ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1048/2024

Ședința publică din data de 16 aprilie 2024

Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 4 septembrie 2018, reclamanții A. si B. au chemat în judecată pârâții C., D., E., F., G., H., I. si J., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză să constate că au dobândit dreptul de proprietate, prin accesiune imobiliară, asupra construcției ridicate pe terenul în suprafață de 400,001 mp situat în București, str. x - 137, nr. cadastral x.

În drept, au invocat dispozițiile art. 492 și urm. C. civ.

Învestit prin declinarea competenței, prin sentința civilă nr. 1949 pronunțată la data de 22 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca inadmisibilă acțiunea civilă.

Prin decizia civilă nr. 792 A/2022 din data de 19 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a-IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 1949/22.12.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamanții A. și B., criticând soluția pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenții au apreciat că atât sentința de fond, cât și decizia pronunțată în apel sunt nelegale pentru următoarele considerente:

Terenul, care este proprietatea privată a acestora, nu poate să facă nicidecum parte din vreun parc, scuar ori grădină publică, iar Primăria Sectorului 5, care inițial eliberase certificat de urbanism pentru acest teren, ulterior s-a răzgândit și, fără vreun act de expropriere, a considerat că terenul care le aparține are destinația de parc sau grădină publică, iar reclamanții nu pot edifica pe acesta niciun fel de construcții.

Au mai arătat că acțiunea a fost promovată în anul 2018, înainte de pronunțarea deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 13/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce ar reprezenta o aplicare retroactivă a dreptului prin apariția unui nou izvor de drept.

Au susținut că, în condițiile în care Primăria de sector refuză să le elibereze autorizația de construcție, are loc o încălcare a dreptului conferit de art. 1, Protocolul 1 din CEDO.

Se mai arată că instanțele naționale sunt obligate să aplice cu prioritate dreptul și legislația europeană în raport cu legislația națională, conform art. 20 din Constituția României.

În cauză, fără să motiveze în vreun fel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre care încalcă prevederile CEDO și lasă fără substanță atât dreptul lor de proprietate asupra construcției, cât și dreptul lor de proprietate asupra terenului dobândit prin act autentic, pe care Primăria îl consideră parc sau grădină publică. Consideră că este o încălcare evidentă a dreptului lor de proprietate privată pe care instanțele naționale refuză să îl ocrotească, ignorând principiul aplicării cu prioritate a tratatelor internaționale ratificate de România, în speță Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimaților li s-au comunicat motivele de recurs, iar aceștia nu au depus întâmpinare la dosarul cauzei.

Prin rezoluția din data de 31 ianuarie 2023, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din 12 decembrie 2023 a fost admis în principiu recursul, fiind fixat termen de judecată la 16 aprilie 2024, în ședință publică, pentru soluționarea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul recurenților-reclamanți a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținându-se, în esență, că în mod greșit instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor Deciziei pronunțate în recursul în interesul legii nr. 13/2019, fiind nesocotit art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege care sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Pentru a verifica în ce măsură aplicarea dispozițiilor legale incidente a fost realizată în mod judicios de către instanța de apel, Înalta Curte apreciază necesar a expune circumstanțele relevante de fapt, astfel cum acestea au fost reținute de instanțele de fond, care nu mai pot fi repuse în discuție în calea de atac a recursului, acesta vizând, în cadrul procesual reglementat de art. 488 din C. proc. civ., aspecte de nelegalitate și nu de netemeinicie.

Astfel, Înalta Curte are în vedere că obiectul dedus judecății primei instanțe prin cererea de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea de a se constata accesiunea imobiliară artificială cu privire la construcția edificată de reclamanți pe terenul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x la 14.03.2005 de Biroul Notarului Public K., în cadrul căruia s-a menționat că, pentru teren, vânzătorii au obținut certificatul de urbanism nr. x/29.12.2004 eliberat de Primăria Sectorului 5 București; reclamanții au obținut la data de 29.06.2005 certificatul de urbanism nr. 1143-9 necesar pentru eliberarea autorizației de construire, însă aceasta nu a mai fost emisă, deși edificarea construției a început și s-a finalizat.

Verificând decizia prin prisma modalității de aplicare a dispozițiilor deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 13/2019 privind accesiunea imobiliară artificială, Înalta Curte constată că, în mod just, instanța de apel a aplicat și interpretat prevederile legale incidente astfel cum au fost acestea interpretate prin decizia menționată, considerând că, în realitate, reclamanții tind a obține pronunțarea unei hotărâri privind dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției prin accesiune imobiliară artificială de către instanțele judecătorești, prin eludarea normelor privind autorizarea și disciplina în construcții emise de către legiuitor, spre a se intabula ulterior titlul astfel obținut în cartea funciară.

Curtea de apel a argumentat că în mod corect prima instanță a dat eficiență, în situația expusă, deciziei nr. 13/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Se reține că, prin Decizia nr. 13 din 3 iunie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în admiterea recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București, în interpretarea și aplicarea art. 492 din C. civ. din 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare și art. 37 alin. (1) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că: "Lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii".

Conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept, printr-o decizie pronunțată în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe și opozabilă erga omnes de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial.

Decizia este aplicabilă, de la momentul menționat, atât cauzelor pendinte, cât și celor care se introduc ulterior pe rolul instanțelor, astfel că este irelevant faptul că demersul judiciar de față a fost înregistrat pe rolul instanței în anul 2018, procesul fiind în curs de judecată în față primei instanțe la data publicării deciziei menționate la 3 iunie 2019. De altfel, decizia pronunțată în interesul legii stabilește interpretarea corectă a unor dispoziții legale, acestea fiind în vigoare anterior promovării prezentului demers judiciar, astfel încât nu se poate susține încălcarea principiului neretroactivității legii civile consacrat de art. 6 alin. (1) teza a II-a din C. civ.

În considerentele deciziei menționate, instanța supremă a explicat, în paragrafele 60 și 61, că dreptul de a construi este o prerogativă ce intră în conținutul juridic al dreptului de proprietate, făcând parte din dreptul de dispoziție materială asupra imobilului, care este supus unor reguli speciale în materia amenajării teritoriului și a urbanismului, astfel încât, cu prilejul dovedirii faptului edificării, ce stă la baza prezumției de proprietate, trebuie dovedită și respectarea tuturor condițiilor legale privind autorizarea efectuării lucrărilor de construcții. Altfel spus, reclamantul trebuie să dovedească nu numai faptul juridic al construirii, ci și caracterul licit al conduitei sale, în sensul că exercitarea dreptului său de dispoziție materială asupra terenului s-a făcut cu respectarea restricțiilor cuprinse în documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism.

Prin normele în materia amenajării teritoriului și urbanismului se limitează exercitarea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, aceste norme constituind în același timp și temei al limitării exercitării dreptului de proprietate asupra construcțiilor.

Aceste considerente oferă un răspuns criticilor recurenților reclamanți care au considerat că soluția pronunțată în cauză conduce la încălcarea unor prerogative care intră în conținutul juridic al dreptului lor de proprietate.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, prin aceeași decizie pronunțată în recursul în interesul legii s-a făcut trimitere la considerentele unei decizii a instanței de contencios constituțional, în care s-a arătat în mod expres că "regimul legal al construcțiilor nu are legătură cu ocrotirea dreptului de proprietate. În măsura în care, însă, (…) exercitarea dreptului de proprietate se abate de la prevederile legale imperative, titularul dreptului de proprietate va suporta sancțiunile stabilite de lege, fără a se putea apăra invocând principiul constituțional al ocrotirii proprietății" (Decizia nr. 697 din 25 mai 2010).

Astfel, Curtea Constituțională, în jurisprudența formată în legătură cu diferitele prevederi din Legea nr. 50/1991, având în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a pronunțat în mod constant în sensul că limitările legate de autorizația de construire sunt instituite prin lege în interes public, în cadrul controlului statal asupra amenajării teritoriului, urbanismului și autorizării executării lucrărilor de construcții, ce caracterizează regimul juridic al construcțiilor.

Prin urmare, în mod just instanța de apel a reținut că protecția oferită de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului este asigurată doar în privința bunurilor dobândite în mod legal.

În acest sens, considerentele deciziei pronunțate în interesul legii au arătat în ce constă eludarea normelor legale privind regimul legal al construcțiilor în cazul pronunțării unei hotărâri judecătorești de admitere a cererii de constatare a dreptului de proprietate asupra construcției edificate fără autorizație de construire:

"76. În această privință, art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 prevede că "dreptul de proprietate asupra construcțiilor se înscrie în cartea funciară în baza unui certificat de atestare eliberat de autoritatea locală emitentă a autorizației de construire, care să confirme că edificarea construcțiilor s-a efectuat conform autorizației de construire și că există proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, precum și a celorlalte dispoziții legale în materie și a unei documentații cadastrale".

Potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, "Lucrările de construcții autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizație și dacă s-a efectuat recepția la terminarea lucrărilor (...)". Câtă vreme, potrivit art. 37 alin. (5), construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia nu se considera finalizate, în privința acestora, nu se poate elibera de către autoritatea competentă procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, ceea ce conduce la imposibilitatea intabulării.

Astfel, în lipsa autorizației de construire, dreptul de proprietate asupra construcției nu ar putea fi recunoscut de autoritățile administrative, în sensul că titularul nu ar putea să solicite înscrierea construcției în evidențele fiscale și de publicitate imobiliară, neavând, în consecință, nici posibilitatea de a dispune de acest drept; concluzia care se impune este aceea că, prin cererea de constatare pe cale judiciară a dreptului de proprietate asupra construcției, titularul tinde să înlăture impedimentul legal al constatării dreptului pe cale administrativă și să înfrângă legitimitatea refuzului autorităților printr-o hotărâre judecătorească ce beneficiază de efectele prevăzute de C. proc. civ., cu consecința eludării dispozițiilor legale imperative care impun obligația de a obține autorizația de construire.

Este de observat că instanța de apel a subliniat și faptul că reclamanții "au posibilitatea de a urma procedura Legii nr. 50/1991 pentru a intra în legalitate cu privire la construcție și de a-și intabula dreptul de proprietate asupra construcției, în măsura în care îndeplinesc cerințele prevăzute de lege, nefiind necesară o hotărâre judecătorească prin care să se constate dreptul de proprietate".

În acest sens sunt considerentele deciziei nr. 13/2009 pronunțate în recursul în interesul legii:

"89. Se constată că proprietarul terenului are posibilitatea să urmeze procedura Legii nr. 50/1991 pentru intrarea în legalitate cu privire la construcția realizată pe terenul său, acțiunea în constatarea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială nefiind reglementată ca o opțiune a constructorului în raport cu legea specială care reglementează autorizarea construcțiilor. Autorizația de construire poate fi emisă nu numai înainte de realizarea construcției, dar și ulterior, în procedura intrării în legalitate, prevăzută de 28 din Legea nr. 50/1991 și art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991.

În ceea ce privește celelalte susțineri ale reclamanților, formulate prin cererea de recurs, relative la "destinația de parc sau grădină publică a terenului", Înalta Curte notează că acestea tind la a supune analizei instanței de recurs probele administrate în cauză, a căror evaluare în prezenta fază procesuală nu este posibilă, în raport cu dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., care limitează controlul instanței de recurs la cercetarea cazurilor de nelegalitate reglementate de acest text legal.

Susținerile recurenților reclamanți în sensul că, în circumstanțele speței, dreptul de proprietate asupra terenului este lăsat fără substanță, precum și cele vizând conduita autorității publice locale nu pot fi circumscrise unor critici de nelegalitate în privința soluției pronunțate în cauză, instanța nefiind învestită cu o cerere prin care să se tindă la repararea unor prejudicii rezultate din ipotezele expuse mai sus, cererea de chemare în judecată având ca obiect solicitarea de a se constata dobândirea dreptului de proprietate, prin accesiune imobiliară, asupra construcției ridicate pe teren.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 792A din 19 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 792A din 19 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți F., J., E., I., D., H., C. și G..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 aprilie 2024.