Decizia nr. 713/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 117/2019 a Tribunalului Cluj

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 13 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Cluj, secția I civilă, reclamanții A., B., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al numitului C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta E. S.A. și intervenientul forțat F., obligarea pârâtei la plata cu titlu de despăgubiri cuvenite reclamanților pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului mamei și bunicii acestora, după cum urmează: - câte 300.000 RON cu titlu de daune morale pentru B. și A., în calitate de fiică și fiu; - câte 80.000 RON cu titlu de daune morale către D. și C., în calitate de nepoți ai defunctei, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a despăgubirilor, conform art. 37 și art. 38 din Norma nr. 23/2014. Prin sentința nr. 117 din 7 martie 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale. A declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Specializat Cluj. Prin sentința civilă nr. 1093 din 7 iunie 2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței materiale procesuale, invocată din oficiu. A declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă. A constatat ivit conflictul negativ de competență. A dispus sesizarea Curții de Apel Cluj pentru soluționarea conflictului și suspendarea cauzei până la soluționare. Prin decizia nr. 95 din 9 septembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a acțiunii în răspundere delictuală în favoarea Tribunalului Cluj, secția I civilă.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 272 din 2 iulie 2020, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată. A obligat pe pârâta E. să plătească în favoarea reclamanților A. și B. suma de 300.000 RON către fiecare, iar în favoarea reclamanților C. și D. suma de 80.000 RON către fiecare, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. A obligat pe pârâtă să plătească în favoarea reclamanților penalități de întârziere de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, raportat la sumele menționate, începând cu data de 12 decembrie 2018 și până la achitarea sumelor. A respins cererea reclamanților privind cheltuielile de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia nr. 38/A din 17 februarie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâta E. S.A. împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, în întregime, cererea formulată de reclamanți. A menținut dispozițiile din sentința apelată referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și, respectiv, la respingerea cererii reclamanților privind cheltuielile de judecată.

Decizia pronunțată în recurs Prin decizia nr. 1339 din 15 iunie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanții A., B., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al numitului C. și D. împotriva deciziei nr. 38/A din 17 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Al doilea ciclu procesual

Hotărârea pronunțată de instanța de apel în rejudecare Prin decizia civilă nr. 39/A din 2 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta E. S.A. împotriva sentinței nr. 272 din 2 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Cluj.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 39/A din 2 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, pârâta S.C. E. S.A. a declarat recurs.

Motivele de recurs Invocând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că în propria cale de atac a fost instanta de apel i-a inrăutățit situația prin înlăturarea culpei victimei în producerea accidentului, culpă recunoscută de reclamanți, reținută de instanța de fond și intrată în puterea lucrului judecat prin neatacarea ei în apel. În acest sens a sustinut că prin decizia recurată, instanța de apel a înlăturat culpa concurentă a victimei în producerea accidentului și a reținut culpa exclusivă a intervenientului forțat, încălcând puterea de lucru judecat a celor statuate de instanța de fond cu nesocotirea dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că hotărârea judecătorească ce statuează asupra oricărei chestiuni are de la pronunțare autoritate de lucru judecat asupra chestiunii tranșate, iar potrivit alin. (2) aceasta privește nu numai dispozitivul, ci și considerentele pe care se sprijină. Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 430 alin. (4) care prevăd că autoritatea de lucru judecat este provizorie în cazul hotărârilor supuse apelului sau recursului, rezulta că în cazul hotărârilor nesupuse apelului sau recursului ori neatacate, inclusiv a chestiunilor, excepțiilor sau incidentelor tranșate și neatacate, aceasta se definitivează și nu mai poate fi reanalizată. Apreciază că prin hotărârea recurată instanța a încălcat dispozițiile art. 481 C. proc. civ., creând pârâtei o situație mai rea în propria cale de atac și, în plus, a încălcat și dispozițiile art. 430 alin. (1), alin. (2) și alin. (4) C. proc. civ., reanalizând și schimbând o chestiune tranșată și intrată sub puterea lucrului judecat. În subsidiar, precizează că încălcarea dispozițiilor art. 430 C. proc. civ. se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția de respingere a apelului pârâtei cu privire la obligarea sa la plata penalităților de întârziere, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. De asemenea recurenta parata învederează ca în ce privește menținerea obligării pârâtei la plata penalităților de întârziere de la data introducerii acțiunii, instanța de apel s-a limitat să redea textele din legislația specială aplicabilă - art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 - fără să precizeze în care ipoteză din lege se încadrează pârâta, dacă erau îndeplinite toate condițiile pentru plata despăgubirilor pe cale amiabila, având în vedere că dispozițiile art. 2.225 și art. 2.226 C. civ., a căror aplicabilitate în cauză a fost reținută, statuează că despăgubirile se pot stabili pe cale amiabilă doar printr-o convenție tripartită încheiată între asigurat, persoana păgubită și asigurător, iar în caz de neînțelegere, acestea se stabilesc pe cale judecătorească, penalitățile acordându-se de la o dată diferită în funcție de fiecare caz în parte. O altă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în cauză, respectiv a dispozițiilor art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, precum în a dispozițiilor art. 2.225 și art. 2.226 C. civ., motiv de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Cum în cauză nu au fost îndeplinite condițiile legale pentru stabilirea despăgubirilor pe cale amiabilă, cu privire la plata penalităților devin aplicabile dispozițiile art. 37 alin. (4) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014. În acest sens s-a arătat că mod eronat instanța a menținut obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, începând cu data de 12.12.2018 și până la plata efectivă a daunelor morale, în condițiile în care și-a îndeplinit obligațiile legale și a notificat reclamanților respingerea pretențiilor și motivele acestei respingerii, care au fost unele serioase și rezonabile, iar sumele acordate cu titlu de daune morale pot dobândi un caracter cert, lichid și exigibil numai la data rămânerii definitive a hotărârii, nicidecum anterior, de vreme ce hotărârea prin care au fost acordate sumele are un caracter constitutiv de drepturi, astfel că, anterior rămânerii definitive nu pot fi datorate dobânzi sau penalități.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți au depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune înscrisuri justificative.

Procedura de filtru Dosarul a fost înregistrat la 10 mai 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, fiind repartizat completului de filtru nr. 5. Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2024, a fost admis, în principiu, recursul declarat de recurenta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 39/A din 2 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și s-a fixat termen la 19 martie 2024, complet C5 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților în vederea soluționării recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale invocate art. 488 alin. (1) pct. 5,6,7 în 8 C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele: Cum recurenta pârâtă invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. susține că în propria cale de atac a fost instanța de apel i-a înrăutățit situația prin înlăturarea culpei victimei în producerea accidentului, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., vizează neregularități de ordin rocedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ. Potrivit art. 174 C. proc. civ.: "(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat". Prin urmare, nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale. În ipoteza nerespectării regulilor de procedură, nerespectare ce atrage sancțiunea nulității, se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității, disponibilității, etc. Prin urmare dispozițiile art. 174 alin. (1) C. proc. civ. ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, rezulta ca textul vizează o singură ipoteza de nulitate: încălcarea formelor procedurale. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în condițiile în care instanța de apel în rejudecare după casare cu trimitere spre rejudecare s-a conformat statuarilor și recomandărilor din decizia de casare nr. 1339 din 15 iunie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care a fost admis recursul declarat de reclamanții A., B., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al numitului C. și D. împotriva deciziei nr. 38/A din 17 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. Astfel, Înalta Curte reține că prin sentința nr. 272 din 2 iulie 2020, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune. A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta E. să plătească în favoarea reclamanților A. și B. suma de 300.000 RON către fiecare, iar în favoarea reclamanților C. și D. suma de 80.000 RON către fiecare, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. A fost obligată pârâta să plătească în favoarea reclamanților penalități de întârziere de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, raportat la sumele menționate, începând cu data de 12 decembrie 2018 și până la Această sentință a fost schimbată prin decizia nr. 38/A din 17 februarie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în sensul admiterii, în parte, a apelului declarat de pârâta E. S.A. în sensul că a respins, în întregime, cererea formulată de reclamanți. Cum prin decizia de casare nr. 1339 din 15 iunie 2022 pronunțată de ÎCCJ, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanții A., B., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al numitului C. și D. împotriva deciziei nr. 38/A din 17 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, Înalta Curte reține că în condițiile în care instanța de apel în rejudecare s-a conformat statuărilor în recomandărilor din decizia de casare în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și nici dispozițiile art. 481 C. proc. civ.. ce reglementează principiul non reformatio în peius. Din perspectiva statuărilor și recomandărilor din decizia de casare enunțată, Înalta Curte reține că sunt nefondate și susținerile recurentei pârâte legate de incidența dispozitiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare -nemotivarea hotărârii- deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura litigiului. Din perspectiva dispozițiilor legale enunțate, Înalta Curte reține că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Întrucât motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care -au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Cum motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte reține că fundamentul acestui motiv de nelegalitate rezidă din nerespectarea prevederilor art. 425 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței". Raportând cele expuse la decizia recurată, Înalta Curte reține că față de obligativitatea instituita prin art. 501 alin. 1și 3 C. proc. civ., care prevede ca "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.(3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, instanța de apel în rejudecare s-a raportat în la motivele invocate de parata ce țin de fondul cauzei". Înalta Curte reține că, ceea ce lipsește însă din analiza instanței de apel în rejudecare vizează aspectul legat de data de la care pot fi acordate penalitățile de întârziere reglementate de art. 38 în art. 37 alin. (4) teza I din Norma ASF nr. 23/2014, aspect ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Este real că, potrivit art. 37 alin. (4) teza I din Norma ASF nr. 23/2014, termenul de 10 zile pentru plata despăgubirii, a cărui nerespectare atrage plata de penalizări, începe să curgă de la data la care s-a depus și ultimul document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, însă în privința daunelor morale este dificil de stabilit un astfel de moment la care daunele morale puteau fi cuantificate, cu atât mai mult cu cât, respingerea ofertei asiguratorului este de natură a înlătura speranța unei înțelegeri amiabile. Într-o astfel de situație, este incidentă teza a doua a acestui articol, termenul curgând de la data la care asiguratorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la daunele morale. Soluția aplicării penalităților de la data formulării cereri de chemare în judecată nu își are nicio rațiune față de tezele avute în vedere prin normele menționate. Sub aspectul regimului juridic, penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile înscrise în art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, au un pronunțat caracter sancționator aferent refuzului la plată, însă sancțiunea plații unor penalități de întârziere nu poate fi aplicată, decât numai dacă exista o culpa în întârzierea plații despăgubirilor pentru un prejudiciu devenit cert, lichid și exigibil. Or, în speță, stabilirea despăgubirilor s-a realizat în cadrul procedurii jurisdicționale pendinte, astfel încât, determinarea momentului de la care pot fi acordate penalitățile de întârziere este data la care asiguratorul a primit o hotărâre judecătorească definitive respectiv data la care hotărârea instanței de apel a fost comunicată pârâtei și până la data plății efective. Cum, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, penalitățile de întârziere reglementate de art. 38 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească. Prin urmare, se impune casarea hotărârii în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru ca aceasta să soluționeze doar cererea referitoare la acordarea penalităților de întârziere în conformitate cu statuările în dezlegările date prin această decizie în ceea ce privește data de la care pot fi acordate penalitățile de întârziere.