Decizia nr. 706/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 4 iulie 2019, pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., Primarul Municipiului Cluj-Napoca, C., Municipiul Cluj -Napoca, reprezentat prin Primarul C., și Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, a solicitat să se constate: - nulitatea absolută a Dispoziției nr. 2776 din 6 iulie 2016 emisă de Primarul Municipiului Cluj - Napoca în favoarea pârâtului B., prin care s-a restituit în natură apartamentul nr. x, parcela nr. x din CF nr. x și terenul aferent acestui apartament din parcela nr. x în suprafață totală de 238 mp din CF nr. x, precum și terenul din parcela nr. x înscrisă în CF inițial nr. x, astăzi nr. x Cluj-Napoca cu nr. cadastral x în suprafață de 352 mp, teren intravilan, toate situate administrativ în municipiul Cluj-Napoca, str. x; - nulitatea absolută a Certificatului de calitate de moștenitor nr. 536/2002/A din 6 august 2002, rectificat la data de 10 februarie 2010, emis în dosarul succesoral nr. x al notarului D., cu sediul în Israel, emis pe numele lui B. în calitate de fiu, după defuncții E. decedat la 21 octombrie 1987 și F., decedată la data de 25 iunie 1998, ambii cu ultimul domiciliu în Israel, Netanya str. x; - nulitatea absolută a Certificatului de calitate de moștenitor nr. 537 din 06 august 2002 emis în dosarul succesoral nr. x/2002 al notarului D., cu sediul în Israel, rectificat la data de 10 februarie 2010, emis pe numele lui B., în calitate de nepot de frate după defuncții G. și copii ei - H. și I. - și Horovitz losif, decedați în deportare, cu ultimul domiciliu în Cluj-Napoca, str. x; - nulitatea absolută a actelor subsecvente Dispoziției de restituire nr. 2776 din 6 iulie 2016 respectiv a Protocolului de predare - preluare a imobilului menționat mai sus încheiat la data de 18 octombrie 2017, între Consiliul Local al municipiului Cluj - Napoca - Comisia de punere în posesie, pe de-o parte, și B. prin avocat J., pe de altă parte; - repunerea părților în situația anterioară emiterii dispoziției menționate, cu consecința reintrării imobilului în litigiu în proprietatea vechilor proprietari și menținerea, ca valabil, a contractului de închiriere nr. x din 19 iulie 1999, prelungit prin acte adiționale, cu obligarea vânzării către reclamant în baza Legii nr. 112/1995 a apartamentului nr. x cu terenul aferent, descris mai sus; - anularea încheierii de carte funciară nr. x din 16 august 2017, prin care s-a înscris dreptul de proprietate, dobândit prin lege, a lui B. asupra apartamentului nr. x în corpul I din CF x - C1 - U1 Cluj - Napoca, cu nr. topo. x (CF vechi nr. x Cluj) compus din 4 camere, 1 bucătărie,1 baie, 1wc, 1 hol, 1 antreu, 1 pivniță, suprafața utilă 124,93 mp, precum și a încheierii de carte funciară nr. x din 21 aprilie 2017 din CF. x Cluj - Napoca cu nr. cadastral x - teren împrejmuit de 356 mp - nr. topo vechi x cu revenirea la situația anterioară de carte funciară; - rectificarea cărților funciare afectate, în sensul revenirii la situația anterioară emiterii dispoziției a cărei nulitate absolută o solicită reclamantul și reînscrierea în cărțile funciare mai sus menționate a vechiului proprietar de carte funciară, respectiv pârâții de rândul 2,4.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 228 din 2 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost admisă excepția lipsei de interes și a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., Municipiul Cluj-Napoca, Primarul Municipiului Cluj-Napoca, Statul Român prin Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca, ca fiind lipsită de interes, A fost obligat reclamantul la plata în favoarea pârâtului B. a sumei de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocațial.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 389/A din 9 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 228 din 2 aprilie 2021 pronunțată de Tribunalul Cluj. A fost obligat apelantul A. să plătească intimatului B. suma de 2.250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză Reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 389/A din 9 decembrie 2021 și a încheierilor de ședință din 23 septembrie 2021, 5 octombrie 2021, 11 noiembrie 2021, 22 noiembrie 2021, 25 noiembrie 2021 și 2 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. Susținând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și pct. 5 din C. proc. civ., raportat la art. 176 pct. 4 din același act normativ, recurentul - reclamant a arătat că, din completul de judecată care a judecat apelul, a făcut parte d-na judecător K., președinta completului de judecată care a soluționat în fond dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Cluj, pronunțând sentința civilă nr. 610 din 5 iulie 2011, prin care a stabilit că numitul B. este îndreptățit la despăgubiri în temeiul Legii nr. 247/2005 pentru imobilul ce face obiectul dispoziției nr. 2776 din 6 iulie 2016 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, cu referire la imobilul din str. x. Întrucât prin acțiunea ce face obiectul cauzei a solicitat să se constate nulitatea unor acte ce au stat la baza revendicării, iar doamna judecător s-a mai pronunțat odată asupra acelor înscrisuri în dosarul nr. x/2010, a formulat în apel o cerere de recuzare, ce a fost respinsă de către cealaltă doamnă judecător care făcea parte din completul care a judecat apelul, situație care, era de la sine înțeles, că va duce la respingerea cererii de recuzare. De aceea, a declarat recurs și împotriva încheierilor de ședință, inclusiv a încheierii din data de 5 octombrie 2021, prin care s-a respins cererea de recuzare a doamnei judecător K.. Prin acțiunea ce face obiectul dosarului urmărește să dovedească o altă stare de fapt decât aceea stabilită în dosarul nr. x/2010, în care dna judecător K. a admis acțiunea dlui B.. Drept urmare, consideră că doamna judecător nu a putut fi imparțială în soluționarea apelului formulat, astfel încât în 2021 să pronunțe o altă hotărâre decât aceea pronunțată în anul 2011, în dosarul în care a considerat că B. are calitate de persoană îndreptățită la stabilirea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Este pe deplin întemeiată îndoiala sa, în contextul în care a contestat identitatea dintre revendicator și succesorul proprietarilor tabulari ai imobilului revendicat, precum și actele pe care și-a bazat contestația din dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Cluj, acte emise în străinătate de un avocat/notar din Israel, fără a fi recunoscute de Tribunalul din Netanya Israel, conform legilor Statului Israel, sau de o instanță din România, potrivit procedurii recunoașterii unor acte întocmite în străinătate. Apreciază că doamna judecător K., în soluționarea cauzei din dosarul nr. x/2010, a considerat ca fiind valabile actele emise în Israel, precum și declarațiile pe proprie răspundere ale lui B., acte a căror veridicitate nu a verificat-o nimeni, iar în dosarul nr. x/2019 reclamantul a contestat și contestă acele înscrisuri cu argumente faptice și juridice, ceea ce naște, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparțialitatea doamnei judecător K. în soluționarea apelului formulat în acest dosar. Îndoiala sa cu privire la lipsa de imparțialitate și obiectivitate a doamnei judecător în soluționarea apelului este legitimă și dovedită, deoarece este mai mult decât evident că nu va putea pronunța o altă soluție decât cea din anul 2011, și nu va proceda la analiza pretențiilor sale conform temeiului juridic de drept comun invocat în litigiul ce face obiectul dosarului x/2019*. Cererea de recuzare a doamnei judecător K. a fost respinsă prin încheierea din data de 5 octombrie 2021, de un complet din care a făcut parte colega sa de complet din apel, respectiv doamna judecător L.. Ulterior, văzând că cererea de recuzare a doamnei judecător K. a fost soluționată de colega sa de complet din apel, reclamantul a formulat o cerere de recuzare a doamnei judecător L., apreciind că nu poate face parte din completul de judecată învestit cu soluționarea apelului, deoarece a făcut parte din completul care a judecat cererea de recuzare formulată față de colega sa de complet, doamna judecător K.. Completul de judecată din care a făcut parte doamna judecător L. a respins cererea de recuzare care o privea pe colega dânsei de complet, apreciind că dna judecător K. poate judeca în 2021 un litigiu privind aspecte pe care le-a mai judecat în 2011, chiar dacă se menționează că sunt aspecte noi invocate, neanalizate în anul 2011. Aceste afirmații, însă, nu sunt de natură să îi dea încredere într-o judecată dreaptă, imparțială, deoarece până la analizarea aspectelor noi instanța trebuie să analizeze dacă are interes în formularea acțiunii. A depus la dosar motivele și actele cu care a dovedit că are interes în promovarea acțiunii pentru că locuiește neîntrerupt, cu contract de închiriere, în imobilul în litigiu, împreună cu familia sa din anul 1959, a consolidat imobilul pentru a opri procesul de degradare/prăbușire, investind sume de bani în reparații capitale, întrucât structura de rezistență a casei era grav avariată. De asemenea, a făcut cerere de cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, a plătit și plătește impozite la stat, iar contractul său de închiriere continuă să fie în vigoare. Cererea de recuzare a doamnei judecător L. a fost respinsă prin încheierea din 2 decembrie 2021, de un complet format din doamnele judecător K. și M., reținându-se în esență faptul că, pentru a fi incident motivul de recuzare prevăzut la art. 42 pct. 13 din C. proc. civ., este necesar ca situația invocată să poată presupune, în mod legitim, că judecătorul ar fi lipsit de obiectivitate. Pronunțarea unui judecător pe o cerere în probațiune, pe o excepție sau pe o cerere de recuzare nu este în măsură să dea naștere unei presupuneri legitime că acesta nu ar fi imparțial. Această soluție de respingere a cererii de recuzare a doamnei judecător L. a fost pronunțată de completul din care a făcut parte și doamna judecător K. după ce, în prealabil, dânsa a formulat o cerere de abținere de la soluționarea acestei cereri, cerere care i-a fost respinsă. Recurentul-reclamant arată că instanța învestită cu soluționarea celor două cereri de recuzare nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, având în vedere art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 50 din C. proc. civ. și art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești. În situația din speță, doamnele judecător care au fost recuzate și-au soluționat reciproc cererile de recuzare, aspect care contravine dispozițiilor legale menționate. De asemenea, modul în care au fost repartizate și soluționate cererile de recuzare, în mod reciproc, de membrii aceluiași complet învestit cu soluționarea apelului, contravine și dispozițiilor Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor. Prin modul în care au fost soluționate cererile de recuzare, apreciază că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, la o judecată dreaptă a cauzei de un complet imparțial, obiectiv și care să-i inspire încredere în analiza și soluționarea cererilor sale în condiții lipsite de orice fel de influență. Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului declarat împotriva încheierilor de respingere a cererilor de recuzare. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța a stabilit greșit obiectul cererii, în toate încheierile fiind precizat că obiectul acțiunii este Legea nr. 10/2001, ceea ce este total eronat întrucât acțiunea sa vizează nulitatea unor acte și rectificarea de carte funciară, cu restabilirea situației anterioare emiterii dispoziției atacate - temeiul juridic fiind art. 968 și art. 908 din C. civ., prevederile Legii nr. 105/1992 și ale Legii nr. 112/1995. Instanța nu a răspuns cererilor sale și nu a motivat hotărârea, schimbând chiar obiectul cererii, din acțiune pe dreptul comun în acțiune pe legea specială. Precizează că nu a sesizat instanța cu o acțiune în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind terț față de dispoziția a cărei nulitate a cerut-o. Or, toată motivarea instanței de apel se rezumă la aspecte care nu au făcut obiectul cererii sale. În apel s-a analizat situația juridică a contractul său de închiriere, respectiv interdicția prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin raportare la cele statuate de Curtea Constituțională sesizată cu excepția de neconstituționalitate a articolului menționat, deși nu are legătură cu obiectul prezentei cauze, drept urmare hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii. Instanțele trebuiau să analizeze cererile sale prin prisma dreptului comun, a temeiul juridic invocat, ori se analizează interesul și se motivează hotărârea prin referire exclusiv la Legea nr. 10/2001, care nu constituie temeiul juridic al acțiunii. Referirile la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sunt străine de natura pricinii. A arătat și prin motivele de apel că instanța fondului nici nu a pus în discuția părților aspectele asupra cărora s-a pronunțat - existența și valabilitatea contractului de închiriere, iar instanța de apel a analizat aspecte care nu au fost dezbătute la fond, nefiind puse în discuția contradictorie a părților. Instanța de apel a apreciat că, în stabilirea interesului afirmat de reclamant, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 33 din C. proc. civ., potrivit căruia interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, soluție cu care nu poate fi de acord deoarece, în contextul celor afirmate prin acțiunea introductivă și notele depuse la dosar cu argumente pentru respingerea excepției, instanța de apel nu a avut în vedere și teza a doua a art. 33, respectiv paguba iminentă pe care vrea să o prevină, hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect. În acest context are o deosebită influență soluția care se va da în dosarul penal nr. x/2022 în lucru la Curtea de Apel Cluj. Reținerea instanței de apel, potrivit căreia argumente de genul restabilirea legalității și înlăturarea unei grave erori judiciare nu sunt de natură să justifice un interes al reclamantului/apelant, surprind în contextul în care potrivit art. 22 din C. proc. civ., rolul judecătorului este acela de aflare a adevărului în cauză. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că ambele instanțe au calificat acțiunea ca având obiect Legea nr. 10/2001, deși atât petitele acțiunii cât și temeiul juridic o calificau drept o acțiune pe dreptul comun, reclamantul fiind terț față de dispoziția a cărei nulitate se cere. A fost obligat să achite o taxă de timbru la valoarea pretențiilor, ori acțiunile ce au ca obiect Legea nr. 10/2001 sunt scutite de plata taxei de timbru. Instanța de apel a aplicat un text de lege străin situației de fapt din speță - respectiv art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a fost învestită cu un petit referitor la contractul de locațiune. Instanța de apel, în mod eronat, a făcut aplicarea art. 37 din C. proc. civ. pentru admiterea excepției lipsei de interes, deoarece textul se referă la legitimarea procesuală a altor persoane, calitate care nu i-a fost contestată de niciunul dintre pârâții/intimați. Dispozițiile art. 33 din același act normativ au fost greșit aplicate și interpretate de instanța de apel, întrucât aceste dispoziții trebuiau coroborate cu art. 21 și art. 53 din Constituția României, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. Refuzul instanțelor de a judeca pe fond cererea sa privind constatarea nulității absolute a unui act reprezintă incontestabil o ingerință, un refuz în dreptul la acces la justiție, întrucât a justificat/dovedit cu probe incontestabile că are dreptul la o judecată pe fond. Interesul său este justificat întrucât, ca efect al principiului retroactivității, prin anularea dispoziției atacate, aceasta va fi lipsită de consecințe juridice, inexistentă din punct de vedere juridic, ceea ce urmărește prin prezenta acțiune. În acest sens susținerea instanței de apel potrivit căreia, chiar dacă se anulează dispoziția rămân valabile deciziile date de către Curtea de Apel Cluj, sunt fără suport legal din moment ce actele pe baza cărora s-a admis recursul au fost întocmite cu fraudarea legii și a intereselor sale, deci fraudarea în final a patrimoniului Statului Român.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva unei hotărâri definitive supusă reglementărilor legii speciale și excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimații-pârâți Municipiul Cluj-Napoca și Primarul Municipiului Cluj-Napoca au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (4 iulie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Prin rezoluția din data de 8 decembrie 2022 a fost fixat termen de judecată la 6 aprilie 2023, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac. Prin încheierea din data de 1 noiembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecata căii extraordinare de atac a fost suspendată pentru lipsa părților, iar prin încheierea din data de 27 februarie 2024 a aceleiași instanțe, cauza a fost repusă pe rol. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată de intimatul - pârât B., aceasta va fi respinsă în considerarea următoarelor argumente. În noua lege procesual civilă, legiuitorul a reașezat căile de atac, recursul constituind o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulțumită numai pentru motive de nelegalitate și în condițiile prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.."(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: a) numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și numele și prenumele consilierului juridic care întocmește cererea. Prezentele dispoziții se aplică și în cazul în care recurentul locuiește în străinătate; b) numele și prenumele, domiciliul sau reședința ori, după caz, denumirea și sediul intimatului; c) indicarea hotărârii care se atacă; d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; e) semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. (3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". Art. 489 alin. (1) din același act normativ prevede că "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar alin. (2) al aceluiași articol dispune "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate față de soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată. În cauza pendinte, se constată că, prin motivele de recurs depuse în termen procedural, respectiv la data de 16 septembrie 2022, se susține incidența cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., care ar afecta, în opinia recurentului, validitatea deciziei recurate. De asemenea, cererea de recurs conține critici la adresa hotărârii atacate, motivele invocate au corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și, în același timp, se raportează și la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv. Prin urmare, întrucât argumentele expuse se încadrează în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., ceea ce echivalează cu motivarea căii de atac, Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului, invocată de intimatul - pârât B.. În ceea ce privește excepția inadmisbilității recursului, invocată de intimații - pârâți B., Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, și Primarul Municipiului Cluj-Napoca, și aceasta va fi respinsă în considerarea următoarelor argumente. Legiuitorul a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice, dând eficiență, astfel, principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesuale civile, precum și celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens, art. 457 din C. proc. civ. dispune că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitiv. Astfel, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii, în sens contrar, încălcându-se principiul legalității consfințit prin art. 457 menționat anterior și art. 129 din Constituție. În speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat să se constate nulitatea absolută a Dispoziției nr. 2776 din 6 iulie 2016 emisă de Primarul Municipiului Cluj - Napoca în favoarea pârâtului B., prin care s-a restituit în natură apartamentul nr. x, parcela nr. x din CF nr. x și terenul aferent acestui apartament, situate administrativ în municipiul Cluj-Napoca, str. x. Acțiunea a cuprins și alte capete de cerere, după cum s-a arătat la pct. I. În considerarea petitului principal și a temeiului de drept indicat ca fundament juridic al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată, în acord cu dispozițiile cuprinse în regulatorul de competență, reprezentat de sentința civilă nr. 105F/CC din 1 iulie 2020, că demersul juridic al reclamantului nu reprezintă o contestație în sensul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece doar persoanele îndreptățite, așa cum sunt definite de lege, au această opțiune, ci este o acțiune civilă de drept comun în anularea unui act juridic civil unilateral. Aceasta deoarece, în situația în care o dispoziție emisă în favoarea persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 este atacată de către o terță persoană, alta decât cea în favoarea căreia a fost emisă decizia, cenzurarea legalității și valabilității acesteia se va putea face în condițiile dreptului comun, iar cererea este supusă criteriului valoric potrivit dispozițiilor art. 101 din C. proc. civ. Potrivit art. 482 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.(2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 lit. a)-j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului." Prin raportare la obiectul acțiunii și dispozițiile legale menționate, se constată că recurentul a supus controlului judiciar o hotărâre nedefinitivă, pronunțată într-o acțiune în anularea unui act juridic, de Curtea de Apel Craiova, în calea de atac a apelului, susceptibilă de a fi atacată cu recurs. Prin urmare, și excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimații - pârâți B., Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, și Primarul Municipiului Cluj-Napoca, urmează a fi respinsă. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: În primul rând, se susține incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și pct. 5 din C. proc. civ., raportat la art. 176 pct. 4 din același act normativ. În acest sens, recurentul arată că cererile de recuzare au fost soluționate de judecători incompatibili și au fost respinse nelegal astfel că și hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță care nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. Înalta Curte reține că argumentele referitoare la compunerea instanței pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.. Acest motiv de recurs are în vedere situația în care instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, atunci când judecătorii nu aveau dreptul să facă parte din complet pentru că erau incompatibili ori fusese admisă cererea de abținere sau de recuzare, situație în care se analizează aspectul "calitativ" al compunerii. Însă, în speță, în fața Curții de Apel Cluj, reclamantul a formulat două cereri de recuzare, la date diferite, care s-au soluționat separat, invocând existența unor împrejurări care, în opinia sa, înlătură imparțialitatea celor două doamne judecător care făceau parte din completul învestit cu judecarea apelului. Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) din C. proc. civ. "abținerea sau recuzarea se soluționează de un alt complet al instanței respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține." Iar potrivit dispozițiilor art. 110 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea nr. 1375 din data de 17 decembrie 2015 " În situația în care incidentele procedurale se referă la o parte din membrii completului de judecată, soluționarea acestora se va face de către un complet constituit prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliți prin planificarea de permanență, pe materii, realizată cel puțin trimestrial". Conform alin. (7) al aceluiași articol, "Planificarea de permanență se face pentru fiecare zi. Incidentele procedurale se soluționează, de regulă, în ziua în care au fost invocate. Întregirea completului se face cu judecătorul sau judecătorii din planificarea de permanență din ziua în care acestea au fost invocate". Din această perspectivă, verificând actele dosarului Curții de Apel Cluj, secția I civilă, Înalta Curte constată că, în compunerea completului învestit cu soluționarea cererii de recuzare a doamnei judecător K., a figurat doamna judecător L., membră a completului inițial învestit cu judecarea apelului, împreună cu doamna judecător N., judecător aflat pe planificarea de permanență la secția I civilă în data formulării cererii de recuzare . Iar în compunerea completului învestit cu soluționarea cererii de recuzare a doamnei judecător L., a figurat doamna judecător K., membră a completului inițial învestit cu judecarea apelului, împreună cu doamna judecător M., judecător aflat pe planificarea de permanență . În consecință, față de situația evidențiată anterior, componența completelor care au soluționat cererile de recuzare a fost legal stabilită, în raport cu dispozițiile art. 110 alin. (4) și (7) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești. Mai mult, față de soluția de respingere a cererilor de recuzare, cele două doamne judecător au participat la soluționarea apelului declarat de reclamantul A. și au pronunțat decizia supusă controlului judiciar. Așadar, referirile recurentului la încălcarea normelor legale cu privire la compunerea completelor care au soluționat incidentele procedurale ale recuzării și apelului declarat în cauză, sunt nefondate. În ceea ce privește argumentele referitoare la incompatibilitatea doamnelor judecător, lipsa de imparțialitate a acestora și greșita respingere a cererilor de recuzare, acestea pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Potrivit acestui text de lege se poate cere casarea unei hotărâri atunci când instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Înalta Curte reține că, potrivit jurisprudenței CEDO, imparțialitatea trebuie evaluată (Hotărârea Micallef c. Malta, pct. 93) printr-un demers subiectiv - ținându-se seama de convingerea personală și comportamentul judecătorului, adică dacă acesta a demonstrat părtinire sau prejudecăți personale în cauză și printr-un demers obiectiv - care constă în a stabili dacă instanța a oferit, în special prin compunerea sa, suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea sa. Curtea a subliniat că și aparențele pot avea importanță (Cubber c. Belgia, pct. 26), însă a statuat, atunci când a aplicat demersul subiectiv, că imparțialitatea personală a unui judecător trebuie presupusă până când apar dovezi în sens contrar (Wettstein împotriva Elveției, pct. 43). În ceea ce privește demersul obiectiv, este necesar să se stabilească dacă, spre deosebire de conduita judecătorului, există fapte verificabile care pot ridica îndoieli privind imparțialitatea sa. Rezultă că, pentru a se pronunța într-o cauză dacă există un temei legitim pentru a se teme de lipsa de imparțialitate a unui judecător sau a unui complet de judecată, punctul de vedere al persoanei implicate este important dar nu decisiv. Elementul decisiv constă în a ști dacă temerea respectivă poate fi considerată justificată obiectiv (Micallef, citată anterior, pct. 96, Wettstein, citată anterior, pct. 44, și Ferrantelli și Santangelo împotriva Italiei, pct. 58). În acest context, s-a apreciat că faptul că judecătorul nu s-a abținut de la a examina o acțiune civilă atunci când a fost implicat în examinarea oricărei alte proceduri civile legate de cauză nu constituie o probă suficientă care să contrazică prezumția de imparțialitate (Golubović împotriva Croației, pct. 52), fiind necesar să se evalueze dacă legătura dintre problemele de fond tranșate în diferite etape ale procedurii este atât de strânsă încât să poată da naștere unei îndoieli privind imparțialitatea judecătorului care a participat în procesul de luare a deciziei în aceste diferite etape (Toziczka împotriva Poloniei, pct. 36). Aplicând principiile ce se degajă din jurisprudența Curții la cazul în speță, Înalta Curte constată, similar instanței de apel, că legătura dintre problemele tranșate anterior de doamna judecător K. nu este atât de strânsă încât să poată da naștere unei îndoieli privind imparțialitatea sa. Așa cum s-a reținut și prin încheierea din data de 5 octombrie 2021 a Curții de Apel Cluj, împrejurarea că, într-o cauză anterioară, judecătorul a soluționat un litigiu având în vedere anumite înscrisuri, a căror existență valabilă nu a fost contestată, nu este de natură, prin ea însăși, să atragă suspiciunea rezonabilă că același judecător nu va putea analiza, cu imparțialitate și obiectivitate cauza în care, pentru prima dată se invocă nevalabilitatea sau caracterul nul absolut al respectivelor înscrisuri, de către terțe persoane mai ales că aspectele pentru care în litigiul de față se solicită să se constate caracterul nul al respectivelor înscrisuri, sunt aspecte noi, care nu au mai fost supuse analizei instanței de judecată în litigiul anterior. În considerarea argumentelor anterior arătate, Înalta Curtea constată că nu se regăsesc elemente în speță care să susțină o imparțialitate a magistratului care a soluționat o cauză anterioară în care a stabilit că numitul B. este îndreptățit la despăgubiri în temeiul Legii nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Municipiul Cluj Napoca, str. x, respectiv încălcarea dreptului la un proces echitabil, confirmând astfel decizia de apel. De asemenea, Înalta Curte constată că nici în ceea ce o privește pe doamna judecător L. nu există dubii că imparțialitatea acesteia ar fi afectată. Pronunțarea unui judecător pe o cerere de recuzare nu este în măsură să dea naștere unei presupuneri legitime că acesta nu ar fi imparțial. În acest sens, în stabilirea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 42 pct. 13 din C. proc. civ., precum și pentru stabilirea incidenței dispozițiilor art. 9 și 10 din Codul Deontologic al judecătorilor, trebuie avută în vedere inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care detaliază conținutul drepturilor fundamentale cuprinse în Convenție. Aceste motive trebuie să aibă o anumită gravitate, îndoielile trebuie să se nască "în mod întemeiat", să nu fie o simplă impresie bazată pe o suspiciune excesivă. Or, așa cum s-a reținut și prin încheierea din data de 2 decembrie 2021 a Curții de Apel Cluj, motivul de recuzare invocat nu este suficient pentru a crea unui observator independent îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului. Faptul că unul dintre judecătorii învestiți cu judecarea apelului, a soluționat o cerere de recuzare a celuilalt membru al completului, nu este de natură să determine suspiciuni legitime vizând existența parțialității acestuia. Prin urmare, nici acest motiv de recurs nu este fondat. În al doilea rând, se susține incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În cuprinsul textului de lege menționat, sunt avute în vedere trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri și anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare. În cauza de față, se susține că instanțele care s-au pronunțat în cauză au schimbat obiectul cererii, nu au analizat toate aspectele deduse judecății iar decizia recurată cuprinde motive străine cauzei. Înalta Curte reține că susținerile referitoare la modificarea obiectului cererii pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. întrucât relevă o neregularitate procedurală, o încălcare a principiului disponibilității, iar nu de motivare. Însă, acestea sunt nefondate. Obiectul cererii de chemare în judecată rezultă din petitul acesteia, fiind reprezentat de pretenția concretă a reclamantului. În cauză, acesta a solicitat, în principal, desființarea unui act emis în baza Legii nr. 10/2001, formulând și alte capete de cereri principale ori accesorii acestuia. Instanțele de fond s-au pronunțat exact pe ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii lor, fără a schimba obiectul sau temeiul juridic al cererii de chemare în judecată. Includerea unor argumente de ordin legislativ, cuprinse în legea specială, este consecința faptului că actul supus controlului judiciar este emis în baza acesteia. Însă, demersul său a fost analizat prin prisma dreptului comun, fiind respins, de altfel, pentru lipsa uneia dintre cerințele de exercitare a acțiunii civile. Împrejurarea că cererea a fost înregistrată pe rolul instanțelor ca fiind o cauză pe Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o schimbare de obiect. Înregistrarea dosarelor urmează o procedură reglementată de art. 94 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, iar la stabilirea obiectului, necesar doar pentru evidență, se are în vedere petitul acțiunii care, în speță, cuprinde și o cerere de constatare a nulității unui act emis în baza Legii nr. 10/2001. Prin urmare, nici aceste susțineri nu sunt fondate. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se arată că instanța de apel a realizat o analiză trunchiată a cauzei, întrucât a omis să se pronunțe asupra argumentelor expuse în cererea introductivă și apelul formulat. Înalta Curte reține că art. 425 din C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate în fapt și în drept, rolul acestui text fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției, pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare. Noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al reclamantului, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra României, hotărârea din 8 iunie 2006). Însă, obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 din Convenție instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, parag. 81; Hotărârea Van der Hurk, parag. 61; Hotărârea Ruiz Torija, parag. 29; Decizia Jahnke și Lenoble împotriva Franței, Cererea nr. 40.490/98). Întinderea acestei obligații de motivare poate varia după natura deciziei și nu poate fi analizată decât în lumina circumstanțelor fiecărei spețe. (CEDO, decizia Driemond Bouw BV c. Olanda, 2 februarie1999). Judecătorul nu este obligat să răspundă, în mod expres, fiecărui argument invocat de părți, ci doar celor considerate determinante pentru soluționarea litigiului, fiind suficient ca, din întregul hotărârii, să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor, în mod implicit, prin raționamente logice. Relativ la analizarea trunchiată a motivelor din cererea de chemare în judecată și apelul formulat, susținerile recurentului nu se confirmă, întrucât argumentele prezentate în justificarea soluției pronunțate evidențiază, în detaliu, raționamentul instanței de apel. Aceasta a analizat motivele cuprinse în cererea de apel, a stabilit situația de fapt și dispozițiile legale incidente, împrejurarea că actul dedus judecății a fost emis ca urmare a unei hotărâri judecătorești și situația particulară a reclamantului care, la data demersului său, nu mai avea contract de închiriere în derulare și care nu a fost parte în litigiul anterior pentru a exercita vreo cale extraordinară de atac ca urmare a soluției pronunțate în prezenta cauză. Raportându-se la chestiunile, de care se prevalează recurentul pentru a susține motivarea necorepunzătoare, precum și la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că, prin invocarea nemotivării corespunzătoare, practic, se contestă raționamentul juridic al instanței de apel, susținerile fiind nefondate. Tot în cadrul acestui motiv de recurs se susține existența unor argumente străine de natura cauzei. Însă, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sub aspectul invocat, este necesar ca hotărârea atacată să cuprindă numai motive străine de natura cauzei. Această cerință nu este îndeplinită în prezenta speță. Recurentul a susținut că instanța de apel a adus drept argument dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care nu au legătură cu cauza. Însă, această critică nu este fondată întrucât reprezintă un răspuns oferit de instanță motivului de apel care viza existența unei cereri de cumpărare a imobilului. Astfel, argumentul nu este străin cauzei. Prin urmare, motivarea instanței de apel răspunde exigențelor legale, instanța arătând considerentele care au condus la adoptarea soluției, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În al treilea rând, se susține incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. civilă potrivit cu care "Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". În cadrul acestui motiv de recurs se reiau parte din argumentele expuse anterior și se arată că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 33 și 37 din C. proc. civ. Înalta Curte reține textele legale menționate se referă la condițiile de exercitare a acțiunii civile, fiind dispoziții de ordin procedural a căror încălcare sau aplicare eronată atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Însă, argumentele recurentului sunt și nefondate. Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes. Astfel, printre condițiile care se cer a fi îndeplinite în vederea exercitării acțiunii civile se numără și existența interesului, prin interes înțelegându-se folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare, fiind necesar ca acesta să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, astfel cum impun dispozițiile art. 33 teza I din același act normativ. În cauză, reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a dispoziției de restituire - emise în baza Legii nr. 10/2001 în favoarea pârâtului B. - a imobilului pe care l-a folosit în calitate de chiriaș o perioadă lungă de timp. Însă, contractul său de închiriere a produs efecte până la data de 27 iunie 2019, nefiind prelungit, iar demersul judiciar a fost inițiat la data de 4 iulie 2019, adică la momentul la care nu mai deținea nici calitatea de chiriaș. Mai mult, dispoziția de restituire a fost emisă de autoritatea locală ca urmare a unui litigiu, care s-a finalizat prin decizia civilă nr. 4548R/2021 a Curții de Apel Cluj, în care s-a analizat și s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a lui B. și s-a recunoscut dreptul acestuia la măsuri reparatorii pentru imobilul din Cluj Napoca str. x, jud. Cluj. Recurentul susține că interesul său este dat de posibilitatea de a exercita o cale extraordinară de atac împotriva deciziei menționate anterior, în care să se prevaleze de o eventuală soluție pozitivă obținută în prezentul dosar. Însă, așa cum corect a reținut instanța de apel, A. nu are calitatea de a promova o cale extraordinară de atac în litigiul anterior, întrucât nu a fost parte în acel proces. Prin urmare, acesta nu obține niciun folos practic prin acest litigiu, argumentele de genul restabilirea legalității și înlăturarea legalității nefiind de natură a susține vreun folos personal al reclamantului. Existența litigiului penal de care face vorbire recurentul nu prezintă nicio relevanță asupra interesului necesar demarării acțiunii ce face obiect al prezentului dosar. De asemenea, nu prezintă relevanță și nici nu vor fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de temeinicie iar nu legalitate, aspectele referitoare la familia pârâtului și drepturile acestora asupra imobilului în litigiu. Recurentul susține că respingerea acțiunii sale, în considerarea excepției lipsei de interes, îi încalcă dreptul de acces la justiție și la un proces echitabil. Însă, contrar susținerilor acestuia, accesul liber la justiție nu presupune dreptul de acces necondiționat la structurile judecătorești. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la justiție nu este absolut; acesta poate presupune restricții, care sunt admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat, iar statele se bucură de o anumită marjă de apreciere în acest sens. În consecință, nici acest motiv de recurs nu este fondat. Prin urmare, dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurentul - reclamant au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 389/A din 9 decembrie 2021 și a încheierilor de ședință din 23 septembrie 2021, 5 octombrie 2021, 11 noiembrie 2021, 22 noiembrie 2021, 25 noiembrie 2021 și 2 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.