ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2107/2022

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2022

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 7 iulie 2017, reclamantele A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., D., E. și F., să fie obligații pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 306 mp și construcție P+2E+M, astfel - C. - etajul I, E. și D. - etajul II, iar F. - mansarda.

Prin cererea depusă la 21.06.2018 reclamantele au precizat că renunță la judecarea cererii față de pârâta D..

Prin sentința civilă nr. 531 din 27.03.2019, Tribunalul București – secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii tribunalului au declarat apel reclamantele A. și B..

Prin decizia nr. 861A din 31 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantele A. și B. împotriva sentinței civile nr. 531 din 27.03.2019 a Tribunalului București – secția a III-a civilă.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamantele A. și B..

Recurentele-reclamante au invocat ca motive de nelegalitate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Au susținut că hotărârea recurată este nelegală întrucât, deși instanța de apel a reținut că imobilul revendicat se încadrează în categoria celor preluate abuziv de stat, care intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu a respins acțiunea ca inadmisibilă. Din acest punct de vedere, recurentele apreciază că motivarea instanței de apel este contradictorie și este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurentele au arătat că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că este nevoie de o confirmare de către instanța de judecată a preluării imobilului de către stat fără titlu/nelegal, deși legiuitorul, prin Legea nr. 10/2001, a prevăzut că imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950 au fost preluate abuziv de către stat, în acest sens fiind art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, preluarea ilegală a fost stabilită prin lege și, deci, este evident că nu mai este necesară statuarea acestei chestiuni prin hotărâre judecătorească.

Au susținut că în temeiul art. 1, art. 2 pct. 1 lit. a), art. 3 pct. 1 lit. a) și art. 4 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, beneficiază de o recunoaștere explicită și retroactivă a dreptului lor de proprietate și nu mai este necesară recunoașterea dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Decizia recurată este criticată și din perspectiva considerentelor avute în vedere cu privire la titlul pârâților, care, în opinia recurentelor, nu s-a consolidat deoarece provine de la un non dominus, ce nu a transmis intimaților niciun titlu de proprietate.

În aceeași măsură, însă, reclamantele dețin o speranță legitimă privind restituirea în natură a imobilului, astfel că nu pot fi lipsite de imobil ca urmare a încheierii unui contract de vânzare-cumpărare între statul neproprietar și pârâți, atât timp cât vânzarea bunului altuia nu poate să îl priveze pe adevăratul proprietar (în speță, reclamantele) în niciun fel de dreptul de proprietate.

Pe această linie de argumentare, recurentele susțin că legiuitorul, prin Legea nr. 10/2001, a recunoscut că imobilele preluate prin efectul Decretului nr. 92/1950 au fost dobândite ilegal și a prevăzut restituirea acestora imobile în natură.

În practica C.E.D.O. se arată că recunoașterea ilegalității preluării unui imobil are ca efect recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate, iar acest drept nu este revocabil.

Recurentele-reclamante dețin speranța legitimă de restituire în natură, având în vedere și faptul că titlul lor nu a fost contestat sau desființat vreodată, nu au încheiat niciun înscris prin care imobilul să fie scos legal din patrimoniul lor.

Prin respingerea acțiunii, consideră că ar suferi un prejudiciu, echivalând cu o expropriere de imobil fără nicio despăgubire.

Pe de altă parte, titlul pârâților provine de la un non dominus, astfel că nu au dobândit niciun drept de proprietate asupra imobilului, întrucât statul nu putea transmite ceea ce nu avea, iar prin admiterea acțiunii, pârâții nu ar suferi niciun prejudiciu real, întrucât imobilul s-a prăbușit și pârâții au posibilitatea obținerii prețului imobilului, conform Legii nr. 10/2001.

Atât timp cât instanța de apel a apreciat că acțiunea reclamantelor este admisibilă, avea obligația de a judeca cauza potrivit dreptului comun și a proceda la compararea titlurilor exhibate de părțile cauzei, critică de nelegalitate circumscrisă motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului reclamantelor, iar, pe cale de consecință, admiterea acțiunii.

Intimatul – pârât E. a depus, în termenul legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum și faptul că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pt. 6 C. proc. civ. este lipsit de interes.

Recurentele-reclamante au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinare și admiterea recursului.

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 12 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, constituită în complet de filtru, a admis, în principiu, recursul, fiind stabilit termen, cu citare părți, la 3 noiembrie 2022, pentru soluționarea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Prima critică de nelegalitate, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că deși instanța de apel a reținut că imobilul revendicat se încadrează în categoria celor preluate abuziv de stat, care intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar persoanelor cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu pot opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului în materia revendicării, cu toate acestea, instanța de apel nu a respins acțiunea ca inadmisibilă, fiind contradictorie sub acest aspect.

Critica este nefondată.

Contrar susținerilor reclamantelor, în cauză nu se pune problema admiterii excepției inadmisibilității acțiunii introductive.

În cuprinsul hotărârii atacate, instanța de apel a indicat dispozițiile legale aplicabile situației juridice deduse judecății, precum și corelația dintre normele de drept comun invocate de reclamante drept temei al acțiunii în revendicare, prevăzute de art. 563 C. civ., și legislația specială de reparație în materia dreptului de proprietate concretizată în dispozițiile Legii nr. 10/2001, fără a statua cu privire la pretinsa inadmisibilitate a acțiunii introduse de reclamante, pe care acestea o reclamă, reținând că instanța de fond a statuat asupra temeiniciei acțiunii și a inclus în procesul de comparare a titlurilor, criteriile prevăzute de prevăzute de Legea nr. 10/2001 și criteriile prevăzute de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din materia restituirii imobilelor preluate abuziv, apreciind că instanța de fond, în mod corect, a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată.

În acest context, alegațiile reclamantelor cu privire la faptul că instanța de apel ar fi recalificat soluția primei instanțe de a respinge acțiunea, ca neîntemeiată, față de legea specială de reparație, sens în care ar fi trebuit să dispună respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii acestora, sunt lipsite de fundament juridic și vor fi înlăturate.

Din perspectiva examinării aspectelor care pun în discuție fondul dreptului dedus judecății, chestiuni susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acțiunea în revendicare, având ca temei juridic dispozițiile dreptului comun, înscrise în dispozițiile art. 563 alin. (1) C. civ., a fost corect examinată de instanțele de fond.

Dintru început, Înalta Curte observă caracterul contradictoriu al susținerilor reclamantelor, susțineri și apărări care s-au schimbat de la o etapă procesuală la alta.

Pe de o parte, reclamantele au susținut că imobilul din litigiu a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, că nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și că, în temeiul dreptului comun, trebuia a se compara titlul de proprietate al reclamantelor cu titlurile părâților, urmează să se constate că titlul reclamantelor este preferabil celui al pârâților, fiind mai bine caracterizat și determinat, reclamantele fiind singurele moștenitoare ale proprietarului de drept care a deținut legal imobilul din anul 1919, în timp ce titlul pârâților provine de la un non dominus care nu putea să transmită pârâților un drept de proprietate asupra imobilului deoarece nu a deținut niciodată un drept de proprietate asupra acestuia

Pe de altă parte, în calea de atac a apelului, reclamantele au susținut că sunt singurele care dețin un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (și nu un drept cu caracter economic, cum a reținut instanța de fond), bun de care nu pot fi lipsite ca urmare a încheierii unui contract de vânzare-cumpărare între statul neproprietar și pârâți, deoarece vânzarea bunului altuia nu poate să priveze pe adevăratul proprietar (reclamantele) în nici un fel de dreptul său iar, prin recurs, se arată că reclamantele dețin o speranță legitimă privind restituirea în natură a imobilului, astfel că nu pot fi lipsite de imobil ca urmare a încheierii unui contract de vânzare-cumpărare între statul neproprietar și pârâți.

Pentru evaluarea criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei, reținute de către instanțele de fond.

În speță, reclamantele și-au întemeiat acțiunea în revendicare privind imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 306 mp și construcție P+2E+M, pe dispozițiile dreptului comun, arătând că imobilul revendicat a fost preluat de statul român în mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950 și că reclamantele nu au urmat calea Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte notează că regimul juridic aplicabil unui bun ori unei situații juridice nu se află la latitudinea, voința sau alegerea părții, ci stă în dispoziția legii.

Astfel, fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele fondului au apreciat că imobilul revendicat în prezenta acțiune intră în domeniul de aplicare al acestei legi.

Afirmația recurentelor că atât timp cât instanța de apel a apreciat că acțiunea reclamantelor este admisibilă, avea obligația de a judeca cauza potrivit dreptului comun și a proceda la compararea titlurilor exhibate de părțile cauzei, ignoră prevederile legii speciale de reparație, acestea propunând, în realitate, o interpretare contrară Legii nr. 10/2001, care nesocotește faptul că reclamantele nu au efectuat niciun demers, în condițiile legii speciale, pentru recuperarea bunului și urmărește accesul la calea unei revendicări a imobilului în condițiile dreptului comun, ceea ce tinde la înfrângerea regulii de drept specialia generalibus derogant.

Drept urmare, apreciind că instanțele de fond au dezlegat în mod corect raporturile juridice litigioase prin prisma situației bunului imobil și a dispozițiilor legale stabilite ca fiind incidente acestuia, Înalta Curte va respinge criticile ca nefondate, pentru considerentele ce vor succede.

În consens cu Decizia obligatorie nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a procedat la examinarea soluției date acțiunii în revendicare și, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, a procedat la verificarea existenței în patrimoniul reclamantei a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană în raport de titlul înfățișat de parte, concluzionând corect - în contextul actual al jurisprudenței europene - că reclamantele nu au un "bun actual", care să permită admiterea acțiunii în revendicare.

Instanța de apel a reținut judicios că în Cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de contencios european al drepturilor omului a arătat că noțiunea de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Astfel, dacă în jurisprudența anterioară a instanței europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare de proprietate (cauza Străin, cauza Porțeanu, cauza Andreescu Murăreț ș.a.), în cauza Atanasiu s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres restituirea bunului.

Prin urmare, susținerile reclamantelor referitoare la faptul că preluarea ilegală a fost stabilită prin lege, art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, că nu mai este necesară statuarea acestei chestiuni prin hotărâre judecătorească și că în practica C.E.D.O. se arată că recunoașterea ilegalității preluării unui imobil are ca efect recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate, iar acest drept nu este revocabil, nu au relevanța acordată de recurente, față de diferența de abordare sub acest aspect a instanței de contencios european, în raport de momentul formulării prezentei acțiuni.

Diferența de abordare este esențială, întrucât dacă în jurisprudența sa, anterioară anului 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în toate cauzele împotriva României că în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (paragraful 84 din cauza Păduraru împotriva României), în viziunea actuală a Curții Europene nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reține existența unui nou drept de proprietate care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza I. și alții contra României), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României prin Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 165/2013 care vizează măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

În cazul concret dedus judecății, reclamantele nu au urmat calea legii speciale de reparație și nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că în mod corect instanța de apel a reținut că reclamanta nu are un "bun actual" care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, astfel că nu se poate bucura de protecția oferită de această reglementare europeană și nu poate dovedi existența bunului în patrimoniul său.

Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Maria Atanasiu și alții contra României se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).

Or, în speță, recurentele-reclamante nu a inițiat și nici nu a putut dovedi formularea vreunui demers judiciar în temeiul Legii 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu.

Așadar, reclamantele nu dețin un "bun actual", câtă vreme în favoarea acestora nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului.

Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a analizat cauza, din perspectiva "bunului", a drepului pe care-l dețin reclamantele și a expus, într-o manieră elaborată și corect sistematizată logico-juridic, argumentele care susțin soluția de respingere a apelului sub acest aspect.

Instanța de apel a făcut corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că a examinat din perspectiva criteriilor dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă reclamanta deține un "bun" sau o "speranță legitimă", în sensul Convenției.

De asemenea, în mod legal instanța de apel s-a raportat nu la criteriile clasice de comparare de titluri, ci la cele prevăzute de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Ca atare, având în vedere că reclamantele nu au formulat, anterior prezentei cereri altă acțiune în revendicare, nu au solicitat restituirea, nu au formulat și nici nu au putut dovedi depunerea vreunei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, recurentele nu se pot prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul prevăzut de Convenție.

Aceasta întrucât, contrar susținerilor recurentelor-reclamante și a trimiterilor incomplete pe care le fac la jurisprudența europeană în materie, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).

Noțiunea autonomă de bun în sensul C.E.D.O. nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităților publice, ori speranțele legitime deduse din dispozițiile legale sau jurisprudența constantă.

Or, așa cum s-a arătat, reclamantele nu au nici un act al autorității publice sau hotărâre judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecție să o invoce în prezenta cauză, după cum dispozițiile legii sau jurisprudența nu îi conferă o speranță legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretențiilor în lipsa notificării și față de dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

În acest sens, instanța de recurs subliniază, astfel cum s-a arătat în precedent, și cum, de altfel, s-a statuat și prin decizia precitată, nr. 33/2008. inclusiv în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un temei de drept comun, instanța de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecății, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, obligație care, în cauză, a fost respectată.

Astfel, conform deciziei nr. 33/2008, existența principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, astfel încât nici părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile și nici instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.

Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opțiune a legislativului ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separației puterilor în stat.

Or, promovând cererea de chemare în judecată ce are ca obiect revendicarea imobilului teren, în temeiului dreptului comun, reclamantele urmăresc aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv restituirea în natură a acestui imobil.

Astfel fiind, corect s-a stabilit că soluționarea acțiunii în revendicare dedusă judecății nu poate avea loc în raport de dreptul comun invocat de reclamantă, după criteriile de soluționare aplicabile unei acțiuni în revendicare de drept comun, prin compararea titlurilor concurente și a drepturilor autorilor, cu recunoașterea preferabilității celui mai bine caracterizat, ci cu luarea în considerare și aplicarea regimului special reglementat de Legea nr. 10/2001, a criteriilor de analiză la care trimite Decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a jurisprudenței instanței de contencios european al drepturilor omului ce a stabilit și definit conținutul noțiunii autonome de "bun actual".

Astfel, după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație, pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție și schimbarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în 2010, remediul juridic pentru preluarea abuzivă a imobilelor în perioada regimului comunist este dat de legea specială care derogă de la dreptul comun. În consecință, reclamantele nu pot triumfa în acțiunea în revendicare exclusiv în temeiul unui vechi titlu de proprietate care nu mai poate fi exercitat în prezent. Pentru a se putea prevala de dreptul la restituirea în natură, trebuie fie ca imobilul să îi fie restituit în temeiul legii speciale de reparație, fie să se afle în posesia unei hotărâri judecătorești definitive care să dispună expres restituirea bunului, premisă care nu este îndeplinită în speță.

Din cele ce preced rezultă că, în cauză, interpretarea dată Deciziei nr. 33/2008, precum și aplicarea acesteia în procesul pendinte au fost făcute în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltate în materia dreptului de proprietate, astfel cum este acesta reglementat de art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, privitoare la existența unui bun actual în patrimoniul părții litigante.

Se reține că decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Față de aceste considerente, în mod legal s-a constatat că reclamantele, care nu au urmat procedura legii speciale pentru recunoașterea dreptului lor, nu pot pretinde recunoașterea pe calea dreptului comun, cu ignorarea legislației speciale și a drepturilor dobândite de pârâți în baza legislației speciale, consolidate prin neatacarea de către reclamante a contractelor de vânzare-cumpărare, decât cu ignorarea principiului securității raporturilor juridice și a celorlalte principii care se desprind din jurisprudența C.E.D.O.

Această concluzie este întărită și de considerentele instanței supreme, inserate în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, relativ la respectarea principiului bazat pe securitatea raporturilor juridice, potrivit cărora "dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61). Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice. În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular".

Nici critica recurentelor în sensul că pârâții nu mai locuiesc în imobil, ca urmare a prăbușirii acestuia, nu are relevanța acordată de reclamante, acest fapt neavând aptitudinea de a modifica principiile de comparare a titlurilor, conform celor referite mai sus.

Pentru aceste considerente, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Văzând prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentele-reclamante la plata sumei de 5.888,83 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimatului-pârât E., la solicitarea acestuia, dovedită cu chitanța depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva deciziei civile nr. 861A din 31 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentele-reclamante la plata sumei de 5.888,83 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât E..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 noiembrie 2022.