ÎCCJ, decizie (scj.ro #192276)

Accident rutier. Despăgubiri morale solicitate de descendenții victimei decedate. Prezumția existenței prejudiciului nepatrimonial

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspunderea civilă

Index alfabetic: accident rutier

decesul victimei

despăgubiri morale

descendenți

prezumție legală

sarcina probei

C.civ., art. 1391 alin. (2)

C.proc.civ., art. 328, art. 329

Dispozițiile  art. 1391 alin. (2) C.civ. instituie, în materia reparării prejudiciului nepatrimonial cauzat de durerea încercată prin moartea victimei, prezumția existenței unui asemenea prejudiciu în situația ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului defunctului.

Aceasta este o prezumție legală, având regimul juridic reglementat de art. 328 alin. (1) C.proc.civ., conform căruia „prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite”.

Ca atare, dată fiind calitatea reclamanților de nepoți (adică descendenți, indicați printre destinatarii normei menționate), aceștia nu aveau sarcina probei în ce privește prejudiciul nepatrimonial pretins și încercat prin moartea victimei. Dimpotrivă, partea pârâtă, căreia îi opuneau pretențiile în despăgubire, avea obligația, pentru a le înlătura, să facă dovada contrară, câtă vreme, în sensul art. 328 alin.

(

2

)

C.proc.civ.

„prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel”.

În aceste condiții, confundând natura prezumției legale, instituită prin art. 1.391 alin.

(

2

)

C.civ., cu cea a prezumției judiciare (care dă posibilitatea instanței, potrivit art. 329 C.civ., să se întemeieze pe ea numai dacă are greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins), instanța de apel

a

stabil

it

în mod greșit necesitatea dovedirii prejudiciului pretins, decurgând din moartea victimei

,

rețin

ând

eronat că, în absența unor astfel de dovezi, pretențiile sunt neîntemeiate.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1339 din 15 iunie 2022

I.Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj - Secția civilă la data de 13.12.2018, reclamanții A., B., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al numitului C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta E. SA și intervenientul forțat F., obligarea pârâtei la plata, cu titlu de despăgubiri cuvenite reclamanților, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului mamei și respectiv, bunicii acestora, după cum urmează: câte 300.000 lei cu titlu de daune morale pentru B. și A., în calitate de fiică și fiu; câte 80.000 lei cu titlu de daune morale către D. și C., în calitate de nepoți ai defunctei, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a despăgubirilor, conform art. 37 și art. 38 din Norma nr. 23/2014, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1996, 1381-1395 C.civ., Ordinul CSA nr. 14/2011.

Prin sentința nr. 117/2019, Tribunalul Cluj - Secția civilă a admis excepția necompetenței materiale. A declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 1093/2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței materiale procesuale, invocată din oficiu. A declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj, Secția civilă. A constatat ivit conflictul negativ de competență. A dispus sesizarea Curții de Apel Cluj pentru soluționarea conflictului și suspendarea cauzei până la soluționare.

Prin decizia nr. 95 din 09.09.2019, Curtea de Apel Cluj-Secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a acțiunii în răspundere delictuală în favoarea Tribunalului Cluj-Secția I civilă.

2.Sentința Tribunalului Cluj

Prin sentința nr. 272 din 02.07.2020, Tribunalul Cluj - Secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată. A obligat-o pe pârâta E. să plătească, în favoarea reclamanților A. și B., suma de 300.000 lei către fiecare, iar în favoarea reclamanților C. și D. suma de 80.000 lei către fiecare, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. A obligat-o pe pârâtă să plătească în favoarea reclamanților penalități de întârziere de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, raportat la sumele menționate, începând cu data de 12.12.2018 și până la achitarea sumelor. A respins cererea reclamanților privind cheltuielile de judecată.

3.Decizia Curții de Apel Cluj

Prin decizia nr. 38/A din 17.02.2021, Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă a admis apelul declarat de pârâta E. SA împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, în întregime, cererea formulată de reclamanți. A menținut dispozițiile din sentința apelată referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și, respectiv, la respingerea cererii reclamanților privind cheltuielile de judecată.

4.Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C.proc.civ., reclamanții.

Prin prisma pct. 5 al art. 488 C.proc.civ., au criticat soluția instanței de apel în raport de art. 397 din cod, motivat de faptul că judecarea apelului se face după regulile de la judecată în prima instanță, cu aplicarea dispozițiilor incidente în calea de atac.

Au susținut că, întrucât pârâta nu a motivat apelul declarat, instanța, în mod legal, a admis excepția decăderii apelantei din dreptul de a-și motiva apelul și pe cale de consecință, s-a pronunțat doar pe baza celor invocate în fața primei instanțe, potrivit art. 476 alin. 2 C.proc.civ.

Or, în fața tribunalului, pârâta a solicitat, în principal, respingerea acțiunii, ca prescrisă, și, în subsidiar, diminuarea daunelor morale și respingerea capătului de cerere privitor la plata penalităților de întârziere, iar în apel a solicitat doar diminuarea daunelor morale, nu și respingerea cererii de chemare în judecată.

Au susținut astfel că intimata - pârâtă nu a contestat, prin întâmpinare sau prin cererea de apel, dreptul recurenților de a fi despăgubiți, contestând numai cuantumul despăgubirilor.

Au arătat recurenții că intimata - pârâtă a invocat convenția încheiată între recurenți și intervenientul forțat doar ca argument pentru micșorarea sumelor și nu pentru exonerarea de la plata despăgubirilor.

Prin prisma cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., recurenții au susținut că soluția instanței de apel este motivată eronat pe considerentul încheierii convenției cu intervenientul forțat.

S-a arătat că respectiva convenție a fost încheiată la scurt timp de la data producerii accidentului, reclamanții aflându-se într-o stare de șoc, dar dorind să-1 ajute pe intervenientul forțat, înțelegând că acesta a produs accidentul din culpă, această convenție având rolul de declarație de circumstanțiere în dosarul penal.

Au precizat că au fost în eroare cu privire la consecințele semnării unei atare convenții, nepreconizând că ar putea fi interpretată ca o renunțare la dreptul de despăgubire la care ar fi obligată societatea de asigurare.

Potrivit recurenților, chiar dacă s-ar reține existența vreunei renunțări la drept, ceea ce ar fi nejustificat, această pretinsă renunțare nu este opozabilă societății de asigurare, deoarece, așa cum se statuează în unanimitate în doctrina de specialitate, renunțarea la drept produce efecte numai față de părțile în privința cărora a fost făcută, iar conform art. 13 C.civ., renunțarea la drept nu se prezumă.

Având în vedere că au formulat o cerere de chemare în judecară împotriva societății de asigurare rezultă, în mod clar, că prin pretinderea sumelor respective de la intervenientul forțat nu au urmărit, acceptat sau prevăzut faptul că respectiva convenție poate avea asemenea consecințe.

Dacă s-ar considera altfel, convenția respectivă ar fi lovită de nulitate relativă, bazată pe falsitatea cauzei, dată fiind eroarea cu privire la scopul pentru care s-a încheiat și la producerea efectelor juridice reținute de curtea de apel.

Au arătat recurenții că acțiunea directă a victimelor împotriva societății de asigurare este reglementată expres în art. 2223-2226 C.civ., ca normă generală și art. 49 din Legea nr. 136/1995, texte care se completează cu Norma ASF nr. 23/2014.

Au considerat, de asemenea, nelegală soluția de respingere a cererii de chemare în judecată formulată de nepoții victimei, având în vedere prevederile art. 1391 alin. 2 C.civ., precum și proba testimonială administrată în cauză care a reliefat relațiile existente între aceștia.

Mai mult, contrar celor reținute de instanța de apel, au arătat că relațiile de afecțiune se prezumă în acest caz, având în vedere că dispozițiile art. 1391 alin. 2 C.civ. nu disting între gradele de rudenie.

În mod corect a reținut prima instanță faptul că pârâta nu a contestat existența relațiilor apropiate între recurenți și victima accidentului rutier, că traumele psihice suferite de aceștia au fost și sunt accentuate, suferința determinând și o veritabilă modificare a coordonatelor vieții cotidiene.

5.

Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă E. SA a invocat nulitatea recursului, întrucât motivele nu se încadrează în cele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C.proc.civ.

A susținut că primul motiv, subsumat pct. 5 al art. 488 C.proc.civ., este atât neaplicabil speței, cât și neîntemeiat.

Prin prisma art. 476 C.proc.civ., a precizat că prin cererea de apel formulată în termen legal, a exercitat calea de atac împotriva hotărârii tribunalului în integralitate, fără a limita în vreun fel efectul devolutiv al apelului.

Prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, a solicitat a se constata că prejudiciul a fost cuantificat, recunoscut și acoperit integral în baza înțelegerii încheiate între inculpat și reclamanții din prezenta cauză, iar instanța penală a luat act de respectiva înțelegere.

În aceste condiții, a opinat că instanța de apel a fost învestită în mod legal cu rejudecarea în tot a fondului cauzei, conform susținerilor și apărărilor invocate în fața tribunalului, inclusiv cu referire la acoperirea integrală a prejudiciului în baza tranzacției menționate.

Și al doilea motiv de recurs, subsumat pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., a fost considerat neîntemeiat de recurentă, în condițiile în care motivarea instanței de apel nu are în vedere vreo renunțare la dreptul de despăgubire din partea reclamanților și nici imposibilitatea ca aceștia să poată solicita despăgubiri și de la asigurător.

Motivarea deciziei apelului este clară în sensul că respingerea cererii a avut în vedere exclusiv faptul că prejudiciul a fost deja evaluat și reparat integral în baza tranzacției, fiind astfel neîntemeiată solicitarea unor despăgubiri suplimentare pentru același prejudiciu, nefiind vorba de un prejudiciu apărut după încheierea tranzacției.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în sensul și în limitele considerentelor ce vor fi arătate:

Critica referitoare la încălcarea regulilor de procedură în desfășurarea judecății din apel (și astfel, incidența dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.) sub motiv că ar fi fost nesocotită norma din art. 476 alin. 2 C.proc.civ., nu poate fi primită.

Astfel, prevalându-se de dispozițiile procedurale menționate anterior, recurenții-reclamanți au susținut că decizia din apel a realizat – în absența motivării apelului declarat de către pârâtă – o judecată ce a depășit aspectele invocate de aceasta, în apărare, în fața primei instanțe.

În acest sens, s-a arătat că societatea pârâtă nu s-ar fi apărat decât invocând excepția de prescripție extinctivă, respectiv, solicitând diminuarea cuantumului daunelor morale stabilite de prima instanță, iar nu prevalându-se de convenția încheiată între reclamanții A., B. și intervenientul forțat, ca fiind de natură să ducă la exonerarea asigurătorului de la plata despăgubirilor. Oricum, s-a susținut, referirea la această convenție s-a realizat doar cu scopul diminuării daunelor puse în sarcina intimatei-pârâte, iar nu în ideea constatării plății deja efectuate a despăgubirilor, cu consecința respingerii pretențiilor formulate, ca neîntemeiate.

Susținerea recurenților nu își are suport în actele procedurale ale dosarului întrucât, potrivit întâmpinării depuse în dosarul instanței de fond, pârâta a invocat în apărare, în afară de excepția prescripției extinctive și caracterul excesiv al daunelor morale pretinse, aspectul referitor la intervenirea unei tranzacții între cei doi reclamanți (fiii victimei decedate) și persoana responsabilă de producerea accidentului (intervenientul forțat), cu pretinsa consecință a acoperirii integrale a prejudiciului și deci, a caracterului neîntemeiat al acțiunii.

În acest context procedural, judecata în apel nu s-a realizat, contrar susținerii recurenților, cu încălcarea dispozițiilor art. 476 alin. 2 C.proc.civ., care permit, în cazul nemotivării apelului, ca devoluțiunea să se realizeze doar pe baza celor invocate la prima instanță ci, dimpotrivă, cu luarea în considerare a susținerilor părților.

Așadar, nefiind depășite limitele judecății de primă instanță, efectul devolutiv s-a produs cu respectarea dispozițiilor care fixează cadrul procesual în astfel de situații (vizând nemotivarea cererii de apel), ipoteză în care critica formulată pe temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. are caracter nefondat.

Se constată însă, caracterul fondat al criticilor recurenților vizând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., referitor la  modalitatea în care s-a făcut aplicarea normelor de drept material, deopotrivă pentru că raporturile juridice nu au fost suficient lămurite față de doi dintre reclamanți (fiii victimei) și respectiv, pentru că a avut loc o aplicare eronată a legii, cu ignorarea conținutului normei, față de ceilalți reclamanți (nepoții victimei).

Astfel, în ce îi privește pe reclamanții A. și B., instanța de apel constată că aceștia nu sunt îndreptățiți să pretindă despăgubiri morale, în calitate de victime colaterale ale faptei ilicite a intervenientului forțat, care a avut drept consecință decesul autoarei lor (mama), întrucât între acești reclamanți și intervenient s-a încheiat o tranzacție la scurt timp (5 zile) după producerea accidentului din 10.07.2018, tranzacție conform căreia părțile înțelegeau „să se împace cu privire la pretențiile civile pentru suma de 45.000 lei, sumă din care se plătește un avans de 10.000 lei, azi, 15.074.2015, iar restul se va plăti până la data de 30.11.2015”.

Dând eficiență acestei tranzacții, instanța de apel a reținut că nu mai poate fi activată răspunderea asigurătorului întrucât, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, acesta „acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule”.

S-a apreciat că, în speță, reclamanții și-au cuantificat despăgubirile pe care le pretind pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial cauzat de decesul mamei, urmare a accidentului provocat de intervenient, conform tranzacției încheiate cu acesta în calitate de asigurat al pârâtei, tranzacție de care instanța penală a luat act, în baza dispozițiilor art. 19 și art. 397 C.proc.pen. S-a reținut, de asemenea, că în lipsa oricăror precizări, tranzacția trebuie considerată ca acoperind toate prejudiciile cauzate reclamanților.

Aceste statuări ale instanței nu țin seama de specificul raporturilor juridice cărora le dă naștere un contract de asigurare de răspundere civilă delictuală, în care răspunderea asigurătorului, în limitele prevăzute de contract, se activează în favoarea unui terț față de convenție, cel care este prejudiciat prin fapta ilicită (riscul asigurat) săvârșită de către asigurat.

Această relație tripartită (dintre asigurător, asigurat și terț prejudiciat) presupune ca stabilirea despăgubirii – pentru a duce la acoperirea prejudiciului și în mod corespunzător, la stingerea pretenției victimei – să se realizeze prin convenție încheiată între toate aceste trei părți (atunci când nu se realizează prin hotărâre judecătorească), iar odată cu încasarea despăgubirii, victima să precizeze expres că nu mai are nicio pretenție de la asigurător și de la asigurat.

În acest sens, dispozițiile art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 (incident cauzei în raport cu data încheierii contractului de asigurare și producerii riscului asigurat), ca și cele ale art. 2225 C.civ. (norma generală în materie) stabilesc expres că „despăgubirile se stabilesc pe baza convenției dintre asigurat, persoana păgubită și asigurător ori, în cazul în care nu s-a realizat înțelegerea, prin hotărâre judecătorească”. De asemenea, potrivit art. 55 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 „odată cu încasarea despăgubirii, persoanele păgubite vor declara în scris că au fost despăgubite pentru pagubele suferite și că nu mai au nicio pretenție de la asigurătorul de răspundere civilă și asigurat (persoana vinovată) în legătură cu paguba respectivă”.

În speță, așa-numita tranzacție s-a încheiat doar între asigurat (autorul faptei ilicite) și victimele colaterale, consemnând o sumă de bani (45.000 lei) cu titlu de pretenții civile, din care s-a achitat un avans (de 10.000 lei), urmând ca diferența de 35.000 lei să fie achitată la un moment ulterior (30.11.2015), fără ca această obligație asumată să mai fie însă executată.

Pentru a da eficiență acestei convenții, în sensul dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, și a constata că asigurătorul nu datorează despăgubiri întrucât asiguratul său nu (mai) răspunde pentru prejudiciul cauzat, instanța de apel trebuia să verifice dacă respectiva convenție era într-adevăr una care să fi dus la acoperirea integrală a prejudiciului și la stingerea pretențiilor reclamanților.

Sub acest aspect, instanța trebuia să verifice susținerile reclamanților, conform cărora respectiva convenție nu a fost decât una încheiată în legătură cu desfășurarea procesului penal, pentru a constitui un act în circumstanțiere personală, valorificabil ca atare în favoarea inculpatului, iar nu un act pur abdicativ, adică de renunțare la însuși dreptul subiectiv de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, ca victime colaterale, prin decesul autoarei lor.

De altfel, instanța penală nu a procedat la o verificare jurisdicțională a pretențiilor pe latură civilă, ci doar a constatat că a intervenit respectiva convenție și, în plus, a respins, ca tardiv formulată, constituirea de parte civilă, a celor patru moștenitori (fiii și nepoții defunctei) pentru suma de 90.000 lei daune morale.

În acest context, aprecierea instanței de apel conform căreia prejudiciul ar fi fost acoperit prin tranzacția încheiată în procesul penal, situație în care nu pot fi pretinse sume suplimentare de la asigurător, nu are la bază o cercetare și lămurire a raporturilor juridice dintre părți, în condițiile în care, pe de o parte, în procesul penal pretențiile suplimentare ale părților vătămate au fost respinse pe considerente pur formale (legate de termenul de constituire parte civilă), fără a primi o dezlegare pe fond.

Pe de altă parte, statuarea instanței potrivit căreia împrejurarea că tranzacția părților nu a fost respectată de către inculpat ar fi lipsită de relevanță întrucât „reclamanții au la dispoziție un titlu executoriu împotriva acestuia” ignoră reglementările specifice materiei, care obligă pe asigurător să plătească despăgubirea direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat (art. 55 alin. 1 și 3 din Legea nr. 136/1995, art. 2226 alin. 1 C.civ.).

Așadar, concluzia instanței de apel în sensul că pârâta, asigurător de răspundere civilă delictuală, nu ar datora despăgubiri pentru producerea riscului asigurat întrucât asiguratul său a încheiat o tranzacție cu descendenții victimei este una bazată pe neelucidarea scopului și efectelor convenției părților – respectiv, în ce măsură ea are valoarea unui act abdicativ, de renunțare la dreptul subiectiv de a obține reparații pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin fapta ilicită sau este vorba doar despre o înțelegere făcută cu scopul de a produce efecte în circumstanțiere în cadrul procesului penal, în care a și fost valorificată, ca atare.

De asemenea, nici împrejurarea că suma înscrisă în tranzacție, cu titlu de pretenții civile, nu a fost achitată decât parțial, nu a fost luată în considerare și evaluată de către instanța de apel în cadrul normativ specific raporturilor dintre asigurător și terța persoană prejudiciată, în contextul în care, așa cum s-a arătat, asigurătorul plătește despăgubirea direct terțului dacă nu a  fost despăgubit de către asigurat (art. 55 din Legea nr. 136/1995), iar despăgubirea se plătește asiguratului în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit pe cel păgubit (art. 55 alin. 3 din Legea nr. 136/1995, art. 2226 alin. 3 C.civ.) și evident, dacă nu există drept de regres al asigurătorului împotriva asiguratului (conform art. 58 din Legea nr. 136/1995).

Toate aceste aspecte denotă o insuficientă lămurire a raporturilor juridice dintre părți, în privința tranzacției încheiate de reclamanții A. și B. cu autorul faptei ilicite și a efectelor acesteia, inclusiv din perspectiva invocării opozabilității lor de către asigurător, cu pretinsa consecință, a stingerii dreptului de creanță al victimelor sau, dimpotrivă, a întocmirii, potrivit reclamanților, a unui act în circumstanțiere, utilizat în procesul penal.

În același timp, soluționarea cauzei în apel denotă ignorarea dispozițiilor de drept substanțial specifice materiei asigurării de răspundere civilă, potrivit celor arătate anterior, în ce privește stabilirea despăgubirilor și felul în care se realizează plata lor, atunci când persoane păgubite sunt terți față de contractul de asigurare, iar asiguratul realizează o plată parțială.

Este fondată, de asemenea, critica de nelegalitate formulată de recurenții-reclamanți în legătură cu modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea  dispozițiilor art. 1.391 alin. 2 C. civ., referitor la pretențiile formulate de ceilalți doi reclamanți, C. și D. (nepoții defunctei).

Astfel, decizia recurată constată că acțiunea acestora nu poate fi admisă întrucât în fața primei instanțe nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte că moartea victimei le-a cauzat vreo suferință și, ca atare, n-au dovedit existența vreunui prejudiciu.

S-a arătat că acordarea despăgubirilor este condiționată de dovedirea prejudiciului pretins, nefiind suficientă apelarea la prezumții judiciare, cu atât mai mult cu cât „nepoții defunctei locuiau într-un alt județ, aflat la o distanță considerabilă de locuința acesteia”.

Aprecierea instanței este eronată, bazată pe interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1391 alin. 2 C.civ., care instituie, în materia reparării prejudiciului nepatrimonial cauzat de durerea încercată prin moartea victimei, prezumția existenței unui asemenea prejudiciu în situația ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului defunctului.

Aceasta este o prezumție legală (iar nu judiciară, cum eronat reține instanța de apel), având regimul juridic reglementat de art. 328 alin. 1 C.proc.civ., conform căruia „prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite”.

Ca atare, dată fiind calitatea de nepoți (adică descendenți, indicați printre destinatarii normei menționate), reclamanții nu aveau sarcina probei în ce privește prejudiciul nepatrimonial pretins și încercat prin moartea victimei.

Dimpotrivă, partea pârâtă, căreia îi opuneau pretențiile în despăgubire, avea obligația, pentru a le înlătura, să facă dovada contrară, câtă vreme, în sensul art. 328 alin. 2 C.proc.civ. „prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel”.

În aceste condiții, confundând natura prezumției legale, instituită prin art. 1.391 alin. 2 C.civ., cu cea a prezumției judiciare (care dă posibilitatea instanței, potrivit art. 329 C.civ., să se întemeieze pe ea numai dacă are greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins), decizia din apel stabilește în mod greșit necesitatea dovedirii prejudiciului pretins, decurgând din moartea victimei și reține eronat că, în absența unor astfel de dovezi, pretențiile sunt neîntemeiate.

În consecință, se va constata că, în privința reclamanților C. și D., instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1.391 alin. 2 C.civ., nesocotind regimul juridic al prezumției legale, pentru a trage concluzia că, nefiind administrate probe, nu s-a făcut dovada suferinței încercate și deci, solicitarea de despăgubiri morale este neîntemeiată.

Pentru toate considerentele arătate, recursul a fost admis, pe temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., fiind casată decizia atacată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

La reluarea judecății vor fi lămurite raporturile juridice decurgând din tranzacția încheiată cu autorul faptei ilicite, în ce măsură aceasta este un act pur abdicativ, de renunțare la însuși dreptul subiectiv la despăgubiri sau o convenție întocmită pentru a produce consecințe în circumstanțiere, în procesul penal, în favoarea inculpatului.

Se va ține seama de faptul că tranzacția a fost executată doar parțial, precum și de împrejurarea că în procesul penal n-a avut loc o tranșare jurisdicțională asupra laturii civile a cauzei, ci doar s-a luat act de intervenirea unei tranzacții (prin redarea termenilor acesteia, în legătură cu plata unui avans și existența unei diferențe de sumă care urma să fie executată la o dată ulterioară), precum și de respingerea, ca tardivă, a cererii de constituire parte civilă pentru despăgubirile morale.

Vor fi identificate și aplicate în mod corespunzător situației de fapt rezultate, normele în materia asigurării de răspundere delictuală, referitoare la condițiile antrenării răspunderii asigurătorului pentru prejudiciul creat prin fapta ilicită săvârșită de asigurat unui terț față de contractul de asigurare, precum și la condițiile stabilirii și plății despăgubirilor, astfel încât să se asigure reparația efectivă a daunelor.