116 C. proc. civ., aceasta este și rămâne competentă să soluționeze cauza.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 13 iunie 2025.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege, Înalta Curte constată că ambele instanțe - Judecătoria Sectorului 1 București și Judecătoria Iași - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre ele este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că obiectul litigiului îl reprezintă cererea cu valoare redusă întemeiată pe dispozițiile art. 1026 alin. (1) și art. 1028 alin. (2) din C. proc. civ., prin care societatea reclamantă A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul PFA B. și în solidar cu B., obligarea acestuia la plata sumei de 357 RON debit principal, precum și penalități de 0,1% pe zi, de la data scadenței facturii fiscale și până la data plății integrale a debitului.

Raportat la prevederile art. 1028 alin. (1) din C. proc. civ., instanța competentă să soluționeze cererea este judecătoria, competența teritorială stabilindu-se potrivit dreptului comun, conform alin. (2) al aceluiași text de lege.

În cauză, Judecătoria Sectorului 1 București nu s-a pronunțat asupra excepției de necompetență teritorială, invocată de pârâtul B. - Persoană Fizică Autorizată, ci a reținut incidența normei de competență exclusivă prevăzute la art. 121 din C. proc. civ., conform căreia cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului.

Înalta Curte reține însă că, în ceea ce privește competența de soluționare a litigiului în primă instanță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 121 din C. proc. civ., deoarece acțiunea dedusă judecății nu este introdusă împotriva unui consumator, ci este specifică unui litigiu între profesioniști, fiind o acțiune personală, întemeiată pe dispozițiile privitoare la cererile cu valoare redusă, guvernată de norme cu caracter de ordine privată ce reglementează materia competenței teritoriale.

În acest sens, se cuvine menționat că pârâtul persoană fizică B. nu este parte în contractul de prestări servicii nr. x/19.05.2017, în baza căruia s-a emis factura fiscală nr. x/30.09.2022, în valoare de 357 RON, contract care stabilește, la art. I, calitatea de beneficiar a persoanei identificate în acest sens în cuprinsul facturilor fiscale (în speță P.F.A. B.).

Persoana fizică B. a acționat strict în calitate de titulară a P.F.A., definită, conform art. 2 lit. i) din Ordonanța de urgență nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, ca fiind întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de o persoană fizică ce folosește, în principal, forța sa de muncă.

Într-adevăr, pentru a stabili dacă pârâtul persoană fizică are sau nu calitatea de consumator trebuie avute în vedere prevederile art. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, conform cărora consumatorul este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Astfel, pentru aprecierea calității de consumator, este relevant criteriul scopului pentru care a fost încheiat contractul respectiv, iar nu situația subiectivă a persoanei respective, aspect subliniat și de jurisprudența obligatorie a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Relevantă în acest sens este Cauza C-269/95, Francesco Benincasa împotriva Dentalkit S.R.L., unde Curtea de Justiție a Uniunii Europene definește criteriile ce trebuie avute în vedere la aprecierea calității de consumator (considerentele 15-18). Astfel, pentru determinarea unei competențe exclusive, noțiunea de consumator trebuie interpretată în mod restrictiv, prin referire la poziția persoanei respective într-un anumit contract, în raport cu natura și finalitatea acestuia, iar nu cu situația subiectivă a persoanei menționate, una și aceeași persoană putând fi considerată consumator în cadrul anumitor operațiuni și operator economic în cadrul altor operațiuni. Așadar, numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, se pretează aplicării dispozițiilor excepționale reglementate în favoarea consumatorului. De asemenea, Curtea subliniază faptul că protecția acordată consumatorilor nu se justifică în cazul unei activități profesionale, fie ea și una viitoare, având în vedere că natura profesională a activității nu este înlăturată de caracterul viitor al acesteia.

O altă cauză a Curții de Justiție a Uniunii Europene relevantă pentru determinarea calității de consumator este C-110/14 Horațiu Ovidiu Costea împotriva C. S.A. În această cauză, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost chemată să interpreteze noțiunea de consumator în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. În sensul acestei directive, consumator înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale. În această cauză, Curtea subliniază că este vorba despre o noțiune obiectivă și funcțională, a cărei manifestare depinde de un singur criteriu: încadrarea actului juridic specific în domeniul activităților aflate în afara activității profesionale (considerentul 28). Cu alte cuvinte, ceea ce interesează din perspectiva consumatorului, este scopul contractului încheiat, iar nu calitatea personală a părții.

Astfel, atât la nivelul reglementărilor naționale, cât și al celor unionale, esențial pentru aprecierea calității de consumator este scopul contractului încheiat de către acesta, verificare ce trebuie realizată in concreto cu privire la contractul asupra căruia poartă litigiul, fiind lipsită de relevanță situația personală, una și aceeași persoană putând fi considerată consumator în cadrul anumitor operațiuni și operator economic în cadrul altor operațiuni.

Aplicând criteriile mai sus analizate la cauza de față, Înalta Curte constată că reclamanta a menționat în cuprinsul acțiunii introductive că a înțeles să cheme în judecată și persoana fizică B., în considerarea prevederilor art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008, potrivit cărora "titularul PFA răspunde pentru obligațiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectațiune. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului. Dispozițiile art. 31, 32 și ale art. 2.324 alin. (3) din C. civ. sunt aplicabile".

Contractul încheiat de părți are în vedere prestarea unei activități profesionale, iar pârâtul persoană fizică a participat la încheierea acestui act juridic acționând ca un profesionist, în scopul derulării activității economice de către întreprinderea individuală al cărei titular este.

Este lipsit de relevanță faptul că pârâtul B. este persoană fizică, atât timp cât, la încheierea contractului dedus judecății, scopul acestuia privea, în mod direct, o activitate profesională, chiar și viitoare, aspect evidențiat și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-269/95, Francesco Benincasa împotriva Dentalkit S.R.L.

Prin urmare, pârâtul persoană fizică nu are calitatea de consumator.

Înalta Curte reține că, prin art. XIII pct. 3 din contractul de prestări servicii nr. x/19.05.2017, care stă la baza pretențiilor reclamantei, părțile având calitatea de profesioniști au stipulat o clauză atributivă de competență, conform căreia "în cazul imposibilității de a ajunge la o soluționare amiabilă litigiile vor fi înaintate spre soluționare instanțelor de judecată competente general și material de la sediul prestatorului".

Potrivit art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., "părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă".

Din perspectiva reglementării procesual civile, clauza atributivă supusă analizei este validă, litigiul părților având drept cauză răspunderea contractuală și nefiind incidente normele de competență teritorială exclusivă reglementate în art. 117-121 din C. proc. civ.

În consecință, ipoteza de excludere prevăzută de art. 126 alin. (2) din C. proc. civ. nu poate fi reținută la verificarea competenței teritoriale, din moment ce procesul inițiat nu are natura unui litigiu în materia protecției consumatorilor.

Totodată, părțile nu au contestat această convenție și nici înscrisul sub semnătură privată care o materializează, sens în care Înalta Curte constată că dispozițiile art. 126 alin. (1) din C. proc. civ. sunt pe deplin incidente în cauză, cerințele aplicării lui fiind îndeplinite.

Prestatorul, reclamanta din prezenta cauză, societatea A. S.R.L. are sediul situat în municipiul București, B-dul x nr. 31, aflându-se în raza de competență a Judecătoriei Sectorului 1 București.

În aceste condiții, sesizarea Judecătoriei Sectorului 1 București a fost făcută în acord cu alegerea de competență a părților, stabilită prin clauza inserată la art. XIII pct. 3 din contract, care derogă de la regula de drept comun.

În altă ordine de idei, în conformitate cu prevederile art. 130 din C. proc. civ., excepția necompetenței se invocă în mod diferit, în funcție de forma necompetenței, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competență încălcate.

Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv în cazul în care sunt încălcate normele privind competența generală a instanțelor judecătorești, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești, în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat, precum și în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetența este de ordine privată.

Așadar, cu excepția situațiilor expres prevăzute de lege, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, de la care părțile pot deroga.

Totodată, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.:

"necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii", iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că:

"necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii".

Din interpretarea textului de lege anterior redat rezultă că, atât timp cât excepția nu a fost invocată în condițiile prevăzute de art. 130 din C. proc. civ., soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia se află înregistrată și aceasta rămâne competentă teritorial a o soluționa, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competența teritorială a altei instanțe.

Astfel, instanța sesizată rămâne competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepție relativă, excepție pe care, potrivit textului de lege anterior redat, instanța nu are dreptul să o invoce din oficiu.

Or, Judecătoria Sectorului 1 București, învestită de reclamanta A. S.R.L., a admis excepția de necompetență teritorială exclusivă, invocată de instanță, din oficiu, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Judecătoriei Iași pe considerentul că prevederea de la art. XIII pct. 3 din contractul părților este, prin ipoteză, o clauză atributivă de competență încheiată înainte de nașterea dreptului supus judecății, care se consideră nescrisă, în temeiul art. 126 alin. (2) din C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2025.