ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 423/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești, secția civilă, în data de 20 august 2018, sub nr. x/2018, contestatorul Spitalul Orăsenesc Sf. Spiridon Mioveni, în contradictoriu cu intimații A. și B., a formulat contestație la executare împotriva executării silite începute de executorul judecătoresc C. în dosarul de executare nr. 2375/2018, în baza titlului executoriu reprezentat de sentința penală nr. 107/13.04.2017, pronunțată de Judecătoria Topoloveni în dosarul nr. x/2016.

Pe această cale, contestatorul a solicitat:

Prin încheierea din 16 iulie 2019, pronunțată de Judecătoria Pitești, secția civilă în dosarul nr. x/2018, petitul privind obligarea intimatei debitoare B. la plata daunei în sumă de 100.000 euro, ca acțiune în regres, a fost disjuns de acțiunea introductivă, formându-se dosarul nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 4748 din 18 iulie 2019, pronunțată de Judecătoria Pitești, secția civilă în dosarul nr. x/2018, instanța admis în parte contestația la executare, formulată de contestatorul Spitalul Orasenesc Sf. Spiridon Mioveni, în contradictoriu cu intimatele A. și B.. A dispus introducerea în procedura executării silite efectuate în dosarul înregistrat pe rolul C. sub nr. x/2018 a debitoarei B. în calitate de codebitor solidar. A stabilit termen de plată eșalonat pe o durată de 24 luni a creanței datorate de contestatoare. A respins petitele privind suspendarea executării silite, anularea actelor de executare și a executării silite în întregime, întoarcerea executării silite și instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor intimatei debitoare B.. A dispus restituirea către contestatoare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 1050 RON achitată prin ordin plată nr. x din 21.01.2019.

În cadrul dosarului nr. x/2019, ce face obiectul cauzei pendinte și care are ca obiect acțiunea în regres formulată de reclamantul Spitalul Orășenesc Sf. Spiridon Mioveni împotriva pârâtei B. pentru obligarea acesteia la plata daunei în sumă de 100.000 euro, la termenul de judecată din data de 03 decembrie 2019, Judecătoria Pitești a pus în discuție excepția necompetenței sale materiale invocate de reclamant.

Prin sentința civilă nr. 7223/2019 din 03 decembrie 2019, Judecătoria Pitești, secția civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Tribunalul Argeș, secția civilă, învestit prin declinare, prin sentința civilă nr. 201 din 08 iulie 2020, a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, și constatând ivit conflictul negativ de competență a trimis cauza Curții de Apel Pitești pentru stabilirea competenței.

Prin sentința civilă nr. 27/2020 din 01 octombrie 2020, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Prin sentința civilă nr. 339/2021 din 30 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta B., a fost admisă cererea formulată de reclamantul Spitalul Orășenesc Sf. Spiridon Mioveni, așa cum a fost precizată, și a fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de 423.645,28 RON, reprezentând sumele achitate de reclamant creditoarei A., în baza sentinței penale nr. 107/13.04.2017 pronunțate de Judecătoria Topoloveni în dosarul penal nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 764/12.09.2017 a Curții de Apel Pitești.

Prin încheierea din 07 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a fost respinsă cererea de probatorii și a fost amânată pronunțarea în data de 21 aprilie 2022.

Prin decizia civilă nr. 2222/2022 din 21 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta B., împotriva sentinței civile nr. 339/2021 din 30 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă.

Împotriva încheierii din 07 aprilie 2022 și a deciziei civile nr. 2222 din 21 aprilie 2022, ambele pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, a declarat recurs pârâta B., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și a hotărârii primei instanțe în sensul respingerii acțiunii în regres formulate de Spitalul Orășenesc Sf. Spiridon Mioveni.

În dezvoltarea recursului declarat împotriva încheierii din 07 aprilie 2022, recurenta a indicat incidența în cauză a cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ.

A arătat recurenta că prin probele solicitate a urmărit să dovedească culpa spitalului, iar prin respingerea probatorului solicitat i s-a încălcat dreptul la apărare, fiind nesocotite atât dispozițiile art. 476 C. proc. civ., potrivit cu care apelul are efect devolutiv, provocând o nouă judecată asupra fondului atât în fapt, cât și în drept, cât și dispozițiile art. 478 alin. (2) pct. 2 din același cod, potrivit cu care instanța de apel poate încuviința și administra chiar și probele a căror necesitate ar rezulta din dezbateri. Mai mult, probele solicitate a fi administrate în cauză erau utile soluționării cauzei, iar nu inutile cum a apreciat instanța, și contrar susținerilor instanței de apel, parte din aspectele pe care dorea să le dovedească în cauză nu reieșeau din probele deja administrate.

În condițiile în care instanța de fond a respins recurentei probele solicitate, în virtutea efectului devolutiv al apelului, pentru aflarea adevărului, recurenta a susținut că se impunea să fie admise probele cu interogatoriu, martori și relații, pentru a face dovada faptului că intimatul-reclamant este vinovat de situația creată, întrucât chiar și partea adversă a fost de acord cu probele solicitate și, aceasta a avut asupra sa interogatoriul completat cu răspunsurile date de către spital, solicitând prorogarea probei cu relații.

Or, prin respingerea probatoriului solicitat, recurenta a învederat că i-a fost încălcat dreptul la apărare, instanța privând-o de dreptul de a administra probe în prezenta cauză și pronunțând o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

A mai arătat că în niciuna din cele două hotărâri penale nu s-a reținut culpa proprie a spitalului, însă acesta a participat la proces în calitate de parte responsabilă civilmente, iar instanța penală a analizat răspunderea penală a inculpatei și a dispus angajarea răspunderii comitentului, care reprezintă un caz de răspundere civilă pentru fapta altei persoane, pentru a spori garanțiile de achitare a despăgubirilor în favoarea părților civile.

Însă, nu se poate reține că instanța penală ar fi statuat cu privire la lipsa oricărei culpe a spitalului în producerea faptului prejudiciabil, în condițiile în care limitele învestirii în procesul penal nu au ocazionat o analiză a răspunderii spitalului pentru fapta proprie.

În realitate, în procesul penal, au fost analizate răspunderea intimatei-pârâte și raportul de prepușenie existent între părțile din prezentul proces, iar în cauza dedusă judecății trebuie analizate efectele răspunderii comitentului în raporturile cu prepusul, cel din urmă putându-se apăra împotriva acțiunii în regres a comitentului prin dovedirea faptei proprii a acestuia, faptă care ar fi determinat total sau parțial producerea prejudiciului.

Din perspectiva legii civile aplicabile, recurenta a susținut că, în raport cu data săvârșirii faptei reținute în sarcina sa (15.11.2012), sunt aplicabile, sub aspectul dreptului material, dispozițiile C. civ. de la 1864, data sesizării instanței civile cu prezenta acțiune în regres atrăgând incidenta legii noi numai sub aspect procesual.

A mai arătat că în condițiile în care nu i s-a permis, prin probele propuse, să dovedească culpa comitentului, încheierea de ședință din data de 7 aprilie 2022 a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește decizia civilă nr. 2222 din 21 aprilie 2022, recurenta a susținut că este nelegală prin prisma cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ.

În continuare, la paginile 3-6 recurenta a redat întocmai considerentele deciziei recurate, susținând că acestea cuprind motive contradictorii și străine de natura pricinii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât la pagina 6 paragraful 8 din hotărâre, instanța de apel a reținut ca fiind întemeiată critica privind nesoluționarea de către prima instanță a excepției prematurității cererii de chemare în judecată, dar cu toate acestea a respins apelul.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale și, contrar considerentelor deciziei recurate, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 28 C. proc. pen., de altfel, instanța de apel a reținut că sentința penală nr. 107/13.04.2017 pronunțată de Judecătoria Topoloveni are autoritate de lucru judecat și cu privire la acțiunea civilă pe care a soluționat-o.

În acest sens, recurenta a susținut că hotărârea atacată este contradictorie din moment ce instanța de apel a reținut inițial că nu sunt incidente prevederile art. 28 C. proc. pen., iar ulterior a motivat că sentința penală are autoritate de lucru judecat și cu privire la acțiunea civilă pe care a soluționat-o.

Respingând apelul ca nefondat, instanța de apel a considerat că nu sunt întrunite condițiile privitoare la existența unei culpe proprii a comitentului în organizarea activității prepusului său, fără să îi dea posibilitatea pârâtei să administreze probe din care să rezulte culpa spitalului. Deși instanța a observat că spitalul nu deținea un medic anestezist, la momentul la care creditoarea a născut, nu a reținut nicio culpă a spitalului pentru neasigurarea unui medic specialist anestezist care, dacă ar fi existat, ar fi permis efectuarea unei operații de cezariană care n-ar fi pus în pericol în niciun fel viața mamei și a fătului.

A considerat recurenta că este necesar să se facă distincție între culpa proprie a prepusului și culpa de serviciu a acestuia, respectiv că prepusul va fi răspunzător pentru prejudiciul cauzat numai dacă se dovedește vinovăția sau culpa sa proprie, atunci când acesta a săvârșit fapta prejudiciabilă acționând prin depășirea atribuțiilor din conținutul funcției, prin deviere de la acestea sau abuzând de funcțiile sale, aspecte care nu rezultă din nicio probă administrată în cauză.

Astfel, în măsura în care fapta a fost săvârșită de prepus acționând strict în limitele funcției sale sau pentru a pune în aplicare ordinele, dispozițiile și instrucțiunile comitentului și în interesul acestuia, vinovăția se circumscrie noțiunii de culpă de serviciu, care este imputabilă comitentului, în acest sens fiind și decizia nr. 2142 din 21 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Pornind de la statuările din hotărârile penale, referitoare la culpa intimatei-pârâte și văzând dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., instanța civilă nu a analizat apărările prepusului privitoare la existența culpei proprii a comitentului. Astfel, instanța de apel nu a reținut că, în cadrul procesului penal, nu au fost analizate aspectele legate de organizarea activității spitalului în repartizarea medicilor în secția de obstretică-ginecologie și în planificarea activitătii în gărzi, aspecte care relevă culpa proprie exclusivă a comitentului în săvârsirea faptei prejudiciabile.

A mai arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că intimatul-reclamant nu are o culpă în producerea faptei prejudiciabile, aceasta întrucât prin modalitatea în care a exercitat în mod efectiv direcția, supravegherea și controlul asupra activității medicului ginecolog, căruia nu i-a asigurat, în sala de nașteri, prezența unui medic specialist anestezist și a unui medic specialist neonatolog, a determinat producerea faptei ilicite.

Recurenta a precizat că a formulat cerere de apel împotriva încheierii din data de 10.02.2021 și a sentinței civile nr. 339/30.06.2021, redând în continuare, la paginile 10-15 solicitările sale din cererea de apel și prezentând, pe larg, considerentele din cuprinsul sentinței pronunțate de prima instanță.

A invocat faptul că prima instanță nu a ținut cont că prezenta cauză a fost disjunsă din dosarul nr. x/2018, în care Tribunalul Argeș, prin decizia nr. 1541/2020 din 29 iulie 2020 a respins apelul formulat de Spitalul Mioveni, ca nefondat, a respins apelul formulat de A., ca nefondat, a admis apelul formulat de B. și a schimbat încheierile din 19.03.2019 și sentința din 18.07.2019 în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantei raportat la petitele ce au ca obiect contestația la executare și întoarcere executare silită, cereri pe care le-a respins în consecință, a respins cererea de introducere în cauză a numitei B. și a obligat Spitalul Mioveni să plătească apelantei B. 3600 RON cheltuieli de judecată în apel.

Astfel, recurenta a susținut că, în condițiile în care nu a avut calitate procesuală pasivă în cadrul contestației la executare, care era capătul principal al acțiunii, nu poate avea calitate procesuală pasivă nici în capătul subsidiar de cerere privind actiunea în regres, disjunsă din contestația la executare.

A mai solicitat ca instanța să aibă în vedere considerentele deciziei civile nr. 1541 din data de 29 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, în dosarul nr. x/2018, decizie pe care a redat-o in extenso în cadrul memoriului de recurs (la paginile16-39), arătând că dreptul material aplicabil este cel reglementat de C. civ. de la 1864, având în vedere data săvârșirii faptei, 15.11.2012, decizia pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că invocă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1541/29 iulie 2020, pronunțată în dosarul x/2018 de către Tribunalul Argeș, dar și autoritatea de lucru judecat a sentinței penale în fața instanței civile, potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., făcând referire la decizia nr. 2686/26 noiembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, într-o cauză similară.

Având în vedere că prin sentința penală s-a dispus ca plata să se facă în solidar, atât de recurentă, cât și de spital, recurenta a susținut că apelul formulat în cauză era întemeiat și, în principal, trebuia să se constatate că aceasta nu a săvârșit o culpă de serviciu, imputabilă exclusiv comitentului, iar în subsidiar, să se constatate că nu doar aceasta trebuie să achite suma de 423.645,28 RON.

Față de dispozițiile art. 713 C. proc. civ. și de cele ale art. 1447 C. civ., recurenta a solicitat respingerea ca neîntemeiată a solicitării spitalului de exonerare de la plata sumelor stabilite prin hotărâre judecătorească cu titlu de obligație solidară.

Aceasta întrucât în titlul executoriu reprezentat de sentința penală apare ca evidentă culpa angajatorului și a persoanelor implicate în procedura de angajare odată ce nu au procedat și la angajarea altor persoane, respectiv medici specialiști, astfel că reclamantul nu își poate invoca propria culpă, dat fiind principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Totodată, a solicitat să se țină cont de o serie de aspecte, inclusiv de relațiile de la Direcția Sanitară Argeș, de la Direcția de Sănătate Publică Argeș și de la Spitalul Mioveni.

Concluzionând, recurenta a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.

Intimatul Spitalul Orășenesc Sf. Spiridon Mioveni a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului.

În data de 12 februarie 2024, atât recurenta, cât și intimatul au depus concluzii scrise.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul dedus judecății, în raport cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, referitor la susținerea recurentei privind incidența în cauză a dispozițiilor C. civ. de la 1864 raportat la data săvârșirii faptei ilicite (15.11.2012) și a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cu care "actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor", Înalta Curte reține că, raportat la data săvârșirii faptei ilicite, indicată și de recurentă, și la actele dosarului, în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în vigoare din 1 octombrie 2011, potrivit art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

De asemenea, față de conținutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).

Pe de altă parte, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanțele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond.

Împrejurarea că recurenta a formulat critici, care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor și respectiv a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecății în recurs aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

Tot cu titlu preliminar, instanța de recurs constată că, în memoriul de recurs, recurenta a prezentat in extenso considerentele hotărârii primei instanțe, cele ale deciziei recurate, precum și considerentele deciziei pronunțate în apel în dosarul având ca obiect contestație la executare, însă, în analiza recursului, vor fi examinate strict criticile de nelegalitate prin raportare la considerentele hotărârilor invocate.

Printr-o primă categorie de critici aduse încheierii din 07 aprilie 2022, recurenta a invocat incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând că prin respingerea probatoriului solicitat i s-a încălcat dreptul la apărare, dar și dispozițiile art. 476 și art. 478 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. privind efectul devolutiv al apelului și posibilitatea instanței de prim control judiciar de a încuviința și administra chiar și probele a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.

Această critică, deși se circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ. întrucât pune în discuție o pretinsă încălcare a unor norme procedurale, dar și o pretinsă nemotivare, respectiv contradicție a încheierii atacate, este nefondată.

Prin încheierea recurată, instanța de apel a respins cererea de probatorii formulată de apelanta-pârâtă, apreciind probele cu interogatoriu, martori și relații ca nefiind utile soluționării cauzei, întrucât excedează învestirii instanței, iar parte din aspectele urmărite a fi dovedite reies din probele deja administrate în cauză.

Înalta Curte reține că, prin respingerea cererii de probatorii formulate de pârâtă în apel, acesteia nu i s-a încălcat dreptul la apărare, așa cum pretinde, și nici dispozițiile procedurale care reglementează calea de atac a apelului, aprecierea asupra probatoriului, asupra necesității refacerii sau completării probelor administrate la prima instanță sau a administrării de probe noi, în apel, fiind atributul exclusiv al instanței învestite cu o cerere de încuviințare a probatoriului și neputând fi cenzurat de către instanța de recurs prin prisma controlului judiciar de legalitate specific.

Astfel, încuviințarea și aprecierea probelor sunt operațiuni care se circumscriu aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, iar faptul că instanța ar fi trebuit să administreze probe suplimentare pentru dovedirea apărărilor pârâtei în sensul reținerii culpei comitentului este exclusiv o chestiune de apreciere a instanței care a pronunțat hotărârea recurată.

A mai susținut recurenta, circumscris acestui motiv de casare, că instanța de apel nu a motivat de ce a înlăturat probatoriul solicitat, motivarea fiind contradictorie ori cuprinzând motive străine de natura pricinii.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că încheierea atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a motivat de ce nu este necesară administrarea unor probe suplimentare în completarea celor din primă instanță, motivarea fiind una succintă, însă lămuritoare.

Or, împrejurarea că recurenta este nemulțumită de aprecierea instanței de apel, de modul în care aceasta a analizat și a interpretat situația de fapt în baza întregului ansamblul probator, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea contradictorie, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Luând în examinare, în continuare, critica cirscumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind motivarea contradictorie a deciziei date în apel, prin reținerea, pe de o parte, a caracterului întemeiat al criticii privind nesoluționarea de către prima instanță a excepției prematurității cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte, prin respingerea căii de atac a apelului, se constată că nu este fondată.

Este adevărat că, prin decizia recurată, instanța de apel a constat că este întemeiată critica apelantei privind nesoluționarea de către prima instanță a excepției prematurității formulării cererii de chemare în judecată, invocată la termenul din 10.02.2021 și unită cu fondul prin încheierea de la acea dată. Dar, mergând mai departe și urmărind raționamentul instanței de apel, s-a reținut că, totuși, prima instanță a răspuns chestiunii ce a stat la baza invocării excepției prematurității, respectiv nedovedirea faptului că reclamantul a achitat creditoarei sumele pentru care se demarase executarea silită, în considerentele sentinței atacate făcându-se referire la existența ordinelor de plată ce fac plata debitului de 423.695,28 RON de către Spitalul Orășenesc Sf. Spiridon Mioveni.

Înalta Curte observă că excepția prematurității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă la prima instanță, a fost argumentată prin nedovedirea de către reclamant a plății debitului către partea vătămată, iar tribunalul, deși nu a respins explicit excepția peremptorie a prematurității, prin analiza pricinii pe fond și referirea la ordinele de plată care dovedesc plata pretențiilor ce fac obiectul prezentei cauze, a respins implicit excepția invocată, care dacă ar fi fost găsită întemeiată ar fi împiedicat judecata fondului cauzei. Aceste aspecte au fost reținute corect, în alți termeni, de către instanța de apel, ale cărei considerente nu sunt contradictorii, cum eronat susține recurenta, ci expun o argumentație logică și corectă asupra criticii invocate, ipoteză în care nu se poate reține incidența motivului de casare invocat.

Circumscris aceluiași motiv de casare, în mod nefondat a susținut recurenta că decizia recurată este contradictorie și prin prisma faptului că, inițial, s-a reținut că nu este incident art. 28 din C. proc. pen., iar ulterior, instanța de apel a argumentat că sentința penală are autoritate de lucru judecat și cu privire la acțiunea civilă pe care a soluționat-o.

Din examinarea raționamentului expus de instanța de apel, se observă că, într-adevăr, s-a reținut că, în cauză, nu este incident art. 28 din C. proc. civ. ce reglementează autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a instanței penale în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, pe motiv că prin hotărârea penală invocată a fost soluționată acțiunea civilă a părții vătămate în contradictoriu cu inculpata (pârâta din prezenta cauză) și cu partea responsabilă civilmente (reclamantul). Mai departe, în continuarea raționamentului, instanța de apel a apreciat că hotărârea penală are autoritate de lucru judecat cu privire la acțiunea civilă pe care a soluționat-o.

Contrar criticii recurentei, aceste argumente ale instanței de apel nu sunt contradictorii și, deși se ivește o aparentă contradicție, analizând în profunzime raționamentul instanței de apel se observă că acesta este clar și coerent.

Astfel, instanța de apel a urmărit să evidențieze că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 28 din C. proc. pen., întrucât acțiunea civilă a fost soluționată în chiar procesul penal (iar nu lasată nesoluționată și formulată ulterior în fața instanței civile), iar, în continuare, corect a reținut că hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză cu privire la acțiunea civilă pe care a soluționat-o. Această autoritate de lucru judecat a fost reținută din perspectiva art. 431 C. proc. civ., chiar dacă acest text legal nu a fost menționat expres de către instanța de apel, ceea ce s-a reținut fiind efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii penale cu privire la situația de fapt a litigiului și la acțiunea civilă deja soluționată, prezenta pricină având ca obiect acțiunea în regres formulată de partea responsabilă civilmente (reclamant) împotriva inculpatei (pârâta) pentru plata debitului pe care l-a achitat către partea civilă.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu sunt fondate, considerentele deciziei recurate nefiind contradictorii cum eronat susține recurenta, ci respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În continuare, luând în examinare criticile formulate în susținerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., se observă că recurenta a criticat nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material, invocând, totodată, autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1541/29 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul x/2018 având ca obiect contestație la executare, dar și autoritatea de lucru judecat a sentinței penale în fața instanței civile, potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., făcând referire la decizia nr. 2686/26 noiembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, într-o cauză similară.

Cu privire la autoritatea de lucru judecat a sentinței penale în fața instanței civile, așa cum s-a arătat în considerentele ce preced, în cauză instanța de apel a precizat de ce nu este incident textul legal invocat de recurentă (art. 28 alin. (1) din C. proc. pen.), întrucât acțiunea civilă a fost soluționată în procesul penal odată cu acțiunea penală, fiind stabilită în mod definitiv răspunderea penală și civilă a pârâtei.

Cu toate acestea, cât privește elementele raportului juridic de despăgubire (părți, conținut și obiect) generat de fapta ilicită cauzatoare a prejudiciului, hotărârile penale se opun instanței civile cu autoritate de lucru judecat pe temeiul art. 431 C. proc. civ., norma procedurală prevăzută de art. 28 C. proc. pen.. reglementând autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale în cazul în care instanța civilă are a judeca ea însăși acțiunea civilă lăsată nesoluționată de instanța penală, ceea ce nu este cazul în speță.

Referitor la critica privind autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul având ca obiect contestație la executare, recurenta a susținut, raportat la soluția dată prin decizia nr. 1541/29.07.2020 a Tribunalului Argeș, că nu justifică calitate procesuală pasivă în prezentul dosar disjuns din dosarul nr. x/2018 în care Tribunalul Argeș a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei raportat la petitele ce au ca obiect contestația la executare și întoarcerea executării silite.

În apel, pârâta a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar instanța, în mod corect, a confirmat soluția primei instanțe sub acest aspect, reținând că cele două dosare au părți și obiecte diferite și vizează raporturi juridice distincte, iar lipsa calității procesuale pasive a pârâtei, constatată în primul dosar, ce a avut ca obiect contestația la executare formulată de Spitalul Orășenesc Sf. Spiridon Mioveni în contradictoriu cu creditoarea A., nu atrage lipsa calității sale procesuale pasive în cadrul acțiunii în regres.

Așa cum au reținut instanțele de fond, prezenta cauză are ca obiect o acțiune în regres întemeiată pe dispozițiile art. 1384 C. civ., prin care reclamantul, în calitate de comitent ce a achitat pentru prepusul său (pârâta) despăgubirile civile stabilite prin hotărârea penală a fi plătite părții civile, urmărește recuperarea acestor sume.

Esențial de subliniat este că prin sentința penală nr. 107/13.04.2017 pronunțată de Judecătoria Topoloveni, definitivă prin decizia penală nr. 764/12.09.2017 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, s-a dispus, sub aspectul laturii civile, obligarea în solidar a inculpatei B. și a părții responsabile civilmente Spitalul Orășenesc Sfântul Spiridon Mioveni la plata către partea vătămată A. a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale, fiind reținută în considerentele hotărârii răspunderea solidară a spitalului întemeiată pe dispozițiile art. 1373 din C. civ.

În baza acestui temei, intimatul-reclamant, în calitate de comitent, a achitat sumele datorate părții civile, răspunderea comitentului fiind o răspundere accesorie, indirectă pentru fapta altei persoane, care este condiționată de întrunirea elementelor răspunderii prepusului, fiind grefată pe răspunderea acestuia. Răspunderea solidară, reținută și prin hotărârea penală, este prevăzută în folosul victimei, constituind o măsură de garantare a intereselor acesteia, iar prin plata despăgubirilor, comitentul nu face altceva decât să avanseze, în locul prepusului, despăgubirile pe care acesta din urmă le datorează victimei.

În speță, s-a apreciat că pârâta trebuie să suporte repararea prejudiciului pe care l-a cauzat prin fapta sa, ceea ce conferă comitentului care a plătit despăgubirile dreptul de a se îndrepta cu o acțiune în regres împotriva prepusului pentru recuperarea sumelor plătite. Împotriva regresului comitentului, prepusul se poate apăra numai dovedind fapta proprie a comitentului, care ar fi concurat la săvârșirea, de către el, a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii și la producerea prejudiciului la a cărui reparație a fost obligat prin hotărârile penale.

Or, în cauză, partea pârâtă s-a apărat invocând fapte ale reclamantului ce pun în discuție angajarea răspunderii acestuia în considerarea nerespectării obligațiilor ce îi incumbă în calitate de comitent și a obligației de garanție ce îi incumbă în calitate de furnizor de servicii medicale, invocând o carență organizatorică, în sensul că medicul anestezist și medical neonatolog erau angajați cu timp parțial de lucru, ceea ce a împiedicat-o să efectueze părții vătămate operația de cezariană în vederea salvării nou-născutului. A mai susținut recurenta că nu s-a făcut distincție între culpa proprie a prepusului și culpa de serviciu a acestuia, iar în măsura în care fapta a fost săvârșită de prepus acționând strict în limitele funcției sale sau pentru a pune în aplicare ordinele, dispozițiile și instrucțiunile comitentului și în interesul acestuia, vinovăția se circumscrie noțiunii de culpă de serviciu care este imputabilă comitentului.

Față de cele invocate de recurentă, se constată că prin decizia penală nr. 764/12.09.2017 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2016 s-a reținut exact contrariul celor susținute, respectiv că "materialul probator a relevat o serie de decizii greșite luate de inculpată pe parcursul întregului proces de naștere, respectiv: nu a estimat greutatea fetală, nu a diagnosticat corect modificarea culorii lichidului amniotic, a ignorat ritmul cardiac al fătului care evidenția suferință fetală, a decis incorect nașterea vaginală deși cunoștea indisponibilitatea medicului anestezist, a impus ca asistenta D. să efectueze o manopera care nu corespunde protocolului medical, a nesocotit standardele de bună practică medicală și nu a supravegheat și monitorizat travaliul, ceea ce a determinat nesesizarea suferinței fetale acute și a disproporției materno-fetală. Mai este de menționat și decizia luată de inculpată de a nu transfera gravida la o unitate sanitară care să asigure condiții optime de naștere, corect identificată și de prima instanță, care a condus la angajarea inculpatei la o altă serie de manevre medicale care au fost caracterizate și de medicii legiști ca fiind în afara standardelor de bună practică medicală, cea mai gravă fiind decizia de terminare a nașterii pe cale vaginală, deși în acea situație s-ar fi impus cu necesitate, operația cezariană, în condițiile în care și mărimea fătului, criteriu absolut de indicație pentru naștere prin acest gen de operație, impunea această manoperă".

Se observă, așadar, că în dosarul penal s-a reținut culpa proprie a pârâtei, decesul nou-născutului nefiind cauzat de vreo carență organizatorică a spitalului, ci de modul în care pârâta a acționat în calitate de medic de specialitate.

Susținerea recurentei, în sensul că din sentința penală reiese culpa angajatorului și a persoanelor implicate în procedura de angajare, este lipsită de fundament din moment ce s-a reținut expres că fapta ilicită a fost săvârșită de pârâtă prin diagnosticul greșit stabilit, fiind fără relevanță dacă schema de personal a spitalului era sau nu completă.

Prin urmare, instanța penală a analizat răspunderea penală a pârâtei și a dispus angajarea răspunderii în solidar, răspunderea comitentului fiind un caz de răspundere civilă pentru fapta altei persoane, pentru a spori garanțiile de achitare a despăgubirilor în favoarea părții civile.

Referitor la decizia nr. 2142/21.10.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, invocată de recurentă, se constată că a fost pronunțată într-o speță similară, însă situația de fapt reținută în respectivul dosar este diferită de cea din prezenta cauză. Astfel, în acel dosar, instanța de apel a apreciat că sunt întrunite condițiile privitoare la existența unei culpe proprii a comitentului în organizarea activității prepusului său, iar pârâta a dovedit că activitatea ilicită reținută în sarcina sa a fost consecința ordinelor și instrucțiunilor primite de la comitent, respectiv a modului în care acesta a organizat și desfășurat întreaga activitate legată de efectuarea gărzilor în perioada în care a desfășurat activitatea de rezident în cadrul spitalului comitent.

Or, situația de fapt reținută în cauza dedusă judecății relevă o cu totul altă împrejurare, în speță nefiind rețină culpa proprie a comitentului, motiv pentru care nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a deciziei invocate de recurentă cu titlu de practică judiciară.

În același sens nu poate fi reținută nici decizia nr. 2686/26.11.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, invocată de recurentă, care vizează o cu totul altă situație juridică, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 1 din C. civ. jurisprudența nu reprezintă izvor de drept.

Pentru aceste considerente, reținând caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate formulate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva încheierii din 07 aprilie 2022 și a deciziei civile atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva încheierii din 07 aprilie 2022 și a deciziei civile nr. 2222/2022 din 21 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2024.