ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2370/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă la data de 14 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă a chemat în judecată pe pârâții A., B., C., D., E., F., G., H., I., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: - să oblige pârâții, în solidar, la plata sumei totale de 6.702.897 RON, reprezentând prejudiciul produs la bugetul asigurărilor pentru șomaj administrat, potrivit legii, de ANOFM, alcătuită din suma de 5.944.697 RON constatată a fi fost plătită nejustificat de către ANOFM ca urmare a majorării nelegale a prețului serviciilor pentru Modulul 5 - Servicii de comunicații de date din Contractul de achiziție publică de servicii nr. x/2008, încheiat între ANOFM, în calitate de achizitor, și dintre J. și J., în calitate de prestator, față de prețul ferm al serviciilor din acest modul al contractului, și suma de 758.200 RON, constatată a fi plătită pentru serviciile necuprinse în contract; - să oblige pârâții, în solidar, la plata, în conformitate cu dispozițiile exprese ale art. 73 1 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, a dobânzilor și penalităților de întârziere sau a majorărilor de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul și până la recuperarea integrală a sumei prevăzute la capătul de cerere nr. 1. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 134/2010, ale Legii nr. 202/2006, ale Legii nr. 94/1992, ale Legii nr. 500/2002, ale Legii nr. 287/2009 și ale H.G. nr. 1610/2006.

Sentința pronunțată de Tribunalul București. Prin sentința civilă nr. 126/01.02.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâți prin întâmpinările depuse la dosar. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM), în contradictoriu cu pârâții A., K., C., I., F., H., D., E., G., ca prescrisă. A obligat reclamanta la plata către pârâții E., G., C., F., H. și I. a sumei de 3.000 RON pentru fiecare pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu apărător ales redus. Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, pârâții C., F., H., I., pârâta E. iar pârâta G. a declarat apel incident, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă la data de 07.04.2022, sub nr. unic x/2022.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București. Prin decizia nr. 1404A/2022 din 11 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile principale formulate de apelanta-reclamantă Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, de apelanta-pârâtă E., de apelanții-pârâți C., F., H., I. și apelul incident formulat de apelanta-pârâtă G., toate împotriva sentinței civile nr. 126/01.02.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. și K., D., ca nefondate. A respins cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondate.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză. Împotriva deciziei nr. 1404A/2022 din 11 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs principal reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei instanței de apel spre o nouă judecată. În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează prescripția dreptului material la acțiune în materia răspunderii civile delictuale, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest sens, arată că instanța de apel, cu aplicarea greșită a art. 2528 alin. (1) C. civ., a reținut că "momentul obiectiv care trebuia să fie observat în speță" este data de 30 decembrie 2013, data încetării contractului de achiziție publică de servicii nr. x/2008, încheiat de către ANOFM cu AMSBG. Recurenta reclamantă a susținut că, la data menționată, nu dispunea de elemente sau indicii pe baza cărora să poată concluziona că i s-a produs o pagubă, în condițiile în care, până la acea dată, la nivelul instituției nu au fost relevate, în urma controlului de gestiune financiară, de legalitate, a controlului financiar preventiv sau a controlului financiar intern, aspecte în legătură cu executarea contractului de achiziție publică de servicii nr. x/2008, încheiat de către ANOFM cu AMSBG, de natura celor avute în vedere la dispunerea de către Curtea de Conturi a măsurii nr. II.16 din Decizia Curții de Conturi nr. 18/29.10.2014. Pe de altă parte, instanța de apel, ca și instanța de fond, a omis că întinderea prejudiciului precum și persoanele care 1-au produs nu erau cunoscute la data comunicării procesului-verbal de constatare nr. x/02.10.2014, în condițiile în care prin Decizia nr. 18/29.10.2014 emisă de Curtea de Conturi, față de cele constatate și reținute prin procesul-verbal de constatare menționat, a dispus în sarcina ANOFM măsura nr. II.16, prin care a decis, printre altele, extinderea verificărilor în vederea identificării situațiilor similare cu cele consemnate de către echipa de audit în procesul-verbal de constatare încheiat cu ocazia misiunii de audit, pentru anul 2013. Așadar, nici la data emiterii de către Curtea de Conturi a Deciziei nr. 18/29.10.2014, întinderea prejudiciului nu putea fi stabilită cu certitudine, în condițiile în care, prin respectiva decizie, s-a dispus extinderea verificărilor de către ANOFM. În fapt, ANOFM a cunoscut paguba și pe cei care răspund de ea în urma finalizării de către Comisia constituită în temeiul Ordinului președintelui ANOFM nr. 519/10.07.2019, a acțiunilor vizând stabilirea cauzelor, împrejurărilor și responsabilităților cu privire la aspectele care au condus la dispunerea măsurii nr. II.16 din Decizia Curții de Conturi nr. 18/29.10.2014 și a propunerii de măsuri în consecință, prin Raportul nr. x/16.09.2019, aprobat de președintele ANOFM. Recurenta reclamantă a susținut că de la data de 16.09.2019 începe să curgă, potrivit dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., a dreptului la acțiune în repararea pagubei care a fost cauzată de către intimații-pârâți. A mai adăugat că intimații-pârâți nu au avut stabilite cu ANOFM raporturi de muncă, în cauză nu poate fi avută în vedere nici Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19/2019 referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, reținută în mod eronat de către instanța de apel. Prin recursul incident, pârâta E. a arătat că acesta se referă la soluția din decizie cu privire la cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, apreciind că acesta a fost dată cu încălcarea/aplicarea eronată a art. 453 C. proc. civ. Recurenta pârâtă a arătat că, în sensul art. 453 C. proc. civ., conceptul de pierdere/câștigare a procesului se referă la fondul procesului, mai exact la cererile principale formulate în cauză (în accepțiunea art. 30 C. proc. civ.). Pierderea sau câștigarea procesului nu se poate referi la o cerere accesorie precum cea de acordare a cheltuielilor de judecată, cu atât mai mult cu cât însăși acordarea cheltuielilor este dependentă de câștigarea/pierderea procesului. Astfel, faptul că instanța de apel a respins apelul intimatei E. - care s-a referit strict la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond, nu înseamnă că doamna E. a "pierdut procesul" în sensul art. 453 C. proc. civ.. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și-a păstrat caracterul accesoriu, chiar dacă a fost singurul aspect asupra căruia partea a formulat apel. Astfel, partea care a pierdut procesul, atât în prima instanță cât și în apel, este ANOFM. A arătat că această interpretare este susținută și de raționamentul aplicat în jurisprudența Înaltei Curți în materia taxării căii de atac cu privire la cheltuielile de judecată.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată de intimatul D. s-a solicitat în principal respingerea recursului, ca inadmisibil, și în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. Prin întâmpinarea formulată de intimata G. s-a invocat în principal excepția nulității recursului, nefiind dezvoltate critici concrete vizând hotărârea atacată, și în subsidiar s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prin întâmpinarea formulată de intimata E. s-a solicitat în principal să se anuleze recursul și în subsidiar să se respingă ca nefondat recursul formulat. La termenul de judecată din 28 noiembrie 2023, Înalta Curte a constatat că excepția de inadmisibilitate a recursului principal a vizat în realitate neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 488 din C. proc. civ., neregularitate sancționată cu nulitatea, și a respins excepția nulității recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prin motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă susține că instanța de apel, cu aplicarea greșită a art. 2528 alin. (1) C. civ., a reținut că "momentul obiectiv care trebuia să fie observat în speță" este data de 30 decembrie 2013, data încetării contractului de achiziție publică de servicii nr. x/2008, încheiat de către ANOFM cu AMSBG. A arătat că la data menționată, nu dispunea de elemente sau indicii pe baza cărora să poată concluziona că i s-a produs o pagubă; de asemenea, nu cunoștea întinderea prejudiciului precum și persoanele care l-au produs la data comunicării procesului-verbal de constatare, în condițiile în care Curtea de Conturi a dispus extinderea verificărilor. A mai evidențiat că de la data de 16 septembrie 2019 (data întocmirii raportului președintelui reclamantei) începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani pentru exercitarea dreptului la acțiune în repararea pagubei care a fost cauzată de către intimații-pârâți. Motivele de recurs astfel expuse sunt nefondate. Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsul prejudiciu produs bugetului asigurărilor pentru șomaj, administrat de reclamantă, rezultând din majorarea nelegală a prețului serviciilor pentru un modul din contractul de achiziție publică de servicii nr. x/2008, față de prețul ferm al serviciilor din acest modul al contractului, precum și dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul și până la recuperarea integrală a sumei. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, prescripție care începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În aplicarea prevederilor legale menționate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este cel mai târziu momentul în care s-a finalizat contractul de achiziție publică de servicii nr. x/18.12.2008. Textul legal sus-menționat stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv, al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data întocmirii Raportului nr. x/16.09.2019, aprobat de președintele ANOFM, prin care era prezentat rezultatul verificărilor extinse) recurenta învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi). Susținerea recurentei nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea extinsă (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă, întrucât nu dispunea de elemente sau indicii pe baza cărora să poată concluziona că i s-a produs vreo pagubă. Pe acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. Aceste statuări instanței supreme sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, argumentul recurentei reclamante în sensul că nu are raporturi de muncă cu pârâții fiind lipsit de relevanță, întrucât respectivele statuări conțin dezlegări cu valoare de principiu în materia prescripției dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită, existând identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție, atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor unui astfel de raport asupra cursului prescripției. În considerentele deciziei instanței supreme, se demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale de care dispunea reclamanta pentru a verifica folosirea adecvată a resurselor financiare). În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurenta-reclamantă tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurenta identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care s-a emis raportul de control, prin care a luat la cunoștință că există un drept de creanță, decurgând din majorări nelegale a prețului unor servicii angajate prin Contractul de achiziție publică de servicii nr. x/2008. Recurenta ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. În cauză, instanța de apel a constatat că "momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este cel mai târziu momentul în care s-a finalizat Contractul de achiziție publică de servicii nr. x/18.12.2008. Contractul s-a derulat în perioada 29.12.2008 - 30.12.2013, astfel că momentul obiectiv de început al cursului prescripției este cel mai târziu de 30.12.2013, întrucât, în realitate apelanta avea posibilitatea să cunoască paguba și persoanele răspunzătoare încă din momentul efectuării plăților mai mari, cu încălcarea prevederilor contractuale." În raport cu această apreciere, este de observat că aspectele invocate în cererea de recurs care reprezintă elemente ale situației de fapt și se apreciază potrivit probelor administrate, subsumate argumentelor referitoare la posibilitatea recurentului de a cunoaște paguba și pe cel responsabil de producerea sa, nu supuse cenzurii instanței de recurs. Astfel, în exercitarea atribuțiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluționarea cauzei, instanța de apel a stabilit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune în litigiul de față este cel mai târziu de 30.12.2013, apreciind în acest sens că, în realitate, la data respectivă reclamanta putea și trebuia să cunoască împrejurările relevante pentru a putea acționa. În acest sens, instanța de apel a arătat că apelanta avea posibilitatea să cunoască paguba și persoanele răspunzătoare încă din momentul efectuării plăților mai mari, cu încălcarea prevederilor contractuale. Această apreciere nu poate fi cenzurată în recurs, ea bazându-se pe evaluarea unor elemente factuale, determinabile pe baza probelor administrate în proces. Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserțiunilor de genul celor menționate de recurenta reclamantă în motivul său de recurs, pentru a conchide, în final, în sensul aplicării greșite în cauză a dispozițiilor legale ale art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, astfel cum dorește recurenta reclamantă, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci ar presupune reevaluarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Astfel, pentru a stabili momentul la care reclamantul putea și trebuia să cunoască paguba, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu o îndreptățește pe recurentă să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurenta că a cunoscut toate elementele care ar fi îndreptățit-o să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentei, este unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa, în contextul normei legale aplicabile, ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Reținând că motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, analizate prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-reclamantă Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) împotriva deciziei nr. 1404A din 11 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Prin recursul incident declarat de recurenta-pârâtă E. a fost criticată soluția din decizie cu privire la cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, apreciind că acesta a fost dată cu încălcarea/aplicarea eronată a art. 453 C. proc. civ.. A susținut că faptul că instanța de apel a respins apelul intimatei E. - care s-a referit strict la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond, nu înseamnă că aceasta a "pierdut procesul" în sensul art. 453 C. proc. civ.. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și-a păstrat caracterul accesoriu, chiar dacă a fost singurul aspect asupra căruia partea a formulat apel. Astfel, partea care a pierdut procesul, atât în prima instanță cât și în apel, este ANOFM. Criticile astfel formulate au caracter fondat. Prin sentința civilă nr. 126 din 01 februarie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâți prin întâmpinările depuse la dosar, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții, ca prescrisă, și a obligat reclamanta la plata către pârâții E., G., C., F., H. și I. a sumei de 3.000 RON pentru fiecare pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu apărător ales redus. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, pârâta E., pârâții C., F., H., I. și apel incident pârâta G.. Prin decizia civilă nr. 1404A din 11 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile principale formulate de apelanta-reclamantă Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, apelanta-pârâtă E., apelanții-pârâți C., F., H., I. și apelul incident formulat de apelanta-pârâtă G., toate împotriva sentinței civile nr. 126/01.02.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. și K., ca nefondate. Curtea a respins, de asemenea, cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondate. Art. 453 alin. (1) C. proc. civ. prevede că partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa (vinovăția) procesuală. Așadar, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât și cheltuielile făcute de partea care a câștigat procesul, deoarece este în culpă procesuală, determinând, prin atitudinea sa în proces, aceste cheltuieli. În cauză, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă a fost respinsă ca prescrisă, apelul său fiind, de asemenea, respins, ca nefondat. Cât privește apelul pârâtei E., acesta privea acordarea într-un cuantum redus a cheltuielilor de judecată de către instanța de fond, și a fost, de asemenea, respins, fiind respinsă și cererea acestei apelante de acordare a cheltuielilor de judecată, pe motiv că este "deopotrivă parte care a pierdut procesul (prin respingerea propriului apel) și parte care a câștigat procesul (în apelul celeilalte părți)". Or, în situația în care instanța de apel a statuat că apelanta pârâtă este partea care a câștigat procesul în apelul reclamantei, corecta aplicare a art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. impunea acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în această privință. Astfel, în situația în care instanța de apel a reținut că, deși apelanta a pierdut procesul în privința apelului propriu, ea este partea care a câștigat procesul în apelul reclamantei, este necesar a se determina care sunt cheltuielile efectuate în apelul propriu, în privința cărora art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. nu îi conferă un drept, întrucât a pierdut procesul, și care este cuantumul acestor cheltuieli avansat de parte pentru apărarea împotriva apelului respins al reclamantei, în privința cărora același text legal îi recunoaște dreptul menționat, în calitate de parte care a câștigat procesul. În această situație, reținând că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., văzând prevederile art. 497 din același cod, Înalta Curte va admite recursul incident declarat de recurenta-pârâtă E. împotriva deciziei nr. 1404A din 11 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o va casa în parte și va trimite cauza spre rejudecarea cererii accesorii privind cheltuielile de judecată formulată de apelanta E. la aceeași curte de apel. Urmează, astfel, ca instanța de apel, în rejudecare, să procedeze la determinarea cuantumului cheltuielilor efectuate cu apelul propriu al recurentei E., precum și a cuantumului cheltuielilor efectuate cu apelul respins al reclamantei, urmând a proceda la aplicarea art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. în raport cu soluțiile pronunțate în apel. În raport cu considerentele mai sus expuse, Înalta Curte urmează a menține decizia recurată sub aspectul soluției date apelurilor declarate în cauză. Întrucât recursul principal declarat de recurenta-reclamantă Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) urmează a fi respins, aceasta este partea care a pierdut procesul, situație în care, reținând culpa sa procesuală, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) să plătească cu titlu de cheltuieli de judecată: suma de 2333 RON către intimatul-pârât D., suma de 3000 RON către intimata-pârâtă G. și către recurenta-pârâtă E. suma de 2957 RON. La reducerea părții din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, au fost avute în vedere dispozițiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., constatându-se complexitatea redusă a problemei de drept deduse judecății în recursul principal, aceasta rezumându-se la modul de aplicare a dispozițiilor legale referitoare la prescripția dreptului material la acțiune.