ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 382/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 08.10.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren cu suprafața de 223,60 m.p., situat în București, str. x, înscris în cartea funciară nr. x UAT București (provenită din cartea funciară pe hârtie nr. x), pe care l-a evaluat la suma de 560.000 de RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 939/21.06.2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 417 din 20 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 939 din 21.06.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei Curții de Apel București a declarat recurs recurenta-reclamantă A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, indicând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat că decizia curții de apel este nelegală, întrucât prin ea s-au încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei și a fost dată cu încălcarea normelor de drept material. Învederează că speța are ca obiect o acțiune în revendicare imobiliară ale cărei părți sunt două persoane fizice, fiind obligată să achite taxă judiciară de timbru la valoarea imobilului atât în primă instanță, cât și în apel, deși legea scutește de plata taxei judiciare acțiunile întemeiate pe Legea nr. 10/2001. În consecință, repetatele trimiteri făcute în considerentele hotărârii recurate la conținutul și efectele aplicării deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca justificare a respingerii apelului, reprezintă atât motive contradictorii, cât și motive străine de natura cauzei. Este semnificativ și că instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă, după ce a procedat la examinarea probatoriului administrat de părți cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului, conchizând în favoarea intimatei. Sentința tribunalului nu s-a bazat pe neparcurgerea procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, nefiind o cauză întemeiată pe legea specială, ci pe dreptul comun, deci cu totul altă cauză juridică și alt obiect. Consideră că trimiterea instanței de apel la jurisprudența CEDO în materia imobilelor naționalizate nu poate fi justificată într-o cauză în care Statul nu apare și care se derulează exclusiv între două persoane fizice, acțiunea fiind întemeiată pe normele dreptului comun. Un al doilea argument pe care se sprijină instanța de apel constă în acordarea preferinței pretinsului titlu de proprietate al intimatei pârâte, adică o comparare de titluri, operațiune care nu a fost pusă în dezbaterea părților, cu toate că reclamanta a solicitat. În perspectiva unei asemenea comparări și, totodată, în aplicarea dispozițiilor legale incidente, a cerut ca intimata să prezinte în instanță, în original, contractul de vânzare-cumpărare pe care îi pretinde titlu, însă solicitarea a fost respinsă de completul de judecată, care a respins și proba cu înscrisuri suplimentare privitoare la dreptul de proprietate al autorilor săi asupra imobilului. Refuzul părții adverse de a prezenta înscrisul, pe lângă faptul ca nu a fost motivat, așa după cum obliga art. 294 din C. proc. civ., nu a avut efectul prevăzut de art. 295 din același cod. Mai mult, în decizie se afirmă că înfățișarea înscrisului la care obliga art. 293 alin. (2) din C. proc. civ., nu ar fi utilă, fiind suficiente considerentele sentinței apelate. Arată că respingerea apelului s-a făcut pe chiar motivarea hotărârii criticate luată ca probă, nesocotindu-se, astfel, atât normele procedurale, cât și logica juridică elementară. Recurenta reclamantă a arătat că pârâta a recunoscut, la primul și unicul termen la care a fost judecat procesul, că, de fapt, invocatul contract de vânzare-cumpărare din 1954 nici măcar nu a existat. Recurenta reclamantă a arătat că, deși curtea nu a procedat la o comparare de titluri, a conchis ca titlul de proprietate al intimatei (neprezentat în instanță) prevalează asupra celui deținut de reclamantă, care provine de la proprietarul de drept și a fost emis cu mult înaintea celuilalt. Dacă s-ar fi făcut compararea, s-ar fi constatat ca reclamanta deține titlul mai bine caracterizat juridic, aceasta, în ipoteza în care intimata ar fi prezentat instanței titlul său, în executarea unei obligații procesuale pe care curtea a preferat să o ignore. Recurenta reclamantă a invocat încălcarea gravă a dreptului său la apărare, care rezultă din aspectele învederate în cadrul motivelor de recurs.

Apărările formulate în cauză. Intimata - pârâtă B. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, iar recurenta - reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat că procesul are ca obiect o acțiune în revendicare imobiliară iar părți sunt două persoane fizice, învederând faptul că a fost obligată să achite taxă judiciară de timbru la valoarea imobilului atât în primă instanță, cât și în apel, deși legea scutește de plata taxei judiciare acțiunile întemeiate pe Legea nr. 10/2001. În continuare însă, recurenta reclamantă a arătat că "sentința tribunalului nu s-a bazat pe neparcurgerea procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, nefiind o cauză întemeiată pe legea specială, ci pe dreptul comun" precizând și că este supusă judecății o "cauză în care Statul nu apare și care se derulează exclusiv între două persoane fizice, acțiunea fiind întemeiată pe normele dreptului comun". De asemenea, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 563 din C. civ. care reglementează acțiunea în revendicare. În acest context, în ceea ce privește temeiul juridic al cererii, se observă că însăși reclamanta a înțeles să învestească instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun din C. civ. care reglementează acest mijloc de apărare a dreptului de proprietate privată, și nu pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001. În acest sens sunt și considerentele deciziei recurate, instanța de apel precizând că "obiectul litigiului de față îl reprezintă acțiunea în revendicare, de drept comun, întemeiată pe prevederile C. civ. 2009, formulată de apelanta - reclamantă împotriva intimatei - pârâte". Recurenta reclamantă nu a formulat critici referitoare la acest considerent al instanței de apel. Astfel, pe de o parte, susținerile recurentei referitoare la obligarea sa la plata taxei judiciare de timbru și la o pretinsă scutire rezultată din dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt pe de o parte contradictorii, chiar recurenta reclamantă susținând în cadrul cererii de recurs că acțiunea nu a fost întemeiată pe dispozițiile legii speciale, ci pe normele dreptului comun. Pe de altă parte, în măsura în care aceste susțineri reprezintă critici privind caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată, acestea nu pot fi examinate în cadrul căii de atac a recursului. În acest sens este Decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 137 din 24 februarie 2015. Conform acestei decizii, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul căilor de atac de reformare, apelul sau recursul. Dispozițiile art. 18 din Legea nr. 146/1997 conform cărora determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanța de judecată sunt identice în conținut cu acelea ale art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, aplicabile prezentei cauze, potrivit cărora determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru pentru acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești se face de către instanța de judecată. În consecință, principiul rezultat din decizia menționată pronunțată în interesul legii este aplicabil, norma legală interpretată fiind identică dispoziției aflate în prezent în vigoare. Susținerea recurentei reclamante în sensul că operațiunea de comparare a titlurilor "nu a fost pusă în dezbaterea părților, cu toate că reclamanta a solicitat", examinată prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât vizează modul de aplicare a normelor de procedură vizând contradictorialitatea, nu poate fi reținută. Principiul contradictorialității în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuția părților, iar actele de procedură și înscrisurile să fie comunicate între acestea, în condițiile legii, astfel încât să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanțial sau de drept procedural ori de fapt în dezbatere. Examinând practicaua deciziei, se constată că instanța a acordat cuvântul cu privire la apel, punând în discuție efectele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la concursul dintre legea specială nr. 10/2001 și legea generală în acțiunea în revendicare iar părțile au formulat concluzii cu privire la efectele titlurilor invocate de părți. În cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se încadrează și criticile referitoare la respingerea solicitării de obligare a pârâtei să depună înscrisul ce reprezintă contractul de vânzare-cumpărare din anul 1954. Din examinarea deciziei recurate, rezultă că apărătorul reclamantei a solicitat "în baza art. 293 alin. (1) și (2) C. proc. civ., prezentarea de către intimata-pârâtă în original a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, act la care face referire și prin întâmpinarea depusă la prezentul dosar. Totodată precizează în acest sens că la dosarul de fond există doar o fotocopie a unui text dactilografiat fără semnătură, iar atâta vreme cât judecătorul fondului îi conferă valoare de titlu de proprietate, dorește să îl vadă în original." Pronunțându-se cu privire la această cerere, instanța de apel a considerat, în raport cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei și considerentele sentinței civile atacate, că proba nu este utilă cauzei. În aplicarea art. 255 alin. (1) din C. proc. civ., instanța are obligația de a stabili dacă proba are aptitudinea de a duce la soluționarea procesului. Pentru aprecierea aptitudinii probei de a duce la soluționarea procesului trebuie verificat dacă proba este concludentă, adică poartă asupra unor împrejurări care sunt de natură să ducă la rezolvarea cauzei respective. În mod corect instanța de apel a considerat că proba solicitată nu are această aptitudine, întrucât împrejurarea asupra căreia purta, un act juridic anterior sentinței civile nr. 10210/24.10.1994 pronunțate în dosarul nr. x/1993 de Judecătoria Sectorului 1 București care reprezintă titlul exhibat de pârâtă, a fost deja valorificat în procesul finalizat prin hotărârea judecătorească menționată. Astfel, prin acea sentință s-a stabilit că autorul intimatei, numitul C., este proprietarul imobilului situat în București compus din 4 camere și teren în suprafață de 233,60 m.p. iar în considerentele sale s-a reținut că "decizia prin care s-a preluat proprietatea reclamantului din dosar este abuzivă atâta timp cât este întemeiată pe legea nr. 4/1973 și privește 2 proprietăți care aparțineau la doi proprietari diferiți, una aparținând reclamantului și cealaltă lui D., așa încât în mod greșit s-a făcut preluarea". De asemenea, s-a constatat că reclamantul din acel dosar, C., a încheiat actul de vânzare - cumpărare întocmit sub nr. x din iunie 1954 prin care a devenit proprietar cu privire la imobilul teren de 233,6 m.p., pe care se afla o construcție. În acest context, calitatea de proprietar a autorului intimatei a fost reținută în baza sentinței civile menționate, definitivă și irevocabilă, astfel încât un act juridic anterior și deja valorificat reprezintă o probă neutilă cauzei, împrejurarea despre care se pretinde că ar rezulta din respectivul act fiind dovedită în cauză, mijlocul de probă administrat în acest sens fiind hotărârea judecătorească. Având în vedere calitatea sa de terț, recurenta reclamantă avea posibilitatea să conteste valoarea lucrului judecat și să respingă constatările anterioare care îi sunt opuse, întrucât, sub raport probatoriu, pentru ea hotărârea judecătorească menționată are valoarea unei prezumții relative, însă în cauză o astfel de probă contrară nu a fost făcută. Susținerea recurentei reclamante în sensul că respingerea apelului s-a făcut pe chiar motivarea hotărârii criticate luată ca probă, nu poate fi reținută, din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultând că instanța de apel a efectuat o apreciere proprie asupra împrejurărilor de fapt și a normelor aplicabile. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care recurenta reclamantă a susținut că trimiterile făcute în considerentele hotărârii recurate la conținutul și efectele aplicării deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca justificare a respingerii apelului, reprezintă atât motive contradictorii, cât și motive străine de natura cauzei, nu poate fi reținut. Pe de o parte, se observă că, în urma examinării considerentelor relevante în speță ale deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, concluzia instanței de apel este favorabilă reclamantei: "Curtea reține, însă, că legea specială nu exclude, de plano, orice revendicare de drept comun, ci doar pe acelea care privesc bunuri aflate "în mâinile" unităților deținătoare prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu privire la care a fost reglementată o cale directă, administrativă, de rezolvare a solicitării (cu posibilitatea corectării în instanță a modului de rezolvare). Astfel, sunt în continuare permise (în sensul de admisibile) revendicările formulate împotriva unor terți dobânditori particulari, în considerarea faptului că aceștia nu sunt subiecți ai obligației de reparație prevăzută de Legea nr. 10/2001. Curtea apreciază, prin urmare, că prezentul demers judiciar inițiat de apelanta - reclamantă nu este ab initio inadmisibil, dat fiind că cererea introductivă este formulată nu împotriva statului, sau a vreunei unități deținătoare în accepțiunea legii nr. 10/2001, ci în contradictoriu cu un particular." Pe de altă parte, în realitate, recurenta reclamantă este nemulțumită de concluzia la care a ajuns instanța în urma aplicării criteriilor de comparare a titlurilor, operațiune în care instanța a avut în vedere principiile deduse din decizia nr. 33 pronunțată de Înalta Curte în recursul în interesul legii cât și cele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. Cricitile vizând modul în care instanța de apel a aplicat normele legale sau principiile rezultate din decizia pronunțată în recursul în interesul legii sau din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului la împrejurări de fapt necontestate se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și urmează a fi examinate ca atare. Împrejurarea că instanța de apel și-a întemeiat raționamentul juridic pe principiile menționate nu poate conduce la concluzia că motivarea sa ar fi contradictorie, cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizând situația în care există o contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată. Nu aceasta este situația din cauză, din întreaga motivare a instanței de apel rezultând că acțiunea nu este întemeiată. De asemenea, împrejurarea că instanța de apel a realizat operațiunea de comparare a titlurilor în coordonatele arătate mai sus nu presupune existența unor motive străine de natura cauzei, cazul de casare analizat vizând ipoteza în care considerentele instanței se referă la un alt obiect sau altă cauză decât cele indicate în cererea de chemare în judecată. Din examinarea considerentelor instanței de apel rezultă că aceasta a avut în vedere circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei, motivele reținute în decizia recurată pentru justificarea soluției nefiind străine de acestea. Contrar susținerilor recurentei reclamante, chiar dacă statul român nu este parte în proces, acțiunea în revendicare fiind formulată în contradictoriu cu persoana fizică deținătoare a imobilului și întemeiată pe dreptul comun, principiile rezultate din decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte în recursul în interesul legii sunt aplicabile pentru că, astfel cum s-a arătat în considerentele acestei decizii, ele vizează atât în cazul în care acțiunile în revendicare sunt îndreptate împotriva statului - prin unitățile deținătoare - cât și atunci când sunt îndreptate împotriva dobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat. Pentru această din urmă situație, în decizia menționată s-a statuat că "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect". În raport cu aceste considerente ale deciziei, obligatorii conform, potrivit art. 329 alin. (3) din C. proc. civ. în vigoare la data pronunțării sale, instanța a verificat dacă reclamanta în acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional. Verificând dacă reclamanta în acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, instanța de apel a constatat că titlul exhibat de reclamantă este actul de vânzare - cumpărare încheiat de autorul său, E., în calitate de cumpărător, cu vânzătorii F. și G., autentificat sub nr. x/24.06.1944 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, precum și certificatul de moștenitor nr. x/3.03.1967 emis de fostul Notariat de Stat al Raionului 16 februarie de pe urma defunctului E.. De asemenea, instanța de apel a reținut că imobilul revendicat a fost preluat abuziv de stat, împrejurare necontestată în cauză. În această situație, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia imobilelor naționalizate este relevantă în cauză, chiar în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată fiind indicate elementele din care rezultă că imobilul revendicat a fost preluat abuziv de statul român. În consecință, în mod corect, în evaluarea existenței unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantei, instanța de apel a reținut cele statuate de Curtea europeană a drepturilor omului în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României în sensul că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către persoana în cauză a cerințelor legale, în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație, și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Verificarea existenței unui bun în favoarea reclamantei în coordonatele arătate se impunea în cazul acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, această verificare fiind impusă de decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, conform considerentelor expuse mai sus. Situația de fapt din speță nu a permis concluzia existenței unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantei, ceea ce conducea la soluția respingerii acțiunii ca neîntemeiată, astfel cum în mod corect s-a procedat în cauză. Motivul de recurs încadrat în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care recurenta a arătat că instanța de apel nu a procedat la o comparare de titluri nu este întemeiat. Constatând că a fost învestită cu o acțiune în revendicare, de drept comun, întemeiată pe prevederile C. civ. 2009, formulată de apelanta - reclamantă împotriva intimatei - pârâte, și că apelanta reclamantă a solicitat, în cadrul acțiunii în revendicare, compararea titlurilor părților litigante, instanța de apel a examinat titlurile exhibate de părți și efectele acestora. Astfel, instanța de apel a precizat expres că va realiza această analiză, cu luarea în considerare a principiilor rezultate din decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, "în examinarea fondului raportului juridic dedus judecății, la momentul aplicării criteriilor de preferință în etapa comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante". Procedând la compararea titlurilor, instanța de apel a analizat titlul exhibat de reclamantă, actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/24.06.1944 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, și a concluzionat că "la momentul decesului defunctei H. - autoare a apelantei reclamante, fostă coproprietară a imobilului revendicat și unică moștenitoare a defunctului E. în calitate de soție supraviețuitoare și legatară universală conform certificatului de moștenitor nr. x/3.03.1967 emis de fostul Notariat de Stat al Raionului 16 februarie de pe urma defunctului E. - imobilul revendicat, ce face obiectul dosarului, nu mai era în patrimoniul autorilor apelantei, fiind vândut către autorul intimatei, anterior preluării de către Statul Român". De asemenea, instanța de apel a reținut că "prin decizia nr. 1629/30.10.1975 emisă de Consiliul Popular al municipiului București - Comitetul Executiv imobilul situat în București, str. x sector 7, format din construcții și terenul în suprafață de 573,87 m.p. a fost preluat, începând cu data de 1 aprilie 1974, de la H. și trecut în proprietatea statului. În considerentele sentinței civile nr. 10210/24.10.1994 pronunțată în dosarul nr. x/1993 de Judecătoria Sectorului 1 București (având ca obiect revendicare imobiliară și părți reclamant C. și pârât S.C. I.) se menționează următoarele: "Analizând în ansamblu actele dosarului instanța apreciază că acțiunea este întemeiată, întrucât decizia prin care s-a preluat proprietatea reclamantului este abuzivă atâta timp cât este întemeiată pe legea nr. 4/1973 și privește 2 proprietăți care aparțineau la doi proprietari diferiți, una aparținând reclamantului și cealaltă lui D., așa încât în mod greșit s-a făcut preluarea". S-a mai reținut în considerentele acestei sentințe că reclamantul din acel dosar, C., a încheiat cu privire la imobilul teren de 233,6 m.p., pe care se afla o construcție, actul de vânzare - cumpărare întocmit sub nr. x din iunie 1954, prin care devenise proprietar." Concluzia instanței de apel a fost aceea că reclamanta nu și-a dovedit, în esență, dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, titlul invocat de aceasta, contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/24.06.1944 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat nefăcând această probă. Această concluzie a fost fundamendată, pe de o parte, pe împrejurarea că "nu s-a răsturnat prezumția relativă a lucrului judecat ce decurge din considerentele decizorii ale sentinței civile nr. 10210/24.10.1994 pronunțată în dosarul nr. x/1993 de Judecătoria Sectorului 1 București, conform cărora imobilul preluat de Statul Român prin decizia de preluare nr. 1629/30.10.1975 emisă de Consiliul Popular al municipiului București - Comitetul Executiv avea doi proprietari, respectiv C. (autorul intimatei) și H. (autoarea apelantei), fiind vorba despre două loturi de teren". De asemenea, "s-a mai reținut în considerentele acestei sentințe că reclamantul din acel dosar, C., a încheiat cu privire la imobilul teren de 233,6 m.p., pe care se afla o construcție, actul de vânzare - cumpărare întocmit sub nr. x din iunie 1954, prin care devenise proprietar." Această apreciere efectuată de instanța de apel asupra titlului invocat de pârâtă este corectă. Astfel, opozabilitatea hotărârii judecătorești invocate de pârâtă nu presupune extinderea efectelor sale obligatorii asupra unui terț, cum este reclamanta, însă aceasta este ținută a respecta hotărârea în mod indirect, respectiv cu privire la efectele legate de modificarea ordinii juridice pe care pronunțarea acesteia a determinat-o. În ceea ce privește forța probantă a hotărârii care consemnează rezultatul final al judecății, pentru reclamantă, hotărârea are valoarea unei prezumții relative, ea având posibilitatea de a face proba contrară, întrucât nu a participat la acea judecată și nu și-a putut prezenta, în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare, propria poziție față de situația juridică litigioasă soluționată prin hotărârea judecătorească. În situația de fapt din speță, astfel cum a fost aceasta stabilită de instanțele de fond, o asemenea probă contrară nu a fost făcută. În consecință, hotărârea judecătorească invocată de pârâtă este opozabilă reclamantei, fiind integrată în mod legal în ordinea juridică, și face dovada dreptului pretins. Pe de altă parte, instanța de apel a precizat că aceeași este concluzia și în ipoteza în care s-ar fi dovedit că E. și H. nu ar fi înstrăinat vreo suprafață de teren sau vreun corp de clădire din imobilul compus din teren și 2 corpuri de clădire dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/24.06.1944 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, soluția în acest caz fiind fundamentată pe principiile rezultate din decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii și din Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții contra României. Astfel cum s-a arătat mai sus, în ipoteza preluării abuzive a imobilului de către stat, acesta intra în domeniul de aplicare a legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, iar în cazul formulării unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, era necesar a se verifica dacă reclamantul se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional astfel cum impunea decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii. Titlul invocat de recurenta reclamantă, contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/24.06.1944 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, nu are valoarea probatorie dorită de parte, în lipsa întrunirii cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și a epuizării căilor de atac prevăzute de aceste legi. În acest sens, în mod corect instanța de apel a avut în vedere, pentru a stabili existența unui bun în patrimoniul reclamantei, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia imobilelor naționalizate, aplicabilă cauzei câtă vreme chiar recurenta reclamantă a susținut că aceasta este situația imobilului în litigiu. În hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Existența unei "valori patrimoniale", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi, cerințe neîndeplinite în cauză. În acest context, imobilul nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar putea prevala, aceasta fiind concluzia corectă a instanței de apel. Recurenta reclamantă a invocat încălcarea dreptului său la apărare, care rezultă, în opinia sa, din aspectele învederate în cadrul motivelor de recurs. În realizarea dreptului părții la apărare în cadrul procesului civil, aceasta are posibilitatea să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. Aspectele învederate în cadrul motivelor de recurs au fost examinate punctual în cadrul prezentelor considerente, în raport cu reglementarea cazurilor de casare instituite de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind relevate împrejurări care să conducă la concluzia încălcării dreptului recurentei reclamante la apărare. Reținând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 417 din 20 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.