ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 341/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 19 iunie 2019 (ca urmare a declinării competenței materiale de către Judecătoria Sectorului 6 București, prin sentința civilă nr. 3286 din 10 mai 2019), reclamanții A., B., C. și D. au solicitat obligarea pârâților Municipiul București, prin Primar General, și Administrația Fondului Imobiliar să le vândă apartamentul nr. x, situat în București, Bd. x, bl. F.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2976 din 20 decembrie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe, la 5 iunie 2020, au declarat apel reclamanții. Prin decizia nr. 1506A din 3 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 9 noiembrie 2022, au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea deciziei recurate și, rejudecând apelul, admiterea sa și schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. Recurenții-reclamanți au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, sens în care au învederat următoarele: În baza deciziei pronunțate de Ct. E.D.O. la 6 ianuarie 2010 în cauza nr. 10772/2004, Municipiul București a fost obligat la perfectarea contractului de închiriere, precum și a contractului de vânzare-cumpărare. În acest context, au încheiat cu pârâții contractul de închiriere nr. x/2012 și apoi contractul de locațiune nr. x/2017, având ca obiect apartamentul nr. x, situat în București, Bd. x, se. 3-4, în legătură cu care au făcut investiții de 10.000 euro, intenția lor fiind aceea de a-l cumpăra. Deși hotărârea pronunțată de Ct. E.D.O la 6 ianuarie 2010 este și pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, totuși Municipiul București a pus-o în executare numai în privința închirierii și nu le-a vândut locuința. Instanța de apel a considerat că apartamentul nr. x are destinația de locuință socială și nu poate fi înstrăinat, în condițiile în care au invocat hotărârea pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București la 24 noiembrie 2005 în dosarul nr. x/2005, prin care s-a admis acțiunea și a fost obligat pârâtul să vândă reclamantei apartamentul nr. x, în condițiile Legii nr. 25/1992, apartamentul fiind situat în același bloc și în aceeași scară. În mod nelegal, instanța de apel nu a ținut cont de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al acestei hotărâri judecătorești definitive, în ceea ce privește categoria apartamentului în litigiu, care are aceeași situație juridică cu cel care a format obiectul dosarului indicat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 12 octombrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul, stabilind termen în ședință publică, pentru judecata acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Prin memoriul de recurs, s-a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți susținând că instanța de apel a încălcat normele de drept material cuprinse în art. 47 din Constituție, art. 1 alin. (1) și art. 7 din Legea nr. 85/1992, Decretul-lege nr. 61/1990 și Legea nr. 25/1992. Recurenții-reclamanți au mai susținut că instanța de apel a nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii definitive și irevocabile pronunțate într-o speță similară (dosarul nr. x/2005), în ceea ce privește categoria apartamentului din litigiu. Având în vedere că se invocă încălcarea unei norme de drept procesual (art. 431 din C. proc. civ.), se reține că acest argument se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., chiar dacă nu a fost invocat explicit prin memoriul de recurs. Având a analiza cu prioritate motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, decizia civilă recurată nefiind pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Astfel, relativ la stabilirea categoriei apartamentului din litigiu, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel nu a ținut cont de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 7702 din 24 noiembrie 2005, pronunțate de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr. x/2005, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1521 din 23 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 233 din 10 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Prin această hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea formulată de către reclamanții E., F., G., H. și I., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Bucuirești, prin Primar General, S.C. J. S.A. și Administrația Fondului Imobiliar, a fost atribuit reclamanților beneficiul contractului de închiriere pentru apartamentul nr. x, situat în București, Bd. x, și s-a constatat că acest apartament nu face parte din categoria locuințelor sociale. Lecturând considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2005, se reține că, în ce privește apartamentul nr. x, ce a făcut obiectul litigiului, instanțele de judecată au considerat că acesta nu poate fi considerat a face parte din categoria locuințelor sociale în baza unei simple mențiuni în antetul contractului de închiriere, fiind necesară adoptarea unei hotărâri de către Consiliul Local al Municipiului București, conform dispozițiilor art. 20 pct. 2 lit. g) și ale art. 28 alin. (2) din Legea nr. 69/1991 privind administrația publică locală. În acest sens, prin decizia civilă nr. 233 din 10 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a reținut că "simpla mențiune ce s-a făcut pe contractul de închiriere, în sensul că locuința este socială, nu poate să schimbe destinația locuinței și nici să îi confere acesteia caracterul de locuință socială, care trebuie să îi fie dat, în mod expres, printr-un act administrativ, care să dovedească necesitatea constituirii fondului de locuințe sociale, iar apoi să fie însușit de ambele părți contractante". Or, în prezenta cauză, instanța de apel a reținut, valorificând adresa din 7 ianuarie 2019 emisă de Administrația Fondului Imobiliar, că apartamentul nr. x are destinația de locuință socială, făcând parte din domeniul public al Municipiului București, conform hotărârii nr. 186/2008 adoptate de Consiliul General al Municipiului București. Ca atare, împrejurarea esențială ce a fost avută în vedere de către instanțele de judecată la soluționarea acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2005, cu privire la apartamentul nr. x, nu poate fi opusă, cu putere de lucru judecat, în prezenta cauză, dat fiind că împrejurările de fapt și de drept s-au schimbat, apartamentul nr. x având destinația de locuință socială și făcând parte din domeniul public al Municipiului București, conform hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 186/2008. În acest context, recurenții-reclamanții nu pot susține nesocotirea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Pe de altă parte, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că, în condițiile în care, prin hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza nr. 10772/2004, Municipiul București a fost obligat la perfectarea contractului de închiriere și a contractului de vânzare-cumpărare, rezultă că instanța de apel a nesocotit normele de drept material cuprinse în art. 47 din Constituție, art. 1 și art. 7 din Legea nr. 85/1992, Decretul-lege nr. 61/1990 și Legea nr. 25/1992. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Prin hotărârea pronunțată la 6 octombrie 2009 în cauza Musteață și alții c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, cu privire la cererea nr. x/2004 formulată de reclamanții A. și B., că Statul Român trebuie să execute hotărârile judecătorești din 11 iunie 1999 și 3 februarie 2000, prin care a fost obligat pârâtul C.G.M.B. să încheie contractul de închiriere, respectiv contractul de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. x, situat în București, str. x, iar nu cu privire la cel care face obiectul prezentei cauze. În aceste condiții, instanța de apel a reținut, în mod corect, că nu este ținută de hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Musteață și alții c. României, fiind necesar a analiza situația juridică a apartamentului nr. x, situat în București, Bd. x, pentru a se putea stabili dacă acesta poate forma obiectul vânzării, conform Legii nr. 85/1992. Analizând această situație juridică, prin coroborarea și interpretarea mijloacelor de probă administrate în cauză (apreciere ce nu poate fi cenzurată în recurs), instanța de apel a stabilit că apartamentul nr. x face parte dintre imobilele cu destinație de locuință socială și că nu poate fi înstrăinat. Pentru aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate și că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.