ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 335/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 15 martie 2013 (în urma declinării competenței materiale de către Judecătoria Arad, prin sentința civilă nr. 780 din 30 ianuarie 2013), reclamanta A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților B. și Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad la plata următoarelor sume: 35.000 RON, reprezentând daune materiale, constând în contravaloare medicamentație, tratament, intervenții chirurgicale, transport, cazare, alimentație specială; 300.000 euro, echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale pentru prejudiciul fizic și psihic; 630 RON, reprezentând pierderea salarială în intervalul 14.11.2011-01.03.2012; 6.050 RON, reprezentând pierderea salarială în intervalul 01.03.2012-31.07.2012; 4.880 RON, reprezentând pierderea salarială în intervalul 31.07.2012-31.12.2012; 6.832 RON, reprezentând pierderea salarială în intervalul 31.12.2012-31.07.2013; 300 euro/lună, plătibili în RON, începând cu data introducerii acțiunii și până la încetarea stării de nevoie; daune interese moratorii, aferente sumelor solicitate, începând cu data introducerii acțiunii și până la data achitării lor.

Primul ciclu procesual 2.1. Prin sentința civilă nr. 180 din 8 martie 2016, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea, a obligat pârâții B. și Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad să plătească reclamantei, în solidar, următoarele sume: 1.958,45 RON reprezentând cheltuieli de transport și medicament; 630 RON reprezentând contravaloarea bonurilor de masă în intervalul 14.11.2011-01.03.2012; echivalentul în RON la data plății (conform cursului BNR) a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale; echivalentul în RON la data plății (conform cursului BNR) a sumei de 100 euro/lunar, cu titlu de prestație periodică, cu începere de la data introducerii acțiunii (04.01.2013) și până la încetarea stării de nevoie, respectiv până la remisiunea bolii; dobânda legală aferentă acestor sume, cu începere de la data introducerii acțiunii (04.01.2013) și până la plata integrală; a obligat pârâții să achite reclamantei, în solidar, suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins, în rest, acțiunea. 2.2. Prin decizia civilă nr. 288 din 19 octombrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de către reclamanta A. și pârâta B., a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad. 2.

Prin decizia civilă nr. 969 din 25 mai 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B., a casat decizia civilă nr. 288 din 19 octombrie 2016 a Curții de Apel Timișoara și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, reținând, în esență, următoarele: Principala critică a pârâtei este că nu au fost respectate dispozițiile art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, care prevăd că procedura stabilirii cazurilor de malpraxix nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului omului. Este adevărat că acest text de lege face referire strict la respectarea accesului liber la justiție, fiind un drept recunoscut de Constituție și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, însă răspunderea civilă a medicului se poate face doar prin coroborarea dreptului comun cu legea specială. Într-o altă exprimare, partea interesată se poate adresa instanței potrivit dreptului comun, însă expertiza care să stabilească eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical trebuie efectuată de experții medicali stabiliți de Ministerul Sănătății la propunerea Colegiului Medicilor din România. Potrivit dispozițiilor art. 669 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, Ministerul Sănătății Publice, aprobă la propunerea Colegiului Medicilor din România, pentru fiecare județ și Municipiul București, o listă națională cu experți medicali, în fiecare specialitate care vor fi consultați conform regulamentului de organizare și funcționare a comisiei. Cum în cauză expertiza medico-legală a fost efectuată doar de doi experți medicali (dr. C. și dr. D.), care îndeplinesc cerințele impuse de art. 669 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, recursul declarat de pârâtă este fondat, decizia recurată urmând a fi casată și cauza trimisă spre rejudecare. Față de această soluție și efectul juridic pe care îl produce, nu se mai impune analizarea celorlalte motive de nelegalitate invocate de pârâtă, urmând a fi admis și recursul declarat de către reclamantă, cu consecința casării deciziei civile recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. 3. Al doilea ciclu procesual 3.1. Prin încheierea de ședință din 16 noiembrie 2017, Curtea de Apel Timișoara a dispus suspendarea judecății, în temeiul art. 244 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, până la soluționarea sesizării înregistrate de către reclamanta-apelantă la Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul Direcției de Sănătate Publică Arad, inclusiv epuizarea căilor de atac prevăzute de lege cu privire la aceasta. 3.2. La termenul de judecată din 19 ianuarie 2023, Curtea de Apel Timișoara a admis cererea de repunere pe rol, formulată de către pârâtul-apelant Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad, ca urmare a soluționării definitive a sesizării înregistrate de către reclamanta apelantă la Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul Direcției de Sănătate Publică Arad, inclusiv epuizarea căilor de atac prevăzute de lege. 3.3. La același termen de judecată, Curtea de Apel Timișoara, având în vedere că a intervenit decesul reclamantei-apelante A., a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor acesteia, și anume E. și F.. La termenul de judecată din 15 februarie 2023, Curtea de Apel Timișoara a dispus introducerea în cauză a moștenitoarei pârâtei-apelante B., respectiv G.. 3.

Prin decizia civilă nr. 171 din 28 iunie 2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de către pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de către reclamanta A., prin moștenitori E. și F., și de către pârâta B., prin moștenitoare G., a obligat reclamanta apelantă prin moștenitori la plata către pârâta apelantă prin moștenitoare a sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în prezentul apel. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește apelul pârâtului Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad, se reține că, prin decizia civilă nr. 288/2016 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în primul ciclu procesual, s-a dispus anularea acestui apel ca netimbrat, soluție care nu a fost atacată cu recurs, astfel că a intrat în puterea lucrului judecat, prin nerecurare. Chiar dacă decizia civilă nr. 288/2016 a Curții de Apel Timișoara a fost casată în totalitate, limitele rejudecării după casarea cu trimitere sunt trasate, conform art. 315 din C. proc. civ. de la 1865, de ceea ce s-a recurat, neputând fi puse în discuție în rejudecare aspecte asupra cărora instanța de control nu s-a pronunțat, prin neinvestirea sa. Ca atare, apelul pârâtului Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad a fost anulat, ca netimbrat. Referitor la apelul pârâtei B., prin moștenitor legal G., criticile ce se aduc sentinței primei instanțe sunt neîntemeiate. O primă critică vizează inadmisibilitatea acțiunii întemeiate pe dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, în detrimentul Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, care reglementează cauzele de malpraxis. Atât prima instanță, cât și instanța de apel, în primul ciclu procesual, au stabilit că acțiunea este întemeiată pe dreptul comun, scopul acesteia fiind atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta ilicită proprie, fiind invocate dispozițiile art. 998-999 din C. civ. și art. 642 alin. (2), art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății publice. În raport cu starea de fapt și cu motivarea acțiunii, în mod corect a reținut prima instanță că fapta imputată pârâtei B. constă în omisiunea diagnosticării corecte a afecțiunii reclamantei, în perioada martie 2010- noiembrie 2011, pe parcursul spitalizării sale, iar nu îmbolnăvirea reclamantei de către pârâtă, astfel că se impută pârâtei o faptă omisivă și continuă, care urmează a fi analizată din perspectiva vechiul C. civ., dar și din perspectiva noului C. civ. (în vigoare din 01.10.2011), în raport cu ultima internare a reclamantei. Temeiul juridic al acțiunii, astfel cum a fost fixat de către reclamantă, reprezintă o formă de manifestare a principiului disponibilității. Din această perspectivă, critica relativă la neincidența dreptului comun nu este întemeiată, căci prima instanță s-a preocupat în detaliu de fixarea cadrului procesual legal, context în care a statuat legitim incidența dispozițiilor C. civ., respectiv a regulilor răspunderii civile delictuale, în raport cu dispozițiile art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, care statuează că "procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun", iar reclamanta a ales dreptul comun. Trimiterea la Legea nr. 95/2006 are relevanță în măsura în care răspunderea civilă delictuală de drept comun se impune a fi analizată din perspectiva unor acțiuni/inacțiuni care fixează conținutul unor obligații impuse în mod special, particular personalului medical. Prin decizia de casare nr. 969/2017, Înalta Curte a stabilit, cu putere obligatorie pentru instanța de trimitere, că partea interesată se poate adresa instanței, potrivit dreptului comun, însă expertiza care să stabilească eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical trebuie efectuată de experți medicali stabiliți de Ministerul Sănătății, la propunerea Colegiului Medicilor. Așadar, în cauză, s-a stabilit caracterul admisibil al cererii reclamantei întemeiate pe dreptul comun, respectiv răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte apreciind că este necesară coroborarea dreptului comun cu dreptul special în ceea ce privește modalitatea de stabilire a malpraxisului (respectiv fapta ilicită a pârâtei, legătura de cauzalitate a acesteia cu prejudiciul și culpa în efectuarea actului medical), prin efectuarea unei expertize conform dispozițiilor speciale ale legii. Criticile pârâtei referitoare la inexistența unei culpe medicale în efectuarea actului medical, inexistența unei fapte ilicite care să oblige la repararea prejudiciului provocat reclamantei și existența unei culpe concurente a medicilor curanți ai reclamantei și chiar a reclamantei, care nu a efectuat controlul medical recomandat, se dovedesc a fi neîntemeiate, urmând a fi respinse. Legat de existența cazului de malpraxis (culpa medicală, fapta ilicită și legătura de cauzalitate a acesteia cu producerea prejudiciului), se reține că, prin decizia nr. 1/2019 a Direcției de Sănătate Publică Arad, s-a decis existența, în persoana pârâtei, a unui caz de malpraxis. Prin sentința civilă nr. 1617 din 1 aprilie 2021, pronunțată de către Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 76 din 11 februarie 2022 a Tribunalului Arad și prin decizia civilă nr. 286 din 29 septembrie 2022 a Curții de Apel Timișoara, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, existența cazului de malpraxis, fiind analizată atât legalitatea, cât și temeinicia deciziei nr. 1/2019. În cuprinsul acestor hotărâri, instanțele s-au pronunțat și cu privire la criticile pârâtei referitoare la cauze exoneratoare de răspundere (culpa concurentă a medicului de familie și a celorlalți medici implicați în diagnosticarea reclamantei și culpa concurentă a reclamantei, care nu s-a prezentat la controlul recomandat prin ambulator). Puterea lucrului judecat al hotărârilor judecătorești mai sus invocate se opune cu efect pozitiv în prezenta cauză, analizarea existenței cazului de malpraxis, în sensul criticilor invocate de către pârâtă prin motivele de apel, nemaiputând fi efectuată, fără încălcarea acestei puteri de lucru judecat. Pârâta apelantă a adus critici sentinței civile apelate, în sensul stabilirii eronate a cuantumului prejudiciului (acordarea cheltuielilor de deplasare reclamantei, deși fapta acesteia de a părăsi spitalul constituie contravenție, și caracterul indirect al acestui prejudiciu, precum și la stabilirea daunelor morale în mod subiectiv), însă aceste critici nu sunt întemeiate. În ce privește critica referitoare la cheltuielile de transport acordate parțial de către prima instanță, se observă că în mod temeinic prima instanță a apreciat că împrejurarea părăsirii spitalului de către reclamanta apelantă pe perioada sfârșitului de săptămână, cu învoirea medicului curant, nu poate fi considerată ca fiind o abatere săvârșită de către reclamanta apelantă, care, fiind internată în spital, nu avea limitări ale dreptului de circulație, întocmirea formalităților scriptice necesare care să ateste învoirea sa nefiind în atribuțiile sale în calitate de pacient. Realitatea acestor deplasări, precum și cuantumul cheltuielilor de transport pentru acestea sunt de necontestat, astfel că în mod corect prima instanță a acordat aceste sume solicitate, cu titlu de daune materiale. Critica referitoare la faptul că au fost incluse în cuantumul acestor daune și deplasările rudelor și afinilor reclamantei apelante la Cluj pentru a o vizita, nefiind un prejudiciu direct produs reclamantei apelante, nu poate fi reținută, în condițiile în care scopul deplasările a fost acela de a o vizita pe reclamanta apelantă, care era internată în spital, costul acestor cheltuieli de transport fiind suportat din bugetul comun al familiei din care aceasta din urmă făcea parte. Aceste deplasări ale reclamantei apelante și ale familiei sale nu au fost deplasări de plăcere, ci au fost efectuate în scopul efectuării de acte medicale, care să ofere reclamantei apelante o remisiune a bolii de care suferea. În ce privește critica pârâtei apelante referitoare la cuantumul daunelor morale acordate, și aceasta este neîntemeiată. Acordarea daunelor morale precum și cuantificarea acestora presupune o judecată în echitate, neputând fi dovedită prin probe intensitatea suferinței fizice, psihice, emoționale a victimei. O ultimă critică a pârâtei apelante vizează administrarea probelor de către instanța de apel, invocându-se încălcarea dreptului procesual al pârâtei apelante. Analizând acest motiv, se reține că vizează modalitatea de administrare în cauză a probei cu expertiza medicală în stabilirea culpei medicale, Înalta Curte, prin decizia de casare, stabilind, cu putere de lucru judecat, împrejurarea că administrarea probei cu expertiză în fața primei instanțe a fost nelegală, nefiind efectuată de către experți medicali stabiliți de Ministerul Sănătății, la propunerea Colegiului Medicilor din România, conform exigențelor Legii nr. 95/2006. Având în vedere casarea deciziei de apel pronunțate în primul ciclu procesual, pentru considerente legate de modalitatea de administrare a probei cu expertiza medicală, puterea obligatorie a deciziei de casare pronunțate în recurs, împrejurarea că, în rejudecarea apelului, s-a efectuat, pe calea unui demers judiciar distinct, soluționat definitiv, constatarea existenței unui caz de malpraxis conform exigențelor Legii nr. 95/2006, se reține că nu se mai impune analizarea acestui motiv de apel, analiza fiind superfluă. Analizând apărările pârâtei apelantei formulate pe parcursul judecării apelului, se constată că este neîntemeiată susținerea conform căreia prima instanță, prin acordarea dobânzii legale la sumele solicitate de către reclamantă, s-a pronunțat extra petita, reclamanta apelantă formulând cerere de acordare a daunelor interese moratorii prin chiar cererea de chemare în judecată, astfel că prima instanță s-a pronunțat în limitele învestirii. Nici invocarea caracterului inadmisibil al acțiunii, prin neconturarea unui cadru procesual complet și pentru caracterul personal al răspunderii civile delictuale, în condițiile decesului autorului faptei ilicite, nu poate fi primită, în condițiile în care stabilirea cadrului procesual aparține părții care declanșează procesul, fără ca în prezenta cauză să existe situația unei coparticipări procesuale obligatorii. Atragerea în proces a terțelor persoane este o posibilitate acordată deopotrivă reclamantului, cât și pârâtului în procesul civil, în cauză niciuna dintre părți neformulând cereri în acest sens. În ce privește caracterul personal al obligației de despăgubire al autorului unei fapte ilicite, se reține că obligația de reparare a prejudiciului creat prin fapta ilicită aparține persoanei care a săvârșit delictul civil, fiind o obligație de a da, și nu o obligație de face intuitu personae. Analizând apelul reclamantei, se reține că acesta vizează cuantumul prejudiciului stabilit de către prima instanță, un prim motiv de apel vizând cuantumul despăgubirilor materiale acordate de către instanță. Acest motiv de apel nu este întemeiat, prima instanță apreciind, în mod legal și temeinic, că, în lipsă de dovezi cu privire la contravaloarea cheltuielilor solicitate, respectiv cele derivând din cheltuieli neoficiale și venituri nerealizate în parte de reclamantă, acțiunea nu poate fi admisă în totalitate. Potrivit art. 167-175 din C. proc. civ., cu referire la art. 1198 din C. civ., cel ce face o afirmație este dator a o dovedi. De altfel, chiar în cuprinsul apelului, reclamanta apelantă recunoaște că nu a putut furniza dovezi pentru astfel de pretenții, întrucât nu a păstrat înscrisurile financiare, învederând însă faptul că efectuarea de cheltuieli considerabile în această împrejurare este de notorietate. Contrar celor arătate de către reclamanta apelantă, pentru acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale provocate prin fapta ilicită este necesară dovedirea existenței și întinderii acestora. Caracterul notoriu al suportării cheltuielilor de către pacienți, cu ocazia tratării unor boli, nu poate duce la împrejurarea stabilirii cu exactitate a cuantumului acestora. Aprecierea cuantumului acestor cheltuieli nu se poate face cu privire la daunele materiale, ci doar cu privire la daunele morale. Analizând celelalte motive de apel invocate de reclamanta apelantă, respectiv respingerea petitelor constând în pierderile salariale și acordarea unei indemnizații lunare de doar 100 euro, se reține că și acestea sunt nefondate. Prima instanță a arătat că pierderile salariale suferite de către reclamantă (încetarea contractului de muncă cu durată determinată, iar nu concedierea sa) nu au fost determinate de conduita pârâtei intimate, între fapta de malpraxis a acesteia (culpa prin omisiune) și acest tip de prejudiciu suferit nefiind o legătură de cauzalitate directă. Același raționament a determinat tribunalul să acorde o prestație lunară, respectiv echivalentul în RON a sumei de 100 euro, astfel că nici critica din apel relativă la neacordarea sumei de 300 euro/lună nu este întemeiată. Susținerile din apel, în sensul că debutul bolii nu a putut fi fixat cu certitudine nici de către experți, dar, în raport cu luna martie 2010 (prima internare a reclamantei) este posibil ca procesul neoplazic să fi fost incipient la acea dată, cum susțin experții, nu pot fi valorificate în sensul solicitat de către reclamanta apelantă, căci asemenea susțineri nu echivalează cu atestarea faptului că boala s-a declanșat din culpa pârâtei intimate. Analizând motivul de apel vizând cuantumul daunelor morale, se constată că și acesta este nefondat. Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința morală pe care o resimte victima directă, sau, după caz, indirectă. În speță, prejudiciul moral solicitat este unul direct și constă în durerea și suferința psihică declanșată de fapta de malpraxis a pârâtei intimate, care, prin omisiunea în efectuarea actelor medicale, a dus la descoperirea cu întârziere a bolii neoplazice de care reclamanta apelantă suferea. Tocmai din cauza faptului că este în discuție lezarea unei valori fără conținut economic, existența prejudiciului se circumscrie condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare, prin raportare la consecințele negative suferite de către reclamanta apelantă, la rândul lor privite prin prisma importanței valorii lezate - pierderea sănătății. Este real că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, criteriul central avut în vedere în cuantificarea pecuniară a prejudiciului nepatrimonial este existența unui raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă victimei, cu luarea în considerare a valorii sociale ocrotite, a gradului de lezare, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acesteia. În speță, valoarea socială ocrotită este cea mai de preț - sănătatea și viața umană curmată, astfel că și suferința fizică, psihică și afectivă nu poate fi alta decât una de o gravitate și intensitate maxime, imposibil de evaluat și de cuantificat decât cu aproximație. La criteriile mai sus enunțate, se adaugă și criteriul echității, cu valoare orientativă, apreciindu-se că sumele acordate de către prima instanță reprezintă o compensație pecuniară corespunzătoare pentru pierderea suferită, cu toate consecințele negative în plan personal, familial și social. Toate aceste aspecte rezultă din expunerea situației de fapt prin cererea introductivă de instanță și din întreg materialul probator administrat, respectiv înscrisurile medicale, declarațiile martorilor audiați în cauză. Dincolo de luarea în considerare a naturii valorilor lezate și a gravității prejudiciului suferit, întinderea daunelor morale nu poate fi determinată decât prin apreciere, un rol hotărâtor avându-l posibilitatea de orientare a judecătorului în sufletul uman și în reacțiile sale. În practica Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia civilă nr. 6330 din 22 septembrie 2011), a fost evidențiat faptul că "un criteriu fundamental consacrat de doctrina și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea". Prima instanță, în mod legal și temeinic, a ținut cont, la acordarea despăgubirilor morale, de criteriile impuse de practica instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Aceste criterii, precum consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorii lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute, măsura în care a fost afectată viața familială, profesională și socială au fost avute în vedere de către prima instanță în cuantificarea daunelor morale. Despăgubirile acordate de către prima instanță sunt juste și echitabile, ținând cont de natura și importanța valorii lezate, respectiv sănătatea și integritatea corporală. Prima instanță, în mod legal și temeinic, a apreciat cu privire la afectarea vieții sociale și intime a reclamantei apelante, existența bolii neoplazice împiedicând-o pe aceasta, astfel cum rezultă și din declarațiile martorilor audiați în cauză, să își desfășoare viața de zi cu zi la fel ca înainte. Este adevărat că toate aceste suferințe se datorează declanșării bolii, fără ca pârâta intimată să fie în culpă de acest aspect, dar fapta de malpraxis a pârâtei intimate, care a omis efectuarea tuturor actelor medicale care puteau depista boala în fază incipientă, este cea care a contribuit la acest prejudiciu. Având în vedere toate aceste considerente, se reține că prima instanță a apreciat, în mod corect, existența prejudiciului moral suferit de către reclamantă și a cuantificat echitabil suma acordată cu titlu de reparație, făcând aplicarea dispozițiilor art. 998 din C. civ., astfel că apelul reclamantei este nefondat. 4. Recursul declarat în cauză La 12 iulie 2023, pârâta G. a declarat recurs împotriva încheierii de ședință din 19 ianuarie 2023, precum și a deciziei civile nr. 171 din 28 iunie 2023, solicitând casarea/modificarea acestora și, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată. În susținere, recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, invocând următoarele argumente: Prin încheierea de ședință din 19 ianuarie 2023, a fost admisă cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de apelantul-pârât Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad, fără a i se respecta dreptul la un proces echitabil și a i se garanta dreptul la apărare, întrucât nu a fost împrocesată și citată la acel moment procedural. Cererea de repunere pe rol a fost discutată, deși procedura de citare nu a fost îndeplinită legal cu toate părțile, având în vedere că decedaseră între timp atât reclamanta, cât și pârâta și abia la termenul din 19 ianuarie 2023, instanța de apel a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor defunctei reclamante A. și s-a acordat termen în vederea citării acestora, cu mențiunea să precizeze dacă înțeleg să introducă în cauză moștenitorii apelantei pârâte defuncte B.. De asemenea, instanța de apel nu a mai pus în discuție cererea reclamanților de repunere pe rol a cauzei. Recurenta-pârâtă a invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865, susținând că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, sens în care a învederat următoarele argumente: Instanța de apel a reținut că acțiunea nu este o acțiune în pretenții, că are ca obiect o obligație de a da (iar nu o obligație de a face intuitu personae), că acordarea daunelor morale și cuantificarea acestora presupune o judecată în echitate, neputând fi dovedită prin probe intensitatea suferinței fizice, psihice, emoționale a celui a cărei sănătate a fost lezată, că instanța de recurs a dispus că acțiunea este admisibilă și a anulat toate probele administrate la instanța de fond, în mod special expertizele medicale întocmite cu nerespectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 95/2006. De asemenea, instanța de apel a apreciat că nu mai este nevoie de administrarea acestor probe, deoarece s-au administrat în dosarul nr. x/2019, fără ca acest dosar să fie atașat la prezentul dosar și fără a se pune în discuție vreo probă din acel dosar. Or, acțiunea este o acțiune în pretenții, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, fără a se specifica ce faptă a săvârșit defuncta doctor B., ce norme medicale și protocoale medicale a încălcat. Mai mult, daunele morale trebuie dovedite, întrucât orice pretenții solicitate în instanță trebuie dovedite, prin coroborarea probelor administrate. Contrar celor reținute prin decizia apelată, instanța de recurs a constatat caracterul inadmisibil al cererii de chemare în judecată, reținând că speța trebuia să fie judecată conform procedurii prevăzute de legea specială și dând eficiență principiului specialia generalibus derogant, motivarea instanței supreme fiind clară atunci când a înlăturat proba cu expertiză efectuată în afara procedurii prevăzute de Legea nr. 95/2006. Respingerea apelului pârâtei este fundamentat pe probe care nu au fost administrate în dosar, așa cum însăși instanța de apel recunoaște la fila x din decizia recurată, unde menționează că rejudecarea apelului s-a efectuat pe calea unui demers judiciar distinct, soluționat definitiv, reținând că nu se mai impune analizarea motivului de apel al pârâtei sub acest aspect, fără însă ca dosarul la care se face referire să fie atașat la prezentul dosar sau să fie administrate probe din acel dosar în prezentul litigiu. Recurenta-pârâtă a invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, susținând că instanța de apel a constatat, în mod nelegal, admisibilitatea acțiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care nu se poate atrage răspunderea medicului pentru malpraxis pe calea procedurii dreptului comun, în care nu au fost atrași asigurătorii spitalului și ai doctorului, dar în care s-a ținut cont de probele administrate în procedura specială, desfășurată între alte părți, în condițiile Legii nr. 95/2006. Recurenta-pârâtă a invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, susținând că decizia recurată a fost dată cu nesocotirea dispozițiilor Legii nr. 95/2006, sens în care a învederat următoarele: Instanța de casare a interpretat dispozițiile art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 în ciclul procesual anterior, reținând că acțiunea de drept comun este inadmisibilă, atât timp cât există o procedură specială care prevede modul de atragere a răspunderii medicului pentru fapte de malpraxis. Reclamanta și-a menținut doar petitul privind daunele materiale, renunțând la celelalte petite, cât timp a recunoscut că a primit banii de la Spitalul Județean încă din anul 2017, însă instanța de apel nu a analizat apărările vizând lipsa de obiect a acțiunii, cât timp nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru atragerea răspunderii civile delictuale, nefiind dovedit niciuna dintre cele patru condiții cerute de legiuitor, prejudiciul fiind reparat, fapt recunoscut de reclamantă prin depozițiile făcute în cadrul dosarului nr. x/2019 Dacă s-ar menține soluția instanței de fond, ar însemna că recurenta, împreună cu Spitalul Județean Arad, să fie supuși la o dublă executare, ceea ce nu este posibil. Acțiunea este inadmisibilă, întrucât, pe de o parte, nu s-a uzat de procedura prevăzută de legea specială pentru a se atrage răspunderea medicului pentru fapte de malpraxis, iar, pe de altă parte, fiind o acțiune în pretenții, nu se poate atrage răspunderea pentru acele fapte personale pentru care medicul are asigurare medicală obligatorie,. Pârâta nu a putut beneficia de clauza de exonerare stipulată la art. 382 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, unde se prevede că doctorul nu răspunde dacă pacientul nu a respectat prescripția sau recomandările medicale inserate în biletul de externare. Or, pacienta a recunoscut că nu a respectat recomandările medicale. Hotărârea este nelegală și în privința cheltuielilor de judecată în apel, în condițiile în care instanța de apel a reținut că ambele părți apelante au pierdut și au câștigat, deopotrivă, procesul. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul civil de față, prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 din C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Cu titlu prealabil, având în vedere că unele dintre criticile invocate prin memoriul de recurs vizează netemeinicia deciziei recurate, este de subliniat că acestea nu pot fi analizate, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, iar părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 304 pct. 1-9 din C. proc. civ. de la 1865. Cu alte cuvinte, scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel), astfel că nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, neavând o atare competență legală. Recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, susținând că încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, sens în care a învederat că cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de apelantul-pârât Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad, a fost soluționată de către instanța de apel, în lipsa introducerii în cauză și citării apelantei-pârâte, în calitate de moștenitoare, context în care a invocat încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității. Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat și asupra cererii de repunere pe rol a cauzei, formulate de către reclamanți. Având a dezlega aceste critici de recurs, se constată că, prin încheierea de ședință din 16 noiembrie 2017, judecata apelurilor a fost suspendată, în temeiul prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. de la 1865, până la soluționarea definitivă a sesizării înregistrate de reclamanta A. la Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul Direcției Sănătate Publică Arad. La 4 aprilie 2019, apelanta-reclamantă a formulat cerere de repunere pe rol, depunând decizia nr. 1/2019 a Direcției de Sănătate Publică Arad. Prin încheierea de ședință din 23 mai 2019, instanța de apel a respins această cerere de repunere pe rol și a menținut măsura suspendării judecății, reținând că, împotriva deciziei nr. 1/2019, apelanta-pârâtă a formulat contestație, ce a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la 4 aprilie 2019, sub nr. x/2019. La 27 mai 2022, intimatul-pârât Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, pe care a reiterat-o la 21 octombrie 2022, arătând că au fost epuizate căile de atac în dosarul nr. x/2019. Pentru termenul din 8 decembrie 2022, stabilit pentru soluționarea cererii de repunere a cauzei pe rol, dovezile de comunicare a citațiilor pentru apelanta-reclamantă A. și apelanta-pârâtă B. au mențiunea că au fost afișate, nicio persoană de la domiciliul acestora nefiind găsită . Anterior termenului de judecată din 8 decembrie 2022, apărătorul apelantei-pârâte a depus note scrise, prin care a învederat că apelanta-pârâtă B. a decedat la 19.06.2021, atașând copia certificatului de deces, că procesul a rămas fără obiect, având în vedere că Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad a plătit despăgubirile solicitate către apelanta-reclamantă, precum și că repunerea pe rol a cauzei nu a fost solicitată de către moștenitorii defunctei reclamante A., ci de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad, care nu mai justifică un interes în reluarea judecății, solicitând respingerea cererii de repunere pe rol a cauzei. La termenul de judecată din 8 decembrie 2022, toate părțile din cauză au fost reprezentate, fiind prezenți apărătorii aleși ai apelantei-reclamante și apelantei-pârâte, precum și consilierul juridic al apelantului-pârât, fiind acordat un nou termen la 19 ianuarie 2023, până la care se va soluționa declarația de abținere formulată de către un judecător din cadrul completului de apel (cererea de abținere a fost respinsă prin încheierea din 19 decembrie 2022). Anterior termenului din 19 ianuarie 2023, apărătorul apelantei-reclamante a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, achiesând la cererea de repunere pe rol formulată de către apelantul-pârât Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad. A arătat că apelanta-reclamantă a decedat la 10.05.2021 și a cerut introducerea în cauză a moștenitorilor acesteia, E. și F.. Prin încheierea de ședință din 19 ianuarie 2023, instanța de apel a admis cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de apelantul-pârât Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad. La acest termen de judecată a fost prezent numai reprezentantul apelantului-pârât. Subsecvent admiterii cererii de repunere pe rol, instanța de apel a luat act că a intervenit decesul reclamantei și al pârâtei, a constatat că a fost depusă cerere de introducere în proces a moștenitorilor apelantei-reclamante și a dispus introducerea acestora în cauză, în calitate de reclamanți-apelanți. Reținând că apelantul-pârât prezent nu solicită introducerea în cauză a moștenitorilor apelantei-pârâte, instanța de apel a dispus acordarea unui nou termen la 15 februarie 2023, pentru când a dispus citarea moștenitorilor apelantei-reclamante, cu mențiunea de a preciza dacă înțeleg să solicite introducerea în cauză a moștenitorilor defunctei apelante-pârâte B.. Prin încheierea de ședință din 15 februarie 2023, instanța de apel a dispus, la solicitarea apelanților-reclamanți, introducerea în cauză a moștenitoarei apelantei-pârâte defuncte, respectiv G., și a acordat termen la 15 martie 2023, în vederea citării acesteia. La 13 martie 2023, apelanta-pârâtă G. a depus cerere de recuzare a completului de apel, iar, la termenul de judecată din 15 martie 2023, a depus note scrise, prin care a arătat că au fost discutate cererile de repunere pe rol a cauzei, fără a fi dispusă introducerea sa în cauză, pentru a-i fi opozabile măsurile procedurale luate, cu încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului său la apărare. După mai multe amânări succesive, la termenul de judecată din 14 iunie 2023, instanța de apel a reținut că cererea de repunere pe rol a fost formulată de o parte din proces și, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat și probe de administrat, a acordat cuvântul în dezbateri asupra apelurilor formulate. În acest context procesual, se reține că, potrivit art. 244 din C. proc. civ. 1865: "(1) Instanța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. (2) Suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă". Conform art. 85 din C. proc. civ. de la 1865, "judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel". Potrivit art. 105 alin. (2) din același Cod, "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule, numai dacă prin acestea s-a pricinuit părții o vătămarea ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, în cazul nulităților prevăzute de lege vătămarea fiind presupusă până la dovada contrarie". Conform art. 108 din același Cod: "(1) Nulitățile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare a pricinii. (2) Celelalte nulități se declară numai la cererea părții care are interes să le invoce. (3) Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii pe fond". Recurenta-pârâtă a invocat nelegala citare a părților, inclusiv a părții adverse, la termenul de judecată din 19 ianuarie 2023, când a fost discutată și admisă cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de către apelantul-pârât. Pe de o parte, în raport cu dispozițiile precitate ale art. 108 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, o eventuală nulitate derivată din nelegala citare a părții adverse nu poate fi invocată decât de către partea protejată prin dispoziția legală încălcată, nu și de către recurenta-pârâtă. Pe de altă parte, se constată că, la termenul de judecată din 19 ianuarie 2023, figurau decedate atât apelanta-reclamantă A., cât și apelanta-pârâtă B., iar judecata apelurilor era suspendată în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. de la 1865. Or, efectul suspendării constă în oprirea temporară a procedurii de judecată, art. 245 din C. proc. civ. de la 1865 stabilind modalitățile prin care se redeschide procesul, regula fiind aceea că judecata se reia la cererea părții interesate și la momentul dispariției cauzei care a condus la suspendarea pricinii. Introducerea în cauză a moștenitorilor părților decedate nu putea avea loc decât după repunerea cauzei pe rol, astfel că este legală măsura discutării și admiterii cererii de repunere pe rol, formulate de către apelantul-pârât Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad, cu atât mai mult cu cât judecata apelurilor nu fusese suspendată în temeiul prevederilor art. 243 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. de la 1865, ci pe un alt temei. Mai mult, la termenul de judecată din 19 ianuarie 2023, recurenta-pârâtă nu avea calitatea de parte în litigiu, pentru a pretinde să fie citată și a putea formula critici sub aspectul modului de soluționare a cererii de repunere pe rol, fiind introdusă în cauză, în calitate de moștenitoare a apelantei-pârâte decedate, abia la termenul din 15 februarie 2023. În acest context și în condițiile în care una dintre părțile cauzei, și anume apelantul-pârât Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad, a formulat cerere de repunere pe rol, nu se poate susține că încheierea de ședință din 19 ianuarie 2023 este nelegală. Față de dispozițiile art. 244 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, nu pot fi primite nici susținerile recurentei-pârâte privind lipsa de interes a formulării cererii de repunere a cauzei pe rol de către apelantul-pârât. Din moment ce a fost admisă cererea de repunere pe rol formulată de către apelantul-pârât Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad, nu se mai impunea discutarea și soluționarea cererii de repunere pe rol formulate de către apelanții-reclamanți, aceasta fiind întemeiată pe același aspect, respectiv soluționarea irevocabilă a cauzei din pricina căreia fusese suspendată judecata apelurilor. Pentru considerentele expuse, se reține caracterul nefondat al criticilor invocate la pct. 1 din memoriul de recurs, în legătură cu încheierea de ședință din 19 ianuarie 2023, nefiind incident motivul prevăzut de art. 304 pct.

Invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată cuprinde anumite considerente străine de natura pricinii. Raportându-se la argumentele dezvoltate în motivarea acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că acestea nu susțin existența, în cuprinsul deciziei recurate, a unor considerente străine de natura pricinii, ci vizează modalitatea în care instanța de apel a înțeles să-și argumenteze soluția, criticile urmând a fi analizate din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, întrucât aduc în discuție modalitatea în care instanța de apel a interpretat și a aplicat dispozițiile legale incidente în cauză. De altfel, împrejurarea că recurenta-pârâtă este nemulțumită de considerentele ce susțin soluția pronunțată în apel nu determină incidența niciuneia dintre ipotezele reglementate de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865. Recurenta-pârâtă a invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, care vizează ipoteza în care instanța de apel, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Prin urmare, acest motiv de nelegalitate are în vedere intrepretarea greșită a actului juridic pe care se întemeiază pretenția dedusă judecății, în sensul de act juridic unilateral și/sau bi/multilateral, fiind evident că nu poate fi incident în prezenta cauză, din moment ce pretenția reclamantei s-a fundamentat pe răspunderea civilă delictuală. Analiza de ansamblu a criticilor dezvoltate prin memoriul de recurs relevă faptul că recurenta-pârâtă invocă, în esență, greșita calificare și admisibilitate a acțiunii, precum și greșita reținere a întrunirii condițiilor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale, critici care vor fi analizate din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9, în corelație cu cel prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865. Susținerile recurentei-pârâte privind inadmisibilitatea acțiunii nu pot fi primite în acest cadru procesual, întrucât, prin decizia de casare din primul ciclu procesual, s-a stabilit caracterul admisibil al cererii de chemare în judecată, întemeiate pe dreptul comun (prevederile art. 998-999 din C. civ. de la 1864 privind răspunderea civilă delictuală), instanța de recurs reținând că, în raport cu dispozițiile art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, partea interesată se poate adresa instanței potrivit dreptului comun, însă "expertiza care să stabilească eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical trebuie efectuată de experți medicali stabiliți de către Ministerul Sănătății, la propunerea Colegiului Medicilor din România". Or, conform art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului", astfel că instanța de apel, în rejudecare, era ținută să rejudece apelurile în conformitate cu dezlegările și directivele trasate de către instanța de recurs, nefiind permisă reluarea dezbaterii asupra unor probleme de drept deja soluționate prin decizia de casare. De altfel, accesul liber la justiție semnifică dreptul persoanei prejudiciate prin malpraxis de a se adresa instanței de judecată de drept comun, fără vreo condiționare în legătură cu desfășurarea sau nu a procedurii de stabilire a cazului de malpraxis de către Comisia de monitorizare și competența profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul Direcției Sănătate Publică Arad. În acest context, nu poate fi primită susținerea recurentei-pârâte că acțiunea de drept comun este inadmisibilă, cât timp există o procedură specială reglementată de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Nici criticile vizând inadmisibilitatea acțiunii, din perspectiva faptului că în proces nu a fost atras asigurătorul doctorului pârât, nu sunt fondate, întrucât, astfel cum corect a reținut instanța de apel, stabilirea cadrului procesual aparține părții care declanșează procesul, iar în cauză nu există o coparticipare procesuală obligatorie, fiind vorba despre o acțiune în răspundere civilă delictuală. Nefondate sunt și acele critici ale recurentei-pârâte prin care se susține neîntrunirea cerințelor angajării răspunderii civile delictuale, întrucât instanța de apel a reținut că malpraxisul a fost constatat prin decizia nr. 1/2019 a Direcției de Sănătate Publică Arad, care a fost menținută prin sentința civilă nr. 1617 din 1 aprilie 2021, pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 76 din 11 februarie 2022 a Tribunalului Arad și prin decizia civilă nr. 286 din 29 septembrie 2022 a Curții de Apel Timișoara. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. Efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități, și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți. Prin urmare, instanța de judecată învestită cu soluționarea unei cereri are obligația de a respecta chestiunea litigioasă deja tranșată printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, astfel că nu mai poate face o evaluare proprie asupra acelei chestiuni. În cauză, dând eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, instanța de apel a constatat că existența faptei ilicite, a legăturii de cauzalitate a acesteia cu producerea prejudiciului, precum și a vinovăției medicului au fost deja constatate în cadrul dosarului nr. x/2019, astfel că nu pot fi repuse în discuție. De asemenea, și aspectele legate de exonerarea răspunderii medicului, în baza dispozițiilor art. 382 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, respectiv culpa concurentă a medicului de familie și a celorlalți medici implicați în diagnosticarea reclamantei și culpa concurentă a acesteia din urmă, pentru că nu s-ar fi prezentat la controlul recomandat prin ambulator, au fost avute în vedere în litigiul anterior, astfel că nu mai pot fi analizate în prezentul litigiu. De altfel, ceea ce instanța de apel a reținut, în privința motivului de apel vizând administrarea probei cu expertiza medicală în stabilirea culpei medicale, a fost tocmai puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2019, în sensul că prin aceasta s-a constatat, în mod definitiv, existența unui caz de malpraxis, în baza unei expertize efectuate conform legii speciale, astfel că susținerea recurentei-pârâte că soluția instanței de apel s-a fundamentat pe probe care nu au fost administrate în prezenta cauză nu poate fi primită, reanalizarea cazului de malpraxis nemaiputând fi efectuată. Referitor la acordarea și cuantificarea daunelor morale, instanța de apel a reținut că aceste operațiuni presupun o judecată în echitate, neputând fi dovedită intensitatea suferinței fizice, psihice, emoționale a celui a cărei sănătate a fost lezată. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, argumentarea instanței de apel este corectă, întrucât nu există criterii legale, obiective, precise și cuantificabile de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, dar în jurisprudență și în doctrina de specialitate au fost reliefate astfel de criterii, pe baza cărora instanța poate aprecia, în funcție de circumstanțele speței. Din moment ce întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor