ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 671/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, în data de 3 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate Bihor a solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 494.189,70 RON, din care 268.664,33 RON debit, reprezentând contravaloare rețetelor prescrise în mod nelegal și pentru care a fost condamnată penal, 152.557,00 RON, reprezentând majorări, iar 72.968,37 RON, reprezentând penalități calculate de la data plății rețetelor până la data de 07.10.2020 și în continuare până la plata efectivă. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 27 și art. 28 C. proc. pen., art. 1349, art. 1350, art. 1357 și art. 1359 din C. civ., precum și art. 280 din Legea nr. 95/2006.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Bihor Prin sentința civilă nr. 45/C din 7 martie 2022, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, în contradictoriu cu pârâta A., având ca obiect pretenții, a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 494.189,70 RON, compusă din 268.664,33 RON, debit principal constând în contravaloarea a 1.275 de rețete prescrise în mod nelegal, suma de 152.557 RON, reprezentând majorări și suma de 72.968,37 RON, reprezentând penalități calculate de la data plății rețetelor și până la 07.10.2020, precum și majorări și/sau penalități calculate asupra debitului principal de 268.664,33 RON, potrivit art. 73 1 din Legea nr. 500/2002, de la data de 08.10.2020 și până la plata efectivă.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Oradea Prin decizia civilă nr. 136/A/2023 din 2 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta A., în contradictoriu cu intimata Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, împotriva sentinței civile nr. 45/C din 07 martie 2022, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a păstrat-o în totalitate.

Calea de atac a recursului Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în data de 3 mai 2023. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și a sentinței pronunțate în primă instanță, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Bihor, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Oradea. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a învederat că instanța de fond nu a cercetat fondul cauzei și, deși a reținut că, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, cu toate acestea, a reținut autoritatea de lucru judecat și cu privire la vinovăția persoanei, existența și întinderea prejudiciului. Raportat la aceste aspecte, instanța de fond nu a procedat la o analiză efectivă a fondului cauzei, nu a dispus o administrare a probelor conform principiului nemijlocirii prevăzut de art. 6 C. proc. civ., ci, în baza efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, a admis acțiunea formulată de reclamantă, cu încălcarea prevederilor art. 486 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cu care hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile, și a deciziei CCR nr. 322/2016. Cu toate acestea, și instanța de apel s-a limitat a reține faptul că în speță sunt incidente prevederile art. 1349 C. civ., fapta cauzatoare de prejudiciu fiind prevăzută de legea penală, fără a răspunde în concret criticilor formulate de către pârâtă prin cererea de apel care vizau lipsa cercetării judecătorești în ceea ce privește întinderea prejudiciului, motiv pentru care hotărârea nu respectă dispozițiile legale privind motivarea hotărârii cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b), art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din CEDO. A mai criticat recurenta că instanța de fond nu a administrat proba cu înscrisuri, iar această probă a fost administrată în dosarul de urmărire penală de către partea civilă exclusiv, fără ca recurenta să aibă posibilitatea contestării probelor în fața instanței de judecată, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut aplicarea greșită a prevederilor art. 1349 C. civ. și încălcarea art. 1350 din cod. Prin decizia recurată s-a reținut că sunt aplicabile prevederile art. 1349 C. civ. prin raportare la prevederile art. 19 C. proc. pen., în condițiile în care în cadrul acestui text legal se prevede expres că această răspundere se reține doar în situația în care acțiunea civilă se exercită în cadrul procesului penal. Raportat la acest aspect, instanța în mod greșit a soluționat cauza prin raportare la prevederile art. 1349 C. civ. în condițiile în care în cauză sunt incidente prevederile art. 1350 din cod, ceea ce atrage inadmisibilitatea acțiunii, instanța de fond în mod greșit reținând condițiile răspunderii civile delictuale în condițiile în care între părțile litigiului a fost încheiat Contractul-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011-2012, aprobat prin H.G. nr. 1389/2010. Astfel, între părți exista un raport juridic contractual, conform legii, motiv pentru care reclamanta nu avea un drept de opțiune între răspunderea civilă contractuală și răspunderea civilă delictuală, care se angajează numai în ipotezele în care prejudiciul a fost cauzat victimei în afara unei legături contractuale între aceasta și persoana răspunzătoare. Recurenta a susținut că acțiunea în răspundere delictuală este inadmisibilă întrucât reclamanta avea o singură opțiune, și anume acea de a solicita repararea prejudiciului în temeiul răspunderii contractuale, făcând referire la decizia nr. 1134 din 5 iunie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Astfel, în mod greșit instanța de apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care atât prin acțiunea formulată, cât și prin hotărârea atacată, s-a arătat că prin emiterea rețetelor s-ar fi cauzat un prejudiciu atât CNAS cât și CJAS, iar în cadrul acțiunii penale, intimata a formulat apel împotriva sentinței penale nr. 205/P/2020 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul x/2020 prin care s-a soluționat acordul de recunoaștere a vinovăției, indicând faptul că doar CNAS este instituția abilitată cu privire la gestionarea bazei de date în care sunt implementate rețetele emise de către subscrisa. Cu toate acestea, reclamanta a formulat acțiunea în nume propriu și nu a formulat acțiunea și în reprezentarea CNAS, motiv pentru care instanța a dat mai mult decât s-a cerut, reclamanta arătând că suma solicitată cu titlu de prejudiciu reprezintă atât sume cuvenite CNAS, cât și reclamantei. A mai criticat recurenta greșita aplicare a prevederilor art. 1349 C. civ., în condițiile în care întinderea prejudiciului nu a fost dovedită de către intimată, iar încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției nu înseamnă că a recunoscut implicit și producerea prejudiciului sau întinderea acestuia. Având în vedere și considerentele deciziei penale, recurenta a susținut că nu se poate reține că prejudiciul și întinderea acestuia au fost recunoscute de pârâtă. Prejudiciul a fost calculat prin raportare la un număr de 1275 de rețete false, emise în perioada 2012-2015, însă recurenta a susținut că nu a mai fost prezentă la cabinet din octombrie 2014, perioada fiind preluată din acordul de recunoaștere a vinovăției, care se referă la toți inculpații cercetați de DIICOT - ST Oradea. În ceea ce privește întinderea prejudiciului, recurenta a arătat că a susținut în mod repetat implicarea societății B. S.R.L., fiind reținute greșit prevederile art. 1382 C. civ., respectiv solidaritatea între recurentă și societatea farmaceutică, în condițiile în care și aceasta din urmă avea contract încheiat cu reclamanta. Printr-o altă critică, recurenta a susținut că, în mod greșit, s-a dispus aplicarea în cauză a prevederilor art. 73 1 din Legea nr. 500/2002 cu toate că nu sunt îndeplinite condițiile legale reținute de către instanța de fond întrucât prejudiciul nu a fost stabilit de organele de control, textul legal fiind limitativ cu privire la acest aspect.

Apărările formulate în cauză În data de 12 iunie 2023, intimata-reclamantă Casa de Asigurări de Sănătate Bihor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul declarat de recurenta-pârâtă, raportat la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Printr-o primă critică, recurenta a susținut, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanțele de fond nu au procedat la o analiză efectivă a fondului cauzei, nu au dispus o administrare a probelor, respectiv a probei cu înscrisuri, ceea determinat, în opinia părții, încălcarea art. 6 din C. proc. civ. și a deciziei CCR nr. 322/2016. Critica este nefondată. Înainte de a răspunde criticii formulate, cu titlu preliminar, este necesar a se clarifica obiectul căii de atac deduse judecății. În acest sens, referitor la susținerea recurentei că declară calea de atac a recursului atât împotriva sentinței primei instanțe, cât și împotriva celei pronunțate în apel, se reține că obiectul recursului este reprezentat, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., de hotărârile date în apel, de cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege. Cum sentința recurată fost pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă, iar partea a promovat împotriva acestei hotărâri calea de atac specifică, prevăzută de lege (apelul fiind respins, ca nefondat, prin decizia recurată), reiese că recurenta nu are deschisă calea recursului împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, motiv pentru care vor fi analizate criticile vizând necercetarea fondului de către prima instanță prin raportare la argumentele instanței de apel care a analizat și răspuns acestei critici invocate prin motivele de apel. Luând în examinare critica ce vizează necercetarea fondului de către instanțele de fond, care, în opinia recurentei, s-au limitat la a reține autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, fără a analiza fondul cauzei și cu ignorarea dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., se observă că, prioritar analizării îndeplinirii condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, instanțele de fond au avut de stabilit dacă sentința penală, prin care recurenta a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției, fiind condamnată penal pentru săvârșirea infracțiunilor de fraudă informatică și fals informatic, în formă continuată, se impune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză. Este necontestat în cauză că prin sentința penală nr. 205/P/2020 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2020, inculpata A. a fost condamnată la 2 ani și 2 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de fraudă informatică, în formă continuată în temeiul art. 249 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 480 alin. (4) C. proc. pen., 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii de fals informatic în formă continuată, în temeiul art. 325 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 480 alin. (4) C. proc. pen., apoi, în temeiul 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) C. pen., instanța a contopit cele două pedepse rezultând în final o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare și, în temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei. În temeiul art. 486 alin. (2) teza I C. proc. pen., instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă, hotărârea primei instanțe fiind confirmată inclusiv cu privire la latura civilă prin decizia penală nr. 137/A/2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2020, prin care a fost respins apelul declarat pe latură civilă de reclamanta din prezenta cauză, ceea ce a determinat declanșarea litigiului civil de față, având ca obiect solicitarea reclamantei Casa de Asigurări de Sănătate Bihor de obligare a pârâtei la repararea prejudiciului rezultat din producerea infracțiunii. În considerentele hotărârii penale menționate, s-a reținut că inculpata a săvârșit infracțiunile de fraudă informatică și fals informatic, în formă continuată, prin care a contribuit la producerea unui prejudiciu bugetului reclamantei în valoare totală de 268.664,33 RON. La încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției și, astfel cum se reține în cuprinsul hotărârii, inculpata a declarat expres, în prezența avocatului ales, că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa și că acceptă încadrarea lor juridică. Totodată, în cuprinsul acordului de recunoaștere a vinovăției s-a reținut că valoarea compensată a celor 1275 retețe medicale este de 268.664,33 RON, iar aceste rețete nu au fost emise în favoarea pacientului pe numele căruia s-au eliberat, rețete care au fost predate, direct sau indirect, societății comerciale B. S.R.L. pentru decontarea prin intermediul farmaciilor deținute de această societate a sumelor reprezentând valoarea compensată a medicamentelor prescrise fictiv, în scopul obținerii unor beneficii materiale atât pentru inculpată, cât și pentru reprezentantul farmaciei, fiind prejudiciat astfel bugetul CNAS și CJAS cu sumele decontate nejustificat în baza rețetelor medicale. Prin critica formulată, recurenta-pârâtă a afirmat, în esență, că sentința instanței penale, prin care a fost admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de acesta, nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză cu privire la întinderea prejudiciului. Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, iar potrivit art. 486 alin. (2) din același cod, invocat și de recurentă, "în cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă. În această situație, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile". Totodată, potrivit art. 27 alin. (2) C. proc. pen., "Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile." Or, raportat la dispozițiile legale evocate, dacă legea menționează în mod expres că hotărârea nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului, este evident că, per a contrario, are autoritate în ceea ce privește celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, inclusiv asupra existenței prejudiciului, așa cum rezultă din dispoziția evocată anterior, dar și din specificul acordului de recunoaștere a vinovăției. După cum reiese din dispozițiile art. 479 C. proc. pen., acordul de recunoaștere a vinovăției este actul juridic prin care inculpatul recunoaște atât săvârșirea infracțiunii pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, cât și pedeapsa aplicată. Susținând că hotărârea de admitere a acordului nu are autoritate de lucru judecat, recurenta-pârâtă nu neagă comiterea infracțiunii pentru care a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției și pentru care a fost condamnată de către instanța penală, ci nu este de acord cu valoarea prejudiciului, care așa cum s-a arătat anterior, a fost menționată în acordul de recunoaștere a vinovăției, pe care acesta nu l-a contestat, ci l-a semnat fără obiecțiuni în prezența unui avocat. Referitor la existența prejudiciului, Înalta Curte reține că pârâta a fost condamnată pentru comiterea infracțiunilor de fraudă informatică și fals informatic de evaziune fiscală, contravaloarea actelor materiale ce intră în conținutul acestor infracțiuni (cele 1275 rețete emise fictiv) fiind evidențiată într-un tabel în cuprinsul acordului de recunoaștere a vinovăției semnat de recurentă, în care sunt menționate seria și numărul fiecărei rețete medicale, data prescrierii și eliberării, valoarea compensată a fiecărei rețete (iar la final valoarea totală) și numele fiecărui pacient. În ceea ce privește întinderea prejudiciului, recurenta a susținut că instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate care vizau lipsa cercetării judecătorești relative la întinderea prejudiciului, hotărârea recurată nerespectând dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Critica nu este fondată. Din decizia recurată reiese că instanța de apel a apreciat că ceea ce are de dezlegat instanța civilă în cazul lăsării nesoluționate a laturii civile din procesul penal este întinderea prejudiciului cauzat părții civile, implicit a legăturii de cauzalitate între fapta penală și prejudiciul a cărui reparare se solicită. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că prin acordul de vinovăție, încheiat de pârâtă, aceasta a recunoscut emiterea unui număr de 1275 de rețete false, identificate cu serie și număr, dată prescriere, dată eliberare și nume beneficiar, rețete consemnate în cuprinsul hotărârii judecătorești penale care, deși nu are autoritate de lucru judecat, totuși are, potrivit art. 434 C. proc. civ., forța probantă a unui înscris autentic al cărui conținut poate fi înlăturat doar prin înscriere în fals, în acest caz desființarea în căile de atac legale a hotărârii judecătorești prin care s-a încheiat acordul. Prima instanță a reținut emiterea de către pârâtă a celor 1275 rețete fictive, pe care aceasta le-a recunoscut prin acordul de recunoaștere a vinovăției, iar cu privire la prejudiciu a apreciat că este compus din cel puțin valoarea cumulată a rețelor emise, aceste argumente fiind confirmate de instanța de apel prin respingerea căii de atac formulate de pârâtă. Contrar susținerilor recurentei, instanțele de fond nu au preluat tale quale întinderea prejudiciului din dosarul penal, ci au efectuat o proprie evaluare a înscrisurilor depuse la dosar de reclamantă, analizând coroborat probatoriul și integrand în raționament argumente din hotărârea penală, iar în urma administrării probatoriului au apreciat că este dovedită legătura de cauzalitate între infracțiunile comise de pârâtă și prejudiciul cauzat reclamantei intimate, precum și cuantumul acestuia de 268.664,33 RON debit principal, la care prima instanță a acordat accesoriile prevăzute de lege (majorări și penalități). Așadar, nu se poate reține că instanța de apel nu a motivat hotătârea sau că nu a efectuat o cercetare judecătorească, neputându-se constata o încălcare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ. sau a art. 21 alin. (3) din Constituția României ori a art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că există prejudiciul solicitat de reclamantă, iar pârâta se identifică cu persoana condamnată în dosarul penal, având legitimare procesuală pasivă, fiind atrasă răspunderea civilă delictuală a acesteia, nu se poate constata absența unei motivări care să mențină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează dispozițiile legale incidente în speță într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri fiind o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, cum este cazul în speță. Luând în examinare, în cele ce succed, critica circumscrisă motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se observă că recurenta a criticat soluția de respingere a excepției inadmisibilității, susținând că în speță sunt incidente dispozițiile art. 1350 din C. civ., iar nu cele ale art. 1349 din cod, reținute greșit de instanță, pricina trebuind să fie soluționată după regulile care reglementează răspunderea civilă contractuală, dat fiind contractul-cadru încheiat de părți, iar nu în baza răspunderii civile delictuale. În analiza acestei critici, este necesar a se sublinia că potrivit art. 19 din C. proc. civ., acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. În acest sens, raportat la această normă de procedură penală, instanțele de fond au apreciat corect că în speță sunt incidente dispozițiile răspunderii civile delictuale întrucât prejudiciul cauzat de pârâtă este rezultatul comiterii unor infracțiuni, prescrierea de rețete prin încălcarea legii, în afara cadrului contractual existent între părți, profitându-se doar de existența contractului, faptele pârâtei fiind de natură penală astfel cum s-a constatat definitiv prin hotărâri judecătorești. Înalta Curte constată că norma de drept prevăzută de dispozițiile art. 19 C. proc. pen. impune concluzia potrivit căreia partea reclamantă este îndreptățită să ceară angajarea răspunderii civile delictuale a părții inculpate în procesul penal în temeiul dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ., în cadrul procedurii judiciare de drept comun, guvernate de normele C. proc. civ. Prin urmare, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 1349 C. civ., motiv pentru care critica recurentei formulată sub acest aspect apare ca nefondată. În ceea ce privește referirea recurentei la hotărârile pronunțate de instanțe de judecată inferioare instanței supreme, dar și la decizia nr. 1134/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, invocate cu titlu de practică judiciară, în privința cărora nu s-a demonstrat că vizează o situație juridică identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acestora nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecății, cu atât mai mult cu cât jurisprudența de speță nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ. Printr-o altă critică, nefondată, circumscrisă aceluiași motiv de casare, recurenta a invocat reținerea greșită a dispozițiilor art. 1382 din C. civ., respectiv solidaritatea dintre pârâtă și societatea farmaceutică B. S.R.L., în condițiile în care și aceasta avea contract încheiat cu reclamanta. În speță, astfel cum s-a observat de către instanțele de fond, pârâta nu a formulat cerere de chemare în garanție a societății farmaceutice a cărei implicare se reține prin acordul de recunoaștere a vinovăției, motiv pentru care prin reținerea art. 1382 C. civ., instanța de apel a dorit să sublinieze că pârâta, căzută în pretenții în prezenta pricină și obligată să repare prejudiciul reclamantei, are posibilitatea de a se îndrepta ulterior împotriva societății implicate, pentru a se desocoti cu aceasta, iar o eventuală culpă a societății nu înlătură răspunderea civilă delictuală a pârâtei în prezenta cauză. Printr-o ultimă critică, recurenta a susținut greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 73 1 din Legea nr. 500/2002, arătând că nu sunt îndeplinite condițiile legale reținute de instanța de fond întrucât prejudiciul nu a fost stabilit de organele de control, textul legal fiind limitativ cu privire la acest aspect. Recurenta susține practic că aplicarea și calcularea accesoriilor la datoria principală este doar atributul organelor de control competente. Însă, o atare împrejurare nu se poate opune recunoașterii de principiu a dreptului reclamantei la acordarea accesoriilor calculate la sumele ce constituie debit principal, întrucât într-o corectă interpretare și aplicare corelată a dispozițiilor art. 73 1 din Legea nr. 500/2002 și ale art. 173 alin. (5) și art. 174 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, adaptate circumstanțelor cauzei, decizia pe care o emit în mod obișnuit organele competente este substituită, în cazul dedus judecății, de hotărârea instanțelor judecătorești care stabilește existența prejudiciului și dispune recuperarea sa integrală, potrivit regimului legal sub care se află creanța. De altfel, într-o aplicare mutatis mutandis, în același sens a decis Înalta Curte de Casație și Justiție - completul competent să judece recursul în interesul legii prin decizia nr. 17/2015 (incidentă în cauză chiar dacă se referă la infracțunile de evaziune fiscală), prin care a hotărât că "În cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligații fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală", unificând o jurisprudență care, în cauze similare cu cea dedusă prezentei judecăți, acorda (în una din orientările jurisprudențiale contrare), sub formă de accesorii calculate la debitul principal, dobânzi legale calculate în baza O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, în loc de dobânzi, penalități și majorări de întârziere calculate în temeiul Codului de procedură fiscală. Apreciind, pentru motivele anterior prezentate, că soluția instanței de apel, de admitere a cererii reclamantei de recunoaștere a dreptului la calcularea și încasarea accesoriilor aferente debitului principal în temeiul art. 73 1 din Legea nr. 500/2002, corespunde unei dezlegări date cu legala interpretare și aplicare a dreptului material aplicabil, instanța de recurs va respinge critica recurentei formulată în acest sens. Nefondată este și critica privind faptul că instanța a dat mai mult decât s-a cerut, pârâta fiind obligată prin hotărârea primei instanțe, menținută în apel, la plata sumelor solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată. Critica potrivit cu care reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată în nume propriu, și nu și în reprezentarea CNAS, nu prezintă relevanță în speță, cum întocmai a reținut și instanța de apel în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active invocate de pârâtă, desocotirea între cele două instituții publice cu privire la sumele recuperate în prezenta cauză nereprezentând aspecte care să o vizeze pe pârâtă sau care ar putea influența cursul prezentei judecăți. Pentru aceste considerente, ignorând restul criticilor de netemeinicie invocate de recurentă care excedează controlului de legalitate în recurs și reținând că motivele de casare invocate de recurentă sunt nefondate în ansamblul lor, decizia recurată fiind legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză.