ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 744/2024

Ședința publică din data de 19 martie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la 19.10.2020 sub nr. x/2020, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comuna Țibănești prin Primar și Guvernul României, constatarea faptului că imobilul situat în Comuna Țibănești în suprafață de 6,5 ha aferent conacului P.P. Carp a trecut în mod nelegal în domeniul public și nu face parte din domeniul public al statului.

La 17 iunie 2021, reclamanții au depus cerere de modificare a acțiunii introductive de instanță în sensul în care au solicitat, în principal, să se constate că imobilul în suprafață totală de 8 ha aferent conacului C. nu făcea parte din domeniul public la momentul întocmirii inventarului bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Țibănești nici total, nici parțial, că înscrierea în inventar de către Primăria Țibănești nu reprezintă titlu valabil de apropriere a imobilului, nefiind realizat într-una din modalitățile prevăzute de lege și să se constate că Primăria Țibănești nu a trecut niciodată acest imobil în domeniul public al statului. În subsidiar, reclamanții au solicitat să se constate că imobilul situat în comuna Țibănești în suprafață de 6,5 ha aferent conacului C. a trecut în mod nelegal în domeniul public și prin urmare nu face parte din domeniul public al statului. De asemenea, au solicitat introducerea în cauză a pârâtului Statul român prin Ministerul Finanțelor.

Prin sentința civilă nr. 536/2022 din 23 martie 2022, Tribunalul Iași a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, excepție invocată de către pârâta Comuna Țibănești, prin Primar, ca neîntemeiată, a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, excepție invocată de către pârâții Comuna Țibănești, prin Primar și Guvernul României și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată în judecată, astfel cum a fost modificată.

Prin decizia civilă nr. 415/2023 din 09 octombrie 2023, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 536/2022 din 23 martie 2022, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă și a obligat pe reclamanții A. și B. să-i plătească intimatei Comuna Țibănești, prin Primar, suma de 4.000 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 415/2023 din 09 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă au declarat recurs reclamanții A. și B..

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, curții de apel.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel invocate (prin care au criticat admiterea excepției inadmisibilității acțiunii dar și reținerea de către instanță a autorității de lucru judecat cu privire la care a omis să se pronunțe, dând prioritate soluționării excepției inadmisibilității.)

În argumentarea acestei critici, în continuare, recurenții-reclamanți au învederat că motivarea curții de apel este una formală, în contextul în care deși prin întâmpinări au fost invocate excepția inadmisibilității și excepția autorității de lucru judecat, instanța de apel a admis excepția inadmisibilității motivând soluția pronunțată prin raportare la efectele puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate anterior într-un alt dosar, nr. x/2010 în care, în opinia instanței de apel, ar fi fost dată o dezlegare definitivă aceleiași chestiuni de drept ca cea dedusă judecății prin prezenta acțiuni.

Reținerile curții de apel din această perspectivă sunt greșite având în vedere că obiectul dosarului nr. x/2010 al Tribunalului Iași este distinct de cel pendinte. Astfel, obiectul cererii de față vizează constatarea nelegalității modalității de trecere a imobilului în litigiu în domeniul public, în timp ce dosarul nr. x/2010 a avut ca obiect contestație împotriva hotărârii emise de comisiile de fond funciar, în temeiul legilor speciale de reparații.

Or, motivarea apelului prin raportare la soluția pronunțată în dosarul nr. x/2010, fără a răspunde criticilor formulate prin apelul exercitat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului, atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În mod greșit, instanța de apel a reținut că în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că terenul revendicat este zonă naturală protejată, monument al naturii, parc național sau arie naturală protejată și, ca atare, nu poate fi restituit în natură, în condițiile în care numai 1,5 ha din acest parc au fost atestate ca fiind parc dendrologic, în 1994, de către Ministerul Mediului, parcul nefiind niciodată public.

Or, trecerea imobilului revendicat în domeniul public a fost dispusă în mod nelegal cu nesocotirea dispozițiilor art. 44 din Constituție dar și cu cele ale art. 555 din C. civ., dar și a normelor imperative ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Prin urmare, în mod greșit, în dosarul nr. x/2010, instanțele au reținut că nu are relevanță modalitatea de trecere în domeniul public a imobilului, respectiv dacă această operațiune a fost efectuată cu respectarea sau nu a dispozițiilor legale, având în vedere că aria de aplicare a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, coroborat cu art. 34 din Legea nr. 1/200 este determinată de situația de fapt a terenului căruia legiuitorul îi conferă o anumită semnificație în soluționarea concursului dintre reconstituirea dreptului de proprietate și interesul statului în conservarea valorilor cu funcție publică.

Existența puterii de lucru judecat a fost reținută în mod greșit de către instanța de apel având în vedere că, pe de o parte, nu există triplă identitate între cele două cauze, de obiect, de cauză și părți pentru a se reține autoritatea de lucru judecat, iar pe de altă parte, cele două cauze au fost soluționate prin legi procesuale diferite, dosarul nr. x/2010 fiind soluționat sub imperiul vechiul C. civ. și vechiul C. proc. civ. care recunoșteau autoritatea de lucru judecat numai în ceea ce privește dispozitivul hotărârilor judecătorești, or instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat raportat la considerentele hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Iași.

Prin urmare, în mod nelegal, instanța de apel a reținut identitatea de obiect cu dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Iași.

În privința cererii subsidiare prin are s-a solicitat să se constate că imobilul revendicat- în suprafață de 6,5 ha aferent conacului C.- nu a fost trecut niciodată, în mod legal, în domeniul public al statului sau al Unității administrativ teritoriale a Comunei Țibănești, în mod greșit instanța a reținut că, atât timp cât reclamanții au beneficiat de prevederile legile speciale pentru a obține recunoașterea dreptului de proprietate cu privire la suprafața de 6,5 ha situat în intravilanul Comunei Țibănești, nu mai pot pretinde aceleași drepturi prin prezenta cerere.

Prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul anterior, deși nu a fost reconstituit dreptul de proprietate al reclamanților pe vechiul amplasament, s-a statuat că aceștia pot beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate pe un alt amplasament, imobilul aparținând, în mod legal, autorului lor, ceea ce nu împiedică soluționarea, pe fond, a pricinii deduse judecății prin prezenta acțiune.

În mod greșit, instanțele au analizat excepțiile invocate de către intimații pârâți, fără a analiza și cererea principală dedusă judecății, excepțiile invocate fiind fără legătură cu cauza dedusă judecății.

Din această perspectivă, instanțele nu au analizat excepțiile prin raportare la solicitările reclamanților, ci s-a avut în vedere scopul urmărit prin petitul formulat în subsidiar. Or, petitul principal al acțiunii a vizat constatarea că imobilul revendicat nu a fost preluat în mod legal de către stat și ca atare, nu face parte din domeniul public, prin încadrarea în categoria parcurilor dendrologice având în vedere că imobilul a aparținut întotdeauna familiei D. și nu a avut și are destinația de parc dendrologic.

Susținerile conform cărora în 1968, terenul a trecut în domeniul public este contrazisă de situația de fapt, în sensul în care imobilul a fost expropriat în 1949, în mod ilegal, intrând în posesia Comunei Țibănești, ca grădină adiacentă conacului, iar în 1968 imobilul a fost trecută în administrarea județului Iași ca urmare a procesului de reorganizare administrativă a României.

Instanța de fond, cât și instanța de apel au apreciat, în mod greșit, că nu se poate refuza încadrarea acestui teren în categoria juridică a terenurilor din domeniul public prin raportare la criteriile determinate de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, fără a avea în vedere art. 6 din Legea nr. 213/1998

Or, reținerea autorității de lucru judecat a considerentelor unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul vechilor norme procesual civile care nu recunoșteau vreun astfel de efect, atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța de apel nu a răspuns criticilor reclamanților referitoare la faptul că instanța de fond a reținut excepția inadmisibilității prin raportare la autoritatea de lucru judecat, și nu printr-o veritabilă excepție de inadmisibilitate, ceea ce echivalează cu nesocotirea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și casarea deciziei curții de apel în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

La 18 ianuarie 2024, în termen legal, intimata-pârâtă Comuna Țibănești prin primar a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea ca temeinică și legală a deciziei curții de apel.

În combaterea recursului, intimata-pârâtă a învederat că, în mod legal și temeinic, Curtea de Apel lași a considerat că apelul este nefondat, apreciind că, în mod justificat, Tribunalul lași a admis excepția inadmisibiiității cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de către reclamanți.

Curtea de Apel, în mod corect, a reținut că s-a constatat în mod irevocabil că suprafața de 6,5 ha este exceptată de la actele de reconstituire a dreptului de proprietate, prin raportare la alin. (1) al art. 5 din Legea 18/1991 și că soluția de respingere a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate nu implică încălcarea art. 1 protocolul 1 al CEDO.

În mod legal, instanța de apel a statuat că, în mod justificat, judecătorul fondului a reținut că reclamanții au avut la dispoziție o cale specială reglementată de legiuitor pentru a obține reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la suprafața de 6,5 ha situată în intravilanul Comunei Țibanești, procedură la care aceștia au apelat și în cadrul căreia solicitările lor au fost respinse. Or, atâta vreme cât părțile au avut deschisă calea specială reglementată de prevederile legilor fondului funciar, acțiune în realizare pe care de altfel au și folosit-o, aceștia nu mai au la îndemână acțiunea în constatare care să urmărească aceeași finalitate, acest lucru fiind expres prohibit de dispozițiile art. 35 C. proc. civ.

Inadmisibilitatea acțiunii reclamanților reiese din împrejurarea că trecerea terenului în domeniul public al Comunei Țibanești s-a făcut legal, în baza Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia care, în Anexa 1 cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ teritoriale, prevede că domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri: piețele publice, comerciale, târgurile, oboarele și parcurile publice, precum și zonele de agrement.

În temeiul prevederilor art. 19 alin. (2) din Legea 213/1998, Guvernul României a elaborat H.G. nr. 548/1999 privind aprobarea Normelor Tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor.

În baza acestor acte normative, Consiliul Local al Comunei Țibanești, a adoptat H.C.L. nr. 77/19.08.1999 de însușire a bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Comunei Țibanești din care face parte și Parcul Dendrologic Țibănești, la acea dată nefiind înregistrată nicio cerere de retrocedare sau revendicare a bunului respectiv.

Chestiunea privind Parcul Dendrologic Țibănești a fost tranșată, irevocabil, prin decizia nr. 3261/22.10.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013 având ca obiect excepție de nelegalitate act administrativ.

În motivarea deciziei civile nr. 2710 din 24.10.2011, pronunțată în dosarul nr. x/2010 de Tribunalul lași, se statuează că din coroborarea art. 2 și art. 5 din Legea 18/1991, reiese faptul că rezervațiile naturale, monumentele naturii aparțin domeniului public, astfel că sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

Din referatul comisiei locale ce a fost depus în dosarul sus menționat, reiese faptul că terenul se află situat în intravilanul satului Țibănești, fiind Parc Dendrologic, pe suprafața respectivă fiind arbori. În anexa la normele tehnice, la nr. 261, suprafața de teren solicitată, figurează încă din anul 1968 ca Parc Dendrologic. Prin Adresa nr. x/2010, Ocolul Silvic Pădureni a comunicat Comisiei Județene de fond funciar lași că suprafața Parcului Dendrologic Țibănești este în domeniul public.

Prin urmare, terenul solicitat are natura unui teren cu destinație specială, conform art. 2 din Legea 18/1991, coroborat cu art. 5 din același act normativ, fiind un parc dendrologic având o valoare de patrimoniu prin raritatea speciilor exotice de arbori și arbuști pe care le conține. Astfel, această suprafață de teren constituie o arie protejată, cu statut de rezervație naturală, iar arborii plantați sunt monumente ale naturii.

De asemenea, în doctrina și în jurisprudenta în materie, s-a statuat în mod unanim, că punerea în discuție într-o nouă procedură judiciară a acelorași cereri și în contradictoriu cu aceleași părți ar însemna ignorarea efectelor juridice a hotărârilor judecătorești și menținerea pe termen nelimitat a unui conflict între părți, ceea ce ar afecta grav situația raporturilor juridice civile și încrederea în sistemul judiciar.

De altfel, în acest sens, este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care se reține, în mod constant, că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1), trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenței dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenției, principiu enunțat în preambulul Convenției.

În susținerea excepției inadmisibilității acțiunii, intimata-pârâtă a învederat că potrivit dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., cererea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Susținerea cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, referitor ta faptul că sentința apelată este contradictorie pentru că instanța de fond nu s-a pronunțat pe excepția autorității de lucru judecat reținând în considerente o putere de lucru judecat asupra căreia nu s-a pronunțat nici măcar formal, este eronată.

În termen legal, la 17 ianuarie 2024, data poștei, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași, prin care a solicitat respingerea recursului, invocând și excepția nulității, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În susținerea excepției nulității recursului, în esență, a invocat faptul că partea adversă a formulat critici care nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deși în motivare recurenții-reclamanți și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, cererea de recurs nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor, aceștia limitându-se la a reitera în cuprinsul cererii de recurs aceleași motive cuprinse în cererea de apel, fără, însă, a prezenta în niciun mod criticile de nelegalitate.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că, prin decizia civilă nr. 415/2023, Curtea de Apel lași, în mod legal, a respins apelul formulat de reclamanții A. si B. impotriva sentinței civile nr. 536/2022 pronunțată de Tribunalul lași, reținând, în esență, că imobilul este situat în Comuna Țibănești, se află în patrimoniul Primăriei Comunei Țibănești și face parte din categoria bunurilor din domeniul privat al statului, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În privința situației juridice, în mod legal, a constatat că acesta se încadrează în categoria parcurilor dendrologic, fiind de interes și uz public.

Prin decizia civilă nr. 2710/2011, Tribunalul Iași a constatat, în mod irevocabil, că suprafața de 6,5 ha teren este exceptată de la actele de reconstituire a dreptului de proprietate prin raportare la alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 18/1991 și că soluția de respingere a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate nu implică încălcarea art. 1 protocolul 1 al CEDO.

Prin urmare, atâta vreme cât părțile au avut deschisă calea specială reglementată de prevederile legilor fondului funciar, acțiune care, de altfel, a fost respinsă, aceștia nu mai pot formula acțiune în constatare care să urmărească aceeași finalitate, acest lucru fiind expres prevăzut de art. 35 C. proc. civ.

La 05 februarie 2024, prin email, recurenții-reclamanți, cu depășirea termenului legal, au depus răspuns la întâmpinari, solicitând respingerea excepției nulității recursului și a celorlalte apărări formulate de către intimații -pârâți Comuna Țibănești prin primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași.

În combaterea excepției nulității recursului, recurenții-reclamanți au invocat faptul că, prin cererea de recurs, au indicat, în mod expres, cazurile de casare pe care și-au întemeiat calea de atac, respectiv cele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea recursului, au învederat că se impunerea respingerea apărărilor formulate de pârâți și admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel și trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru motivele expuse pe larg prin cererea de recurs.

În continuare, au învederat că obiectul dosarului pendinte vizează dezlegarea unei situații care nu a fost lămurită anterior, respectiv dacă pârâta Unitatea Administrativ teritorială Comuna Țibănești deține un titlu valabil prin care să facă dovada proprietății, a modalității legale de intrare în patrimoniul său, anterior și la momentul operațiunii administrative de întocmire a inventarului bunurilor ce aparțin domeniului public al Comunei Țibănești, iar nu o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru a se putea opune autoritatea de lucru judecat, așa cum în mod greșit a procedat curtea de apel.

La aceeași dată, recurenții-reclamanți au depus precizări la cererea de recurs, prin care, prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., au criticat decizia curții de apel din perspectiva în care instanța a omis să se pronunțe cu privire la capătul de cerere ce a făcut obiectul modificării de acțiune în fața Tribunalului Iași la 16.06.2021 și prin care reclamanții au solicitat, în principal să se constate ca imobilul în suprafață totală de 8 ha aferent conacului C. nu făcea parte din domeniul public la momentul întocmirii Inventarului bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Țibănești, nici total nici parțial, că înscrierea în inventar de către Primăria Țibănești s-a făcut fără a exista un titlu valabil de expropriere și nici nu a existat la bază un titlu valabil inițial pentru preluarea imobilului.

Prin urmare, au învederat că în urma modificării cererii de chemare în judecată, obiectul acțiunii vizează și constatarea faptului că UAT Comuna Țibănești nu deține "titlu valabil" prin care să facă dovada proprietății, a modalității legale de intrare în proprietate situație, care exista și la momentul operațiunii administrative de întocmire a inventarului bunurilor care aparțin domeniului public al Comunei Țibănești.

Instanța de apel și nici instanța de fond nu s-au pronunțat cu privire la capetele de cerere ale acțiunii.

Raportat la art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, intimatele-pârâte nu au prezentat niciun titlu care să confirme dreptul de proprietate al statului asupra terenului în litigiu.

Legile adoptate după anul 1989 și hotărârile de guvern invocate de acestea nu pot constitui titlu de proprietate, întrucât ar însemna că bunul a fost expropriat după anul 1989, fapt care nu ar fi fost posibil decât în condițiile în care s-ar fi respectat exigențele impuse de Constituția României pentru exproprierea unui bun pentru cauză de utilitate publică.

Așadar, pârâtele ar fi trebuit să exhibe un titlu valabil prin care proprietatea bunului ar fi intrat în patrimoniul acestora anterior anului 1990.

În argumentarea incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a făcut o aplicare și interpretare greșită a dispozițiile legale care reglementează proba dreptului de proprietate.

Astfel, dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 au valoare de principiu, aplicându-se, în egală măsură, cu privire la orice alte bunuri aflate la un moment dat în posesia unei comunități locale.

În același sens, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 precizează că bunurile din domeniul public trebuie să fie dobândite de comunitățile locale "prin modurile prevăzute de lege", ceea ce nu s-a probat în speță, iar alin. (3) din același articol prevede competența instanțelor de a verifica valabilitatea titlului statului, fără a indica o anumită procedură.

Prin urmare, având în vedere cererea modificatoare, se impunea ca instanțele să se pronunțe și asupra capătului de cerere referitor la constatarea că pârâta unitatea administrativ teritorială Țibănești nu deține titlu valabil.

Includerea imobilului, făcută cu încălcarea prescripțiilor legale, în domeniul public al unității administrativ-teritoriale, nu este de natură să certifice ori să valideze un titlu viciat. De aceea și susținerea inadmisibilității acțiunii decurgând din caracterul inalienabil și insesizabil al imobilului este lipsită de orice temei, întrucât aceste caractere însoțesc regimul juridic al unui bun doar în măsura în care acesta aparține domeniului public în mod valabil, așa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 337 din 20 februarie 2019.

Prin urmare, nu este inadmisibilă acțiunea în constatare a faptului că pârâta Comuna Țibănești, prin primar, nu deține "titlu valabil" prin care să facă dovada modalității legale de intrare în proprietate a suprafeței de 6,5 ha prin raportare la cererea de reconstituire ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, respinsă pe considerentul că imobilul se află în domeniul public al unității administrativ teritoriale, ca efect al hotărârii de atestare a inventarului patrimoniului public, respectiv că bunul reprezintă parc dendrologic și este exceptat de la reconstituire prin aplicarea prevederilor art. 5 din legea 18/1991.

Caracterul admisibil al acțiunii în constatare nu poate fi opus nici de acțiunile în contencios administrativ promovate având ca obiect nelegalitatea hotârărilor consiliului local al Comunie Țibănești și a H.G. de atestare a inventarului patrimoniului public al unității administrativ teritoriale a Comunei Țibănești, cu atât mai mult cu cât acțiunile nu au fost soluționate pe fond, ci au fost respinse prin admiterea excepțiilor tardivității și inadmisibilității.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

II.1. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași prin întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiași text legal, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamanți, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susținerilor intimatului-pârât, că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și materialul probator, susțineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenții-reclamanți au invocat, pe de o parte, reținerea eronată a puterii de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești pronunțate în litigiul anterior care au statuat cu caracter definitiv asupra unor chestiuni ce au relevanță și în prezentul litigiu, critica astfel formulată putând fi subsumată cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ.. Este adevărat că recurenții reclamanți au apreciat că, din perspectiva acestor critici, în cauză ar fi incident motivul de casare reglementat de punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, acest aspect nu este de natură a atrage incidența sancțiunii nulității recursului câtă vreme instanța are posibilitatea de a da ea însăși criticilor cu a căror analiză a fost învestită încadrarea juridică corespunzătoare.

Pe de altă parte, criticând faptul că instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate în apel, recurenții-reclamanți au invocat încălcarea normelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Or, aceste chestiuni pun în discuție nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului.

Deși este adevărat că, cel puțin în parte, susțineri similare au fost făcute și în faza procesuală anterioară, nu poate fi reținută nulitatea recursului câtă vreme recurenții-reclamanți s-au raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de aceștia tinzând spre a combate argumentele pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susținerilor reclamanților cu privire la aceste aspecte de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de reclamanți, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenții reclamanți, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prioritar analizei pe fond a recursului, Înalta Curte reține că în examinarea criticilor urmează a fi avute în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate invocate în termenul legal procedural prin cererea de recurs. Chestiunile relevate prin cererea precizatoare depusă la 05 februarie 2024, în măsura în care vizează critici noi, nu vor fi examinate dată fiind formularea acestora cu nesocotirea termenului legal imperativ prevăzut de art. 485 alin. (1) din C. proc. civ. (termenul pentru formularea și motivarea cererii de recurs s-a împlinit la data de 24 noiembrie 2023, în aplicarea dispozițiilor art. 485 alin. (1) coroborat cu art. 487 alin. (1) din C. proc. civ.). Prin urmare, dacă recurenții au înțeles să-și completeze memoriul de recurs după împlinirea termenului legal, noile motive invocate sunt lovite de nulitate, lipsindu-le aptitudinea de a învesti instanța de recurs cu cercetarea lor, astfel cum se prevede în mod expres la art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, în privința susținerilor de la termenul din 19 martie 2024 când au avut loc dezbaterile asupra fondului recursului, prin care s-a invocat neanalizarea de către instanța de apel a modificării de acțiune formulate la fond, Înalta Curte reține că, deși recurenții le-au circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează ipoteza în care instanța, prin hotărârea dată, încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în realitate, acestea pot fi subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ. referitoare la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când conține motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, câtă vreme se invocă pretinsa omisiune a instanței de a motiva soluția dată capătului de cerere prin care s-a solicitat să se constate faptul că Unitatea Administrativ Teritorială Țibănești nu deține un titlu valabil cu privire la imobilul în litigiu.

În esență, prin acțiunea dedusă judecății, astfel cum a fost modificată prin cererea depusă la 17 iunie 2021, reclamanții au solicitat, în principal, să se constate că imobilul în suprafață totală de 8 ha aferent conacului C. nu făcea parte din domeniul public la momentul întocmirii inventarului bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Țibănești, nici total, nici parțial, că înscrierea în inventar de către Primăria Țibănești nu reprezintă titlu valabil de apropriere a imobilului, nefiind realizat într-una din modalitățile prevăzute de lege și să se constate că Primăria Țibănești nu a trecut niciodată acest imobil în domeniul public al statului. În subsidiar, reclamanții au solicitat să se constate că imobilul situat în comuna Țibănești în suprafață de 6,5 ha aferent conacului C. a trecut în mod nelegal în domeniul public și prin urmare nu face parte din domeniul public al statului.

Prima instanță a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, excepție invocată de către pârâta Comuna Țibănești, prin Primar, ca neîntemeiată, a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, invocată de către pârâții Comuna Țibănești, prin Primar și Guvernul României și a respins acțiunea, ca inadmisibilă reținând că, în cauză, reclamanții au avut la dispoziție o cale specială reglementată de legiuitor pentru a obține reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la suprafața de 6,5 ha situată în intravilanul comunei Țibănești, procedură la care aceștia au apelat și în cadrul căreia solicitările lor au fost respinse, aceștia beneficiind de o analiză pe fondul pretențiilor invocate.

Astfel, prin sentința civilă nr. 2228/2011, pronunțată de Judecătoria Iași, menținută de Tribunalul Iași prin decizia civilă nr. 2710/24.10.2011, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, asupra dreptului reclamanților la reconstituire asupra acestei suprafețe de teren, reclamanții neavând deschisă o altă cale pentru a repune în discuție drepturile lor, iar a nesocoti efectele acestor hotărâri, ar duce la încălcarea principului securității actelor juridice.

Instanța de fond a concluzionat, astfel, că atât timp cât reclamanții au avut deschisă calea specială reglementată de prevederile legilor fondului funciar, acțiune în realizare, aceștia nu pot formula pe calea acțiunii în constatare pretenții în vederea obținerii unor hotărâri care să contravină hotărârilor judecătorești pronunțate în materia fondului funciar, reclamanții beneficiind de toate garanțiile procedurale și putând formula apărări cu privire la situația juridică a terenului ce face obiectul prezentei cauze.

De asemenea, a mai reținut că în aplicarea art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., cea de-a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni, ci aceasta constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora.

Așadar, întrucât reclamanții au avut la dispoziție o acțiune în realizare reglementată de dispoziții speciale în materia fondului funciar, aceștia nu se pot prevala de o acțiunea de drept comun, acțiune în constatare, prin care să se urmărească a obține o hotărâre contrară celor statuate, în mod definitiv, de o instanță de judecată.

În apel, soluția a fost menținută, instanța reținând că, în mod justificat, tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de către reclamanții A. și B..

În concret, instanța de apel a constatat că, în mod corect, judecătorul fondului a reținut că reclamanții au avut la dispoziție o cale specială reglementată de legiuitor pentru a obține reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la suprafața de 6,5 ha, situată în intravilanul comunei Țibănești, procedură la care au apelat, și în cadrul căreia solicitările lor au fost respinse, context în care, aceștia nu mai au la îndemâna acțiunea în constatare care să urmărească aceeași finalitate, acest lucru fiind expres prohibit de dispozițiile art. 35 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că acțiunea cu care a fost învestită instanța este, deci, o acțiune în constatare, supusă regulii prevăzute de art. 35 din C. proc. civ., potrivit căreia cererea pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Art. 35 din C. proc. civ. consacră așadar principiul subsidiarității acțiunii în constatare, fără a face vreo distincție în funcție de încadrarea ei în categoria celor interogatorii, provocatorii sau declaratorii, față de acțiunea în realizare, ceea ce echivalează cu inadmisibilitatea oricărei categorii a acțiunii în constatare, atâta timp cât partea are deschisă calea acțiunii în realizare, caracterul subsidiar al acțiunii în constatare manifestându-se în raport cu toate posibilitățile procedurale pe care partea le are, pentru a-și realiza dreptul său.

Altfel spus, art. 35 din C. proc. civ. impune, pentru chiar admisibilitatea acțiunii în constatare, condiția negativă ca partea să nu poată cere realizarea dreptului dedus judecății.

În speță, reclamanții au pretins constatarea pe cale judecătorească a împrejurării că imobilul în suprafață totală de 8 ha aferent conacului C. nu făcea parte din domeniul public la momentul întocmirii inventarului bunurilor care aparțin domeniului public al Comunei Țibănești, nici total, nici parțial, că înscrierea în inventar de către Primăria Țibănești nu reprezintă titlu valabil de apropriere a imobilului nefiind realizat într-una din modalitățile prevăzute de lege și să se constate că Primăria Țibănești nu a trecut niciodată acest imobil în domeniul public al statului, iar în subsidiar, să se constate că imobilul situat în comuna Țibănești în suprafață de 6,5 ha aferent conacului C. a trecut în mod nelegal în domeniul public și prin urmare nu face parte din domeniul public al statului.

De vreme ce legiuitorul, prin art. 35 din C. proc. civ., dă preferință realizării dreptului, pentru a înlătura definitiv neînțelegerile cu privire la drept și numai în măsura în care acest lucru nu este posibil, permite introducerea unei cereri în constatarea dreptului, iar în cauză reclamanții au avut deschisă calea în condițiile legilor speciale de care au și uzat, cererea acestora în constatare apare ca inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 35 din C. proc. civ.

Declarând recurs împotriva deciziei Curții de Apel Iași, reclamanții au susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel a motivat, în mod formal, respingerea apelului, fără a răspunde criticilor expuse prin cererea de apel, ceea ce atrage, în opinia acestora, nesocotirea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin urmare, viciile motivării unei hotărâri, în sensul acestui text legal, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În aceste repere, verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - a răspuns criticilor invocate de reclamanți prin motivele de apel, argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate având aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată, în condițiile în care instanța a demonstrat corectitudinea soluției primei instanțe, de admitere a excepției inadmisibilității și de respingere a acțiunii în constatare, ca inadmisibile, în raport de prevederile art. 35 din C. proc. civ., astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

În concret, curtea a reținut că, în trecut, reclamanții au învestit instanța cu o cerere care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 înregistrat pe rolul Tribunalului Iași, prin care au solicitat anularea hotărârii nr. 1403 din 14 aprilie 2010 emise de Comisia județeană Iași de fond funciar și reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 6,5 ha teren vegetație forestieră, amplasat în intravilanul comunei Țibănești, procesul fiind finalizat cu pronunțarea deciziei civile nr. 2710 din 24 octombrie 2011 de către Tribunalul Iași care a tranșat, cu putere de lucru judecat, natura juridică a imobilului din cauză și, că, în raport de prevederile art. 35 din C. civ., reclamanții nu mai pot pretinde, pe calea unei acțiuni în constatare, aceleași drepturi pe care le-au pretins prin acțiunea în realizare, anterioară.

Statuând în sensul celor mai sus arătate, Curtea de Apel Iași a dat o bază legală suficientă deciziei sale și a răspuns într-o manieră concentrată, dar adecvată criticilor formulate de către reclamanți cu privire la admiterea excepției inadmisibilității acțiunii.

În condițiile în care, prin decizia civilă nr. 2710 din 24 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Iași, s-a stabilit cu caracter definitiv și irevocabil, că imobilul în litigiu face parte din domeniul public al statului, conform criteriile stabilite de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, s-a apreciat că reclamanții nu se mai pot prevala de acțiunea în constatare care să urmărească aceeași finalitate, contrar prevederilor art. 35 din C. proc. civ.

Deși recurenții-reclamanți apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipsește, Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument, în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile.

În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în raport de cele statuate de Tribunalul Iași în cuprinsul deciziei nr. 1270 din 24 octombrie 2011, pretențiile reclamanților în prezenta cauză apar ca inadmisibile în temeiul dispozițiilor art. 35 din C. proc. civ., nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată.

Prin cererea de recurs, s-a mai învederat că instanța de apel nu a motivat, pe fond, cererile deduse judecății-respectiv constatarea pe cale judecătorească că imobilul în suprafață totală de 8 ha aferent conacului C. nu făcea parte din domeniul public la momentul întocmirii inventarului bunurilor care aparțin domeniului public al Comunei Țibănești, că înscrierea în inventar de către Primăria Țibănești nu reprezintă titlu valabil de apropriere a imobilului, că Primăria Țibănești nu a trecut niciodată acest imobil în domeniul public al statului, că imobilul situat în comuna Țibănești în suprafață de 6,5 ha aferent conacului C. a trecut în mod nelegal în domeniul public și prin urmare nu face parte din domeniul public al statului.

Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți ignoră incidența, în cauză, a prevederilor art. 247 alin. (1) din C. proc. civ. dar și efectele admiterii excepției inadmisibilității acțiunii, ca excepție de procedură, absolută și peremptorie, care împiedică analiza, pe fond, a cererii.

Prin urmare, având în vedere că acțiunea în constatare formulată de reclamanți a fost respinsă în urma admiterii excepției inadmisibilității, în raport de prevederile art. 35 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nedezlegarea, pe fond, de către instanța de apel a chestiunilor deduse judecății, nu se datorează unui viciu de motivare, și deci a unei omisiuni a instanței de apel care să atragă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., așa cum în mod nefondat se susține, ci reprezintă tocmai efectul peremptoriu al admiterii excepției inadmisibilității.

Totodată, împrejurarea că acțiunea în constatare a fost respinsă, ca inadmisibilă, nu se circumscrie unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 CEDO, câtă vreme art. 247 alin. (1) C. proc. civ. statuează că "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei", iar inadmisibilitatea căii procesuale alese de către parte reprezintă un impediment procedural în analiza pe fond a pretențiilor deduse judecății.

Faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte, nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reamintește că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu actele de la dosar și cu dispozițiile legale aplicabile litigiului. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, în principiu, și gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanța răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deși susține lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenții-reclamanți nu fac nimic altceva decât să combată argumentele reținute de instanța de apel, opunând acestora propriile lor aprecieri și susțineri formulate în cursul procesului, susțineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, o asemenea comparație exclude, și din această perspectivă, incidența cazului de recurs mai sus menționat, susținerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns criticilor esențiale formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză și nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

În continuare, prin cererea de recurs formulată s-a susținut că instanța de apel a reținut, în mod greșit, existența puterii de lucru judecat a celor statuate prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al Tribunalului Iași.

În argumentarea acestei critici, recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel, în mod nelegal, a reținut existența puterii de lucru judecat în contextul în care obiectul celor două cauze este distinct - obiectul prezentei cauze vizează constatarea ilegalităților și abuzurilor săvârșite de către pârâtă Comuna Țibănești, prin Primar, prin trecerea imobilului în litigiu în domeniul public, în timp ce obiectul dosarului nr. x/2010 al Tribunalului Iași a avut ca obiect contestație împotriva unei hotărâri a comisiilor de fond funciar, acțiune întemeiată pe legile speciale de reparație.

De asemenea, un alt argument subsumat aceleiași critici a vizat împrejurarea că pricina care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al Tribunalului Iași a fost soluționată în temeiul prevederilor vechilor norme procesual civile care nu recunoșteau putere de lucru judecat considerentelor hotărârilor judecătorești, și nici nu există triplă identitate de părți, obiect și cauză între cele două dosare (dosarul pendinte și dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Iași) pentru a se reține autoritatea de lucru judecat.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că deși recurenții-reclamanți și-au întemeiat acest motiv de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 referitor la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe