ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 910/2024

Ședința publică din data de 28 martie 2024

Deliberând asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 26.11.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E.: obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 166 mp, situată în București (lot 1); obligarea pârâților să își ridice toate bunurile (cărămizi, bucăți BCA, aparat aer condiționat, capace roți mașină, deșeuri metalice, deșeuri plastic, deșeuri lemn, cruce metalica, două autoturisme, o autoutilitară, anvelope, baterii auto, găleți, bidoane, cabluri, dale pătrate din piatră, piese auto, stâlpi din țeavă, capace metalice, scară metalică, umbrelă gradină, furtunuri, deșeuri auto, radiator auto, unelte, scule etc.), pe care le-au depozitat sau montat, în mod abuziv, pe terenul situat în București (lot 1), iar, în caz de refuz, să fie autorizată să le ridice și să le depoziteze, pe cheltuiala pârâților; obligarea pârâtei B. să desființeze scara de acces la construcția proprietatea sa, rampa de acces la garaj, gardul decorativ și aleile din dale de piatră, toate amplasate pe terenul proprietatea reclamantei, respectiv pe lotul x, iar, în caz de refuz, să fie autorizată reclamanta să le desființeze, pe cheltuiala pârâtei; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 555, art. 563, art. 587, art. 1349 și art. 1528 C. civ. și art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Prin întâmpinare, pârâții C., D. și E. au susținut că nu au calitate procesuală în cauză, proprietarul terenului în discuție (coproprietar) fiind pârâta B..

Prin sentința nr. 1766 din 29 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins acțiunea față de pârâții C., D. și E. pentru lipsa calității procesuale pasive și, ca neîntemeiată, față de pârâta B..

Prin decizia nr. 317 A din 8 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de reclamanta A. și de numitul F. (care a cumpărat de la reclamantă imobilul în litigiu, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat de G. sub nr. x/20.03.2018), împotriva sentinței nr. 1766 din 29 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția IV-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații pârâți B., C., D. și E.; a anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la același tribunal.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2015*.

Prin sentința nr. 1818 din 21 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul F. (care a preluat calitatea procesuală pasivă a reclamantei, conform încheierii din 28 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015), în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E., prin reprezentant legal B., și a obligat pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată către pârâta B., respectiv a sumei de 5.000 RON, reprezentând onorariu avocat și la plata sumei de 500 RON, reprezentând onorariu expert, iar către pârâtul C., reclamantul a fost obligat la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând onorariu de expert.

Prin decizia nr. 632A din 21 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul F. împotriva sentinței nr. 1818 din 21 decembrie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații-pârâți C., D., B. și E., prin reprezentant legal B.; a obligat pe apelantul-reclamant la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 5.000 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel (onorariu avocat în apel).

Împotriva deciziei nr. 632A din 21 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul F..

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu greșita interpretare a normelor incidente în cauză, respectiv a dispozițiilor art. 617 alin. (2) teza I, art. 768 și art. 563 alin. (1) C. civ.

Astfel, argumentul instanței de apel s-a bazat pe faptul că, atâta timp cât servitutea de trecere este în ființă, nu se poate reține că este agravată situația fondului aservit sau că se produc prejudicii proprietarului, altele decât cele decurgând chiar din instituirea înseși a servituții de trecere.

Față de aceste statuări, recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile anterior menționate, în condițiile în care în prezenta speță este privat de proprietatea sa tocmai prin modalitatea abuzivă în care este exercitat dreptul de trecere.

A susținut că, în speță, nu este în discuție o limitare a dreptului de proprietate, ci o suprimare a acestuia, rezultată din exercitarea abuzivă a dreptului de trecere.

Recurentul a afirmat, contrar celor statuate de către instanța de apel, că a depus la dosar dovezi în acest sens (planșe fotografice), din care reiese că intimații și-au depășit drepturile dobândite prin actul de donație, în sensul că nu s-au limitat la dreptul de trecere, fie el și cu autovehiculul, ci s-au comportat ca adevărați proprietari ai terenului ce face obiectul prezentului demers judiciar.

Astfel, intimații s-au simțit îndreptățiți să parcheze autovehicule pe terenul pe care trebuiau doar să-l tranziteze, transformând proprietatea recurentului într-un spațiu de colectare a gunoaielor și a diverselor materiale nefolositoare acestora.

Recurentul a considerat eronată concluzia instanței de apel potrivit căreia cererea sa de a se dispune obligarea intimaților de a-și ridica toate bunurile pe care le-au montat, în mod abuziv, pe terenul situat în București, str. x, este neîntemeiată, în situația în care au fost depuse la dosar probe concludente din care reiese cu puterea evidenței că aceștia nu au exercitat doar un drept de trecere în limitele prevăzute de lege, ci, cu rea-credință, au acaparat întregul teren în vederea satisfacerii propriilor nevoi.

Faptul că, anterior efectuării cercetării la fața locului și deplasării expertului numit la adresa unde este situat imobilul, intimații, în vederea inducerii în eroare a instanței de judecată, au procedat la ridicarea tuturor obiectelor de pe terenul recurentului, nu prezintă nicio relevanță în condițiile în care există probe care atestă că au folosit terenul nu doar în vederea exercitării dreptului de trecere.

În ceea ce privește servitutea de trecere, recurentul a arătat că, raportat la art. 619 C. civ., prin actul de donație încheiat în anul 1947 nu s-a stabilit întinderea și modul de exercitare a dreptului de trecere. Așadar, față de momentul încheierii actului de donație, voința donatorului a fost exercitată în sensul dreptului de trecere pietonal.

A făcut referire la răspunsul la obiecțiuni întocmit de expertul tehnic judiciar H. și a afirmat că, din analiza actului de donație, coroborat cu planul cadastral aferent anului 1947, rezultă că locul de servitute coincide cu cel în care intimații depozitează abuziv autoturismele și alte materiale de construcții.

A susținut că dreptul de trecere trebuie să se exercite în condiții care să nu prejudicieze dreptul de proprietate asupra fondului care are acces la calea publică, conform art. 617 alin. (2) teza I C. civ.. Totodată, a arătat că trecerea trebuie să se facă în condiții de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică, iar pentru respectarea acestei condiții, în principiu, va trebui ales traseul cel mai scurt spre calea publică.

A menționat Anexa 4 din H.G. nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism și a solicitat să se rețină varianta de servitute pietonală, propusă în raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar H., deoarece servitutea pentru acces auto și cu piciorul nu îndeplinește normele legale consacrate în hotărârea de Guvern menționată, neputându-se respecta.

A învederat că nesocotirea prevederilor Regulamentului general de urbanism, prin staționarea automobilelor și depozitarea mai multor bunuri de către intimați pe proprietatea recurentului, face imposibil accesul mijloacelor de stingere a incendiilor sau a altor intervenții cu caracter de urgență, care pot pune în pericol viața oamenilor, acesta fiind chiar unul din petitele cererii introductive.

Referitor la art. 768 C. civ., a menționat obligația generală negativă a intimaților de a se abține de la orice acțiune care ar produce prejudicii proprietarului fondului aservit.

A susținut că, dacă ar rămâne consfințite cele reținute de către instanțele de fond și apel, recurentul s-ar afla în situația neclară în care nu există un drept de trecere bine determinat, iar intimații pot să transforme, fără temei legal, terenul său în spațiul lor de depozitare, să îl stăpânească oricum doresc, să amenajeze spații de parcare, deși suprafața la care au dreptul pentru a avea acces la drumul public nu le permite aceste demersuri.

A invocat dispozițiile art. 555 alin. (1) C. civ. și a arătat că prin acțiunile intimaților s-au încălcat dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, care reglementează expres faptul că dreptul de proprietate trebuie respectat de către terțele persoane.

La 25 august 2023, intimații au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut interpretarea greșită a dispozițiilor art. 617 alin. (2) teza I, art. 768 și ale art. 563 alin. (1) C. civ., în condițiile în care este privat de proprietatea sa, prin modalitatea abuzivă în care este exercitat dreptul de trecere de către intimați. A mai arătat că, raportat la art. 619 C. civ., prin actul de donație încheiat în anul 1947 nu s-a stabilit întinderea și modul de exercitare a dreptului de trecere și, față de momentul încheierii actului de donație, voința donatorului a fost exercitată în sensul dreptului de trecere pietonal.

Prin demersul judiciar declanșat în cauza dedusă judecății, reclamanta A., a cărei calitate procesuală a fost preluată pe parcursul derulării procesului de F., în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E., a solicitat obligarea pârâților să-i lase în deplina proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 166 mp, situată în București (lot 1); obligarea pârâților să își ridice toate bunurile (cărămizi, bucăți BCA, aparat aer condiționat, capace roti mașină, deșeuri metalice, deșeuri plastic, deșeuri lemn, cruce metalică, două autoturisme, o autoutilitară, anvelope, baterii auto, găleți, bidoane, cabluri, dale pătrate din piatră, piese auto, stâlpi din țeavă, capace metalice, scară metalică, umbrelă gradină, furtunuri, deșeuri auto, radiator auto, unelte, scule etc.), pe care le-au depozitat sau montat în mod abuziv pe terenul situat în București (lot 1), iar, în caz de refuz, să fie autorizată reclamanta să le ridice și să le depoziteze, pe cheltuiala pârâților; obligarea pârâtei B. să desființeze scara de acces la construcția proprietatea sa, rampa de acces la garaj, gardul decorativ și aleile din dale de piatră, toate amplasate pe terenul proprietatea reclamantei, respectiv pe lotul x, iar, în caz de refuz, sa fie autorizată reclamanta să le desființeze, pe cheltuiala pârâtei.

Prima instanță, în rejudecare, a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esență, că servitutea de trecere constituită în anul 1947 este o servitute de trecere atât cu pasul, cât și cu mașina, iar edificarea unui gard și a aleilor de acces, precum și amplasarea scării de acces și a rampei de acces în garaj nu agravează situația fondului aservit și nu produce prejudicii acestuia, analiza naturii servituții constituite în anul 1947 și a modului de exercitare a dreptului de servitute astfel constituit impunându-se în raport cu dispozițiile trasate de instanța de control judiciar în primul ciclu procesual, în legătură cu primul petit al acțiunii.

Răspunzând criticilor formulate de reclamant prin apelul cu care a fost învestită în cel de-al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel București a validat raționamentul primei instanțe prin aplicarea tehnicii de interpretare a clauzelor contractuale potrivit voinței părților contractante, conform dispozițiilor art. 977 C. civ. de la 1864, și a menținut soluția de respingere a cererii de chemare în judecată.

Astfel, analizând contractul de donație din 2 mai 1947, instanța de apel a reținut că voința donatarei la momentul întocmirii actului de donație a fost în sensul de a constitui o servitute care să permită și accesul cu mijloacele de transport, constatând că înțelesul termenilor drumul de trecere, menționați în act, presupune un acces mai larg decât cu piciorul, noțiunea de drum având înțelesul de cale de comunicații sau de acces care permite a fi folosit de către mijloacele de transport.

Prin urmare, din perspectiva raționamentului urmat, singurul care poate face obiectul examinării în prezentul recurs, se constată că, în acord cu art. 977 C. civ., instanța de apel a dat eficiență conținutului prevederilor contractuale, în sensul în care din actul de donație rezultă că s-a instituit o servitute care presupunea accesul nu doar cu pasul, ci și cu mijloace de transport specifice vremii.

Clauzele, astfel cum au fost interpretate de instanțele de fond, au produs efectele juridice pe care părțile le-au urmărit la încheierea contractului.

În consecință, susținerile din cadrul recursului, potrivit cu care, față de momentul încheierii actului de donație, voința donatorului a fost exercitată în sensul dreptului de trecere pietonal, nu pot fi primite.

Înalta Curte constată că, prin argumentele expuse în sprijinul tezei sale exclusiv cu referire la probele administrate, recurentul tinde, în realitate, la o reinterpretare a contractului de donație din anul 1947, însă nemulțumirile acestuia vizând maniera de interpretare în speță a clauzelor contractuale de către instanțele de fond în absența unor critici de nelegalitate cu privire la aplicarea normelor de interpretare a actelor juridice se pliază pe o analiză de temeinicie a deciziei, iar nu de legalitate a acesteia, fiind incompatibilă în acest context cu dispozițiile legale care reglementează controlul judiciar în recurs.

Relativ la modul de exercitare a dreptului de servitute, recurentul invocă dispozițiile art. 617 alin. (2) teza I și art. 768 C. civ., susținând că trecerea trebuie să se facă în condiții de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului aservit, iar pârâții au obligația de a se abține de la orice acțiune care ar produce prejudicii proprietarului.

Verificând dacă pârâta B. se folosește de servitute în conformitate cu titlul de constituire, fără a agrava situația fondului aservit și fără a produce prejudicii proprietarului fondului aservit, instanța de apel a reținut că modul de exercitare al servituții se apreciază, în concret, raportat la natura servituții, iar, în speță, servitutea de trecere cu pasul și cu mijloace auto reprezintă o sarcină a fondului aservit stabilită prin chiar voința donatarei.

Totodată, instanța de apel, pornind de la cele statuate cu privire la voința donatarei, a constatat că normele cuprinse în H.G. nr. 525/1996 nu pot fi avute în vedere întrucât servitutea de trecere și natura acesteia au fost stabilite cu mult anterior apariției acestora, astfel încât, atât timp cât servitutea de trecere, astfel cum este folosită în prezent, se încadrează în limitele minimale stabilite de regulamentele de urbanism pentru căile de acces către un imobil, nu se poate reține că pârâții ar crea o sarcină în plus fondului aservit sau ar produce alte prejudicii decât cele inerente exercițiului normal al unei asemenea servituți.

Raportat la situația de fapt astfel stabilită de instanțele devolutive, Înalta Curte constată, în cauza pendinte, o aplicare corectă de către instanța de apel a dispozițiilor art. 768 C. civ., reținând că, în concret, nu este încălcată obligația negativă prevăzută de acest text legal.

Recurentul invocă și faptul că, în mod greșit, a apreciat instanța de apel că cererea sa de a se dispune obligarea intimaților de a-și ridica toate bunurile pe care le-au montat, în mod abuziv, pe terenul situat în București, str. x, este neîntemeiată, în condițiile în care au fost depuse la dosar probe concludente din care reiese cu puterea evidenței că aceștia nu au exercitat doar un drept de trecere în limitele prevăzute de lege, ci, cu rea-credință, au acaparat întregul teren în vederea satisfacerii propriilor nevoi.

Înalta Curte reține că astfel de critici, care vizează, în esență, modul de interpretare a probatoriului administrat și stabilirea circumstanțelor factuale conform acestui probatoriu, nu corespund exigențelor căii de atac extraordinare a recursului, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel exclusiv pentru motivele limitativ enumerate de art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce privește solicitarea de a se reține varianta de servitute pietonală, propusă în raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar H., deoarece servitutea pentru acces auto și cu piciorul nu se poate respecta întrucât nu îndeplinește normele legale cuprinse în H.G. nr. 525/1996, instanța de recurs constată, similar instanțelor de fond, că cererea de chemare în judecată nu cuprinde un petit vizând restrângerea dreptului de servitute sau modificarea amplasamentului drumului de trecere pentru ca instanțele devolutive să fi putut lua în discuție propunerea expertului referitoare la un alt amplasament, iar soluția pronunțată să poată face obiectul unor critici de nelegalitate în recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F. împotriva deciziei nr. 632A din 21 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentului F., Înalta Curte îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5000 RON, către intimați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F. împotriva deciziei nr. 632A din 21 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la plata către intimați a sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2024.