ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 969/2017

Decizia nr. 969/2017

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la data de 04.01.2013 reclamanta A. a solicitat obligarea în solidar a pârâților B. și Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad la plata următoarelor sume: 35.000 lei reprezentând daune materiale constând în contravaloare medicamentație, tratament, intervenții chirurgicale, transport, cazare, alimentație specială; 300.000 euro plătibili în lei la cursul B.N.R. din ziua plații efective, reprezentând daune morale pentru prejudiciul fizic și psihic produs acesteia și întregii sale familii; 630 lei reprezentând pierderea sa salarială în intervalul cuprins între 14.11.2011-01.03.2012; 6.050 lei reprezentând pierderea sa salarială în intervalul cuprins între 01.03.2012-31.07.2012; 4.880 lei reprezentând pierderea salarială în intervalul cuprins între 31.07.2012-31.12.2012; 6.832 lei reprezentând pierderea salarială în intervalul cuprins între 31.12.2012-31.07.2013; 300 euro/lună plătibili în lei începând cu data introducerii prezentei acțiuni și până la încetarea stării de nevoie, reprezentând prestație periodică; daune interese moratorii calculate asupra sumelor solicitate începând cu data introducerii la instanță a acțiunii și până la data achitării lor efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 780 din 30.01.2013 Judecătoria Arad a declinat în favoarea Tribunalului Arad competența de soluționare a acțiunii civile formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. și Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 15.03.2013.

Prin sentința civilă nr. 180 din 08.03.2016, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea civilă exercitată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. și Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad; au fost obligați pârâții să plătească, în solidar, reclamantei, următoarele sume: 1.958,45 lei (cheltuieli de transport și medicament), 630 lei (contravaloarea bonurilor de masă în intervalul 14.11.2011-01.03.2012), cu titlu de despăgubiri materiale; echivalentul în lei la data plății (conform cursului B.N.R.) a sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale; echivalentul în lei la data plății (conform cursului B.N.R.) a sumei de 100 euro lunar, cu titlu de prestație periodică cu începere de la data introducerii acțiunii (04.01.2013) până la încetarea stării de nevoie, respectiv până la remisiunea bolii; dobânda legală față de sumele de mai sus cu începere de la data introducerii acțiunii (04.01.2013) până la plata lor integrală; de asemenea, au fost obligați pârâții să achite, în solidar, reclamantei suma de 3.000 lei cheltuieli de judecată și au fost respinse celelalte cereri ale reclamantei și solicitarea pârâtei având ca obiect cheltuielile sale de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut în esență, că la Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad, respectiv la pârâta în cauză, medicul curant al reclamantei, în perioada 09.03.2010-23.11.2011 a fost pârâta B.

După o analiză a raportului de expertiză și a suplimentului acestuia efectuat în cauză, Tribunalul în raport de starea de fapt reținută, a ordonat efectuarea unei noi expertize care s-a efectuat la data 22.01.2016 de către Institutul de Medicină Legală Timișoara, ale cărei concluzii au fost expuse întocmai în considerentele hotărârii Tribunalului Arad.

S-a reținut că concluziile noii expertize se coroborează cu actele medicale depuse la dosarul cauzei, care pun în evidență fapta ilicită a pârâtei B. care nu a îndeplinit acțiunile, procedurile impuse de starea bolii reclamantei și de rezultatul investigațiilor efectuate, care impuneau investigații în completare și proceduri clare, precum cele descrise de noua expertiză efectuată în cauză.

În ce privește despăgubirile pentru daunele materiale și morale solicitate, Tribunalul a reținut că se cuvin reclamantei, contravaloarea cheltuielilor de transport suportate în perioada 19.12.2011-31.01.2012, pe ruta Arad-Timișoara, respectiv Cluj, sens în care a validat bonurile fiscale depuse la dosarul cauzei, dar și cheltuielile asociate, inclusiv pentru perioada 02.04.2012-09.04.2012, respectiv 08.10.2012-06.12.2012, înlăturând bonurile fiscale nr. 314, 118, 213/2012 pe motiv că aceste înscrisuri nu se coroborează cu celelalte acte medicale ale reclamantei, respectiv cele care justifică deplasări la unitățile medicale din Timișoara și Cluj Napoca, suma reprezentând daune materiale (cheltuieli de transport) fiind stabilită la 1.328,45 lei, căreia instanța i-a adăugat contravaloarea medicamentului D., de 630 lei.

Au fost respinse pretențiile reclamantei de includere în prejudiciu a sumei de 1500 lei, contravaloarea analizelor medicale, ca nedovedite, aceasta având asigurare socială de stat; a sumei de 350 lei contravaloarea cazării soțului său la Cluj pentru 7 zile, de asemenea, ca nedovedite; a sumei de 3.600 lei contravaloarea alimentației speciale, întrucât din actele medicale nu rezultă că după operația histerectomie i s-a prescris reclamantei un regim alimentar special; a sumei de 20.000 lei reprezentând contravaloarea onorariilor medicale, medicație suplimentară, transport ocazional, etc., instanța apreciind că asemenea cheltuieli recunoscute a fi „neoficiale” nu sunt dovedite în cauză, iar pretinsa încălcare a legii constituie infracțiune de luare de mită, pentru care reclamanta nu a făcut dovada depuneri vreunei plângeri penale, iar, pe de altă parte, asemenea cheltuieli nu constituie consecința directă a faptei ilicite a pârâtei, care prin omisiunea ei a întârziat doar diagnosticarea corectă a afecțiunii reclamantei, diminuând șansele acesteia de vindecare, fără a fi provocat boala în sine, al cărei tratament este legat de cheltuieli de tipul celor evaluate la suma de 20.000 lei.

Tribunalul evaluând veniturile reclamantei a adăugat pierderile salariale pe care le-a suportat reclamanta arătând că suma 630 lei, reprezintă contravaloarea bonurilor de masă în cuantum de 180 lei/lună în intervalul 14.11.2011-01.03.2012 prejudiciu dovedit cu înscrisurile depuse în cauză.

Au fost înlăturate sumele de 6050 lei, 4.880 lei și 6.832 lei, reprezentând pierderi salariale pentru perioadele 01.03.2012-31.07.2012, 31.07.2012-31.12.2012, cauzate de concedierea ei, cu deducerea ajutorului de șomaj primit și a indemnizației de handicap, instanța apreciind că reclamanta nu a fost concediată, contractul său de muncă fiind unul pe durată determinată, a încetat la termen, pe de o parte, iar, pe de altă parte, indemnizația de handicap a fost determinată de boala sa, nu de conduita pârâtei.

În ceea ce privește suma de 300 euro lunar cu începere de la data introducerii acțiunii până la încetarea stării sale de nevoie, tribunalul a reținut că starea de nevoie a reclamantei este cauzată de boala în sine, iar nu de conduita medicului curant, astfel că a reapreciat suma solicitată la valoarea de 100 euro/lunar, corespunzător culpei pârâtei, care prin omisiune a determinat descoperirea tardivă a bolii cu toate consecințele ce decurg din aceasta, generatoare de cheltuieli, precum cheltuielile de transport, medicamente.

Pe cale de consecință, Tribunalul a stabilit un prejudiciu material total de 1.958,45 lei (cheltuieli de transport și medicamente), 630 lei contravaloarea bonurilor de masă, la care a adăugat o prestație periodică până la încetarea stării de nevoie a reclamantei (remisiunea bolii) de 100 euro/lună echivalentă în lei.

Cu referire la daunele morale pretențiile reclamantei au fost admise în parte, respectiv pentru suma de 100.000 euro, cu dobânda legală aferentă de la data introducerii acțiunii (04.01.2013) și până la plata lor integrală, instanța apreciind că în absența unor criterii prestabilite de lege de acordare a daunelor morale este nevoită să aibă în vedere realizarea unui just echilibru între interesele reclamantei și cele ale pârâtelor, care urmează să suporte acest prejudiciu, criteriul echității fiind valorizat și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, căci nu este permis ca despăgubirile acordate să reprezinte nici venit nejustificat pentru victime, dar nici amenzi excesive pentru autorii prejudiciilor morale.

Apelurile declarate de reclamanta A.-Daniela și pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 180 din 08 martie 2016 pronunțată de Tribunalul Arad, au fost respinse ca nefondate, iar apelul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad împotriva aceleiași hotărâri, a fost anulat ca netimbrat de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 288 din 19 octombrie 2016.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că în ce privește apelul reclamantei, referitor la cuantumul despăgubirilor materiale acordate de instanță, nici un motiv de apel nu este întemeiat, întrucât instanța, nu putea admite în totalitate acest petit al acțiunii reclamantei în raport cu dispozițiile art. 167-175 C. proc. civ., cu referire la art. 1198 C. civ., căci cel ce face o afirmație este dator a o dovedi, iar anumite fapte pot fi dovedite exclusiv cu înscrisuri.

S-a constatat că instanța de fond, a arătat în detaliu în considerentele hotărârii atât înscrisurile doveditoare utilizate, cât și conținutul lor valorizând toate sumele cuprinse în aceste înscrisuri, inclusiv cele derivate din pierderile salariale, instanța de judecată făcând o analiză punctuală a perioadelor în care reclamantei i-au fost afectate veniturile, respingerea unor pretenții fiind motivată prin aceea că pârâta B. în cauză, prin conduita sa nu a provocat boala reclamantei care, prin ea însăși, generează anumite cheltuieli de tipul celor solicitate prin apel, fără ca acestea să poată fi imputate pârâtelor în cauză.

Instanța de apel a reținut că același raționament a determinat tribunalul să acorde o prestație lunară, respectiv echivalentul în lei a sumei de 100 euro, nefiind astfel întemeiată nici critica privind neacordarea sumei de 300 euro/lună.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că nu pot fi valorificate susținerile apelantei în sensul că în raport cu luna martie 2010 (prima internare a reclamantei) este posibil ca procesul neoplazic să fi fost incipient la acea dată, cum susțin experții, întrucât asemenea susțineri nu echivalează cu atestarea faptului că boala s-a declanșat din culpa pârâtei B. în cauză.

Mai mult, aceeași experți atestă o evoluție galopantă a bolii, iar întârzierea de diagnosticare reclamată în apel a fost avută în vedere de instanță, care într-un asemenea context a statuat cu privire la acordarea sumei de 100 euro/lunar - echivalent în lei - cu titlu de prestație periodică.

Cât privește cuantumul despăgubirilor morale, instanța de apel a constatat că instanța de fond a evaluat corect câtimea acestora, pornind de la același raționament, mai sus prezentat, pe de o parte, iar pe de altă parte, instanța a valorificat toate criteriile statuate în jurisprudența națională și europeană în materie, criterii pe care le-a raportat la datele speței.

Susținerea din apel în sensul că instanța a apreciat culpa pârâtei B. ca fiind una tangențială, situația reclamantei fiind determinată în principal de cruzimea bolii s-a apreciat că nu este întemeiată, întrucât instanța nu a respins petitul referitor la daune morale, ci l-a admis în parte, respectând echilibrul dintre părțile împricinate, inclusiv din perspectiva veniturilor acestora, anterior și ulterior producerii faptului cauzator de prejudicii, instanța valorificând principiul echității în soluționarea petitului în daune morale.

În ce privește apelul pârâtei B., instanța de apel a reținut, în esență, că în raport cu starea de fapt și motivarea acțiunii reclamantei instanța de fond a reținut în mod corect că fapta imputată pârâtei B. constă în omisiunea diagnosticării corecte a afecțiunii reclamantei, în perioada martie 2010 - noiembrie 2011 pe parcursul spitalizării acesteia, iar nu îmbolnăvirea reclamantei de către pârâtă, astfel că legitim instanța a reținut că se impută pârâtei o faptă omisivă și continuă care urmează a fi analizată din perspectiva vechiului C. civ., cât și din perspectiva noului C. civ./Legea nr. 287/2009 - în vigoare din 01.10.2011, în raport cu ultima internare a reclamantei.

S-a constatat că temeiul juridic al acțiunii astfel cum a fost fixat de către reclamantă reprezintă o formă de manifestare a principiului disponibilității, care guvernează materia civilă, iar din această perspectivă, critica din apel privind neincidența dreptului comun în materie nu este întemeiată, căci instanța s-a preocupat în detaliu de fixarea cadrului procesual legal în cauză, context în care a statuat legitim incidența dispozițiilor C. civ., respectiv a regulilor răspunderii civile delictuale, în raport cu dispozițiile alin. (2) al art. 673 din Legea nr. 95/2006, pe care le citează întocmai.

Din această perspectivă, s-a constatat că instanța a verificat toate condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită, prin probele administrate stabilind existența și conținutul faptei ilicite a pârâtei B., context în care s-a reținut că pârâta B. nu a recomandat efectuarea unor investigații chirurgicale de histerectomie totală cu anexectomie bilaterala, prima recomandare de acest fel fiind făcută la data de 09.12.2011 de un alt medic curant decât pârâta B.; în perioada 05.07-13.07.2010 medicul C. a menționat rezultatul testului PAP III, valoarea III impunând investigații complementare, precum colposcopie, investigații cu chiuretaj urmat de examen histopatologic într-un interval rezonabil de timp, de 6-8 săptămâni.

S-a constatat că asemenea investigații nu s-au făcut, iar cea de a doua expertiză pune în evidență că „neefectuarea precoce a biopsiei și a investigațiilor specifice pentru depistarea procesului neoplazic au condus la diagnosticarea în stadiul II B, cu diminuarea șanselor de vindecare ale reclamantei”.

În același timp, s-a constatat că înlăturarea opiniilor dr. E. a fost temeinic motivată de tribunal, iar critica din apel, privind modul de întocmire a adresei de către tribunal cu ocazia ordonării noii expertize la I.M.L. Timișoara nu a fost primită, câtă vreme din Încheierea de ședință din 01.09.2015 rezultă că instanța a încuviințat participarea expertului asistent dr. F., iar pârâta nu a făcut dovada că a fost împiedicată în vreun fel să asigure participarea expertului asistent la efectuarea expertizei ordonate.

S-a apreciat că nici invocarea culpei reclamantei nu poate legitima apelul, întrucât omisiunile incriminate săvârșite de pârâta B. sunt raportate, în principal, la neevaluarea corespunzătoare a rezultatelor testelor la care a fost supusă reclamanta (testul PAP) în raport cu persistența simptomatologiei constatate de medicul curant, reclamanta internându-se repetat, acuzând aceleași simptome, iar actele medicale administrate în cauză pun în evidență neîndeplinirea obligației de informare a pacientului, simpla aducere la cunoștința pacientului a rezultatelor testelor (precum susține apelanta) neechivalând cu îndeplinirea întocmai a obligației de informare prevăzută de lege și analizată în detaliu de prima instanță.

Instanța de apel a apreciat că nici critica referitoare la neadministrarea și a altor probe relevante, care ar fi pus în evidență că și alte persoane se fac vinovate de diagnosticarea reclamantei nu este întemeiată, în condițiile în care apelanta nu a solicitat administrarea unor astfel de probe, nici chiar în apel, deși la tribunal apelanta face referire la completarea probatoriului, fără a-și susține o astfel de cerere în fața instanței de apel.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. și pârâta B. au declarat recurs.

Recursul reclamantei A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susținerea căruia a arătat, în esență, că în mod greșit instanța de apel a considerat că reclamanta nu poate dovedi pretențiile reprezentând daunele materiale în sumă de 35.000 lei în lipsa înscrisurilor, considerând în mod eronat că astfel de pretenții nu pot fi dovedite decât prin înscrisuri, deoarece legea nu limitează mijloacele de probațiune în privința acestor pretenții.

Recurenta consideră că aceste pretenții trebuiau apreciate în raport de toate probele administrate în cauză care denotă gravitatea bolii din care rezultă aspectul rezonabil al acestor pretenții.

Cu privire la petitele d), e), f) prin care a solicitat sume reprezentând pierderi salariale și pe care instanța le-a respins considerând că acestea nu-i sunt imputabile pârâtei B. pentru că nu există un raport de cauzalitate între fapta ilicită a acestei pârâte și diminuarea veniturilor sale, recurenta consideră că nu este așa deoarece înainte de a-i înceta contractul de muncă a intrat în concediu medical ceea ce a generat pierderi salariale.

Referitor la pretenția de a primi lunar o prestație periodică în cuantum de 300 euro plătibili în lei și pe care instanța a admis-o în parte pentru suma de 100 euro lunar, recurenta susține că instanța de apel a avut în vedere critica adusă modului de soluționare a acestui petit, însă în mod nelegal susține că critica adusă prin apel este neîntemeiată, fără a menționa în acest sens nici un considerent pe care l-a avut în vedere în susținerea soluției adoptate.

Recurenta susține că ultima pretenție a cărei cuantificare o critică este cea ce a vizat acordarea daunelor morale în cuantum de 100.000 euro, iar considerentele hotărârii atacate în parte sunt greșite și influențează în mod direct modul de apreciere a cuantumului prejudiciului.

Recurenta subliniază că în opinia sa, pârâta B. nu se face vinovată în mod direct de apariția bolii sale (neoplasmul) dar nu poate accepta ideea conform căreia culpa acesteia este una tangențială sau de o importanță secundară, deoarece, așa cum rezultă din probatoriul administrat de la prima internare și până la ultima, simptomatologia a fost întotdeauna aceeași și rezultatele testelor au fost aceleași până în momentul diagnosticării corecte, recurenta considerând că avea deja boala când a fost internată prima dată în martie 2010.

Prezentând concluziile medicului expert F. în ceea ce privește perioada de debut a bolii recurenta susține că, ceea ce este sigur este că din martie 2010 până la finele lunii noiembrie 2011 a fost o perioadă de 20 de luni în care pârâta B. putea să pună un diagnostic corect și să-i ofere șansa de a fi tratată pentru această boală.

În continuarea motivării recurenta a prezentat opinii privind profesionalismul, comportamentul și culpa pârâtei B. în diagnosticarea bolii, recurenta consideră că suma acordată cu titlu de daune morale nu este proporțională cu prejudiciul cauzat și nu corespunde conform practicii judiciare unor vătămări corporale grave.

Recurenta consideră că instanța de apel a făcut o evaluare sumară a apelului său și chiar și acolo unde a motivat poziția sa în raport cu criticile sale, considerentele exprimate sunt neîntemeiate nereflectând probatoriul administrat în cauză și principiile reparării integrale a prejudiciului sau principiul echității, ca și corespondență între prejudiciul creat și despăgubirea acordată, respectiv ca și egalitate/similaritate între cazuri de malpraxis cu consecințe deosebit de grave.

Pentru aceste motive recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii reclamantei așa cum a fost formulată.

Recursul pârâtei B. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că deși prin acțiunea introductivă formulată de reclamantă sau printr-o altă precizare de acțiune, reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei B. la plata dobânzii legale aferentă sumelor solicitate, instanța a obligat-o prin sentința civilă nr. 180/2016 la plata dobânzii legale față de sumele acordate, pronunțând un „extra petit” acordând mai mult decât s-a cerut.

Față de această împrejurare, recurenta consideră că hotărârile sunt nelegale, reprezentând o încălcare a principiului disponibilității, cât timp cele două instanțe și-au depășit atribuțiile puterii judecătorești acordând sume nesolicitate, în condițiile în care nu au fost investite cu astfel de petit, iar instanța de apel nu face vreo referire la acest motiv de apel, neavând argumente în respingerea acestuia.

Totodată, susține recurenta-pârâtă, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel referitor la faptul că instanța de fond s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut, cât timp aceasta fără să fie investită în cadrul acțiunii introductive cu aspecte privind vinovăția pârâtei ca medic, s-a pronunțat asupra acestui aspect.

În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că în condițiile în care toate probele converg către faptul că a avut o conduită terapeutică corectă, iar instanța de apel a tras concluzia că ar fi încălcat Ordinul Ministrului Sănătății nr. 1524/2009, cu toate că expertizele medico-legale statuează că nu a încălcat acest ordin, recurenta consideră că întreaga motivare este în afara „pieselor dosarului pendinte”.

Mai mult, susține recurenta-pârâtă, instanța de apel menționează că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ., menționând că fapta ilicită este săvârșită prin omisiunea diagnosticării corecte a bolii, fără să fie vreo dovadă în acest sens.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că cele două hotărâri pronunțate în speță, sunt pronunțate în afara legii cât timp se încearcă interpretarea dispozițiilor art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 în mod defectuos, înlăturând de la aplicabilitate acest text de lege, în sensul statuat de către legiuitor.

Recurenta susține că răspunderea civilă delictuală a medicului se poate face doar prin coroborarea dreptului comun cu legea specială, dând eficiență legii speciale, dat fiind faptul că doar Colegiul Medicilor dispune de o comisie care stabilește cazurile de malpraxis.

Or, recurenta-pârâtă susține că nu a fost condamnată pe legea specială, deci nu s-a stabilit că ar fi săvârșit o faptă de malpraxis, ci a fost condamnată în baza Legii nr. 46/2003, omisiunea diagnosticării corecte a bolii.

Recurenta-pârâtă consideră că această motivare sfidează logica elementară cât timp este bine cunoscut că nu se poate pleca de la o premisă falsă și obține un rezultat adevărat, iar în speță toate expertizele constată faptul că a avut o conduită terapeutică corect ă în tratarea bolii, fapt care se bate cap în cap cu noțiunea de omisiune de diagnosticare corectă a bolii.

În opinia recurentei-pârâte, atât instanța de fond cât și instanța de apel au aplicat „otova” dispozițiile art. 998-999 C. civ., nejudecând cauza în spiritul și litera legii, lăsându-se pradă emoțiilor, deoarece relația pacient medic se supune unui act medical și nu unui contract de prestări servicii, iar analiza cauzei trebuia făcută sub incidența Legii nr. 95/2006. Recurenta arată în acest sens că obiectul cererii îl reprezintă pretenții materiale, invocând culpa medicală, dar fără a-și întemeia cererea pe dovada culpei medicale.

În continuarea motivării recurenta-pârâtă, după o prezentare a situației de fapt a cauzei, a concluziilor primului raport de expertiză medico-legală, a unor rețineri ale instanței de fond, susține că în mod surprinzător instanța de fond și apel constată că neîndeplinirea de către reclamantă a revenirii la control după terminarea tratamentului nu se poate reține ca și culpă, fapt contrazis de art. 653 lit. b) din Legea nr. 95/2006, care statuează faptul că relația medic-pacient a fost întreruptă, medicul curant neputând fi responsabil de complicațiile rezultate din nerespectarea de către pacient a recomandărilor medicale.

Recurenta susține că din niciunul din înscrisurile de la dosar nu rezultă că pacienta s-a adresat vreodată medicului de familie pentru diagnostic precoce și prevenție, ea fiind internată aproape de fiecare dată în regim de urgență (fără bilet de trimitere de la medicul de familie).

Pentru aceste motive recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu consecința respingerii acțiunii introductive ca nefondată.

Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criticile recurentelor Înalta Curte de Casație și Justiție va analiza cu prioritate recursul declarat de recurenta-pârâtă B. față de efectul juridic pe care acesta îl va produce:

Principala critică a recurentei-pârâte este aceea că nu au fost respectate dispozițiile legale ale art. 673 alin. (2) din Legea n. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății care prevăd că procedura stabilirii cazurilor de malpraxix nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului omului.

Este adevărat că acest text de lege face referire strict la respectarea accesului liber la justiție, fiind un drept recunoscut de Constituție și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, însă răspunderea civilă a medicului se poate face doar prin coroborarea dreptului comun cu legea specială.

Într-o altă exprimare, partea interesată se poate adresa instanței potrivit dreptului comun, însă expertiza care să stabilească eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical trebuie efectuată de experții medicali stabiliți de Ministerul Sănătății la propunerea Colegiului Medicilor din România.

Potrivit art. 669 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, Ministerul Sănătății Publice, aprobă la propunerea Colegiului Medicilor din România, pentru fiecare județ și Municipiul București, o listă națională cu experți medicali, în fiecare specialitate care vor fi consultați conform regulamentului de organizare și funcționare a comisiei.

Cum în prezenta cauză expertiza medico-legală a fost efectuată doar de doi experți medicali (Dr. F. și Dr. G.) care îndeplinesc cerințele impuse de art. 669 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul justiției, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 312 alin. (1), (3), (5) C. proc. civ. va admite recursul declarat de recurenta B., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare.

Față de soluția dată Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de nelegalitate invocate de către recurentă, respectiv dispozițiile art. 304 pct. 6 (instanța a acordat mai mult decât s-a cerut) și art. 304 pct. 7 (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii).

Având în vedere considerentele pentru care va fi admis recursul declarat de B. și efectul juridic pe care îl va produce, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite și recursul declarat de Mustață Camelia cu consecința casării și trimiterii cauzei spre rejudecare.

Potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ., după casare instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 288 din 19 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2017.