ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2119/2023

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea civilă precizată, înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la 14 februarie 2019 sub dosar nr. x/2019, ca urmare a sentinței civile nr. 2103/2019 a Judecătoriei Deva, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtă B., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 532.910 RON, reprezentând echivalentul prejudiciului cauzat de aceasta în contabilitatea asociației.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1349, art. 1357 și următoarele din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 970 din 20 iulie 2021, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția autorității lucrului judecat.

A admis excepția prescripției extinctive și a respins acțiunea civilă precizată, formulată de reclamanta A. împotriva pârâtei B., ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 1418 din 23 iunie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 970 din 20 iulie 2021 a Tribunalului Hunedoara, secția I civilă. A anulat, în parte, sentința apelată, doar în ceea ce privește soluția dată excepției prescripției extinctive și a reținut cauza spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 2171 din 10 noiembrie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B..

Împotriva deciziei civile nr. 2171 din 10 noiembrie 2022 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A., formulând următoarele critici:

În mod nelegal, instanța a respins acțiunea invocând autorității lucrului judecat întrucât, la termenul de judecată din 10 noiembrie 2022, nu a pus în discuție această excepție, lăsând părțile să pună concluzii pe fondul cauzei. Prin decizia civilă nr. 1418 din 23 iunie 2022, instanța s-a pronunțat asupra excepției autorității de lucru judecat, rămânând să judece doar fondul cauzei.

Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 7 și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât a reținut că nu este necesar a fi întrunită tripla identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă soluționată anterior.

La termenul din 10 noiembrie 2022, potrivit art. 480 C. proc. civ., curtea de apel trebuia să judece doar fondul cauzei. Nu au fost respectate dispozițiile art. 235 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a soluționat o excepție care a fost anterior respinsă, prin încheierea din 26 noiembrie 2019 și de Tribunalul Hunedoara prin sentința civilă nr. 970 din 20 iulie 2021 - soluție care nu a făcut obiectul apelului. Prin urmare, decizia recurată este în contradicție cu faptele stabilite de instanță.

În continuare, recurenta-reclamantă a solicitat instanței să ia act de aspectele pe fondul cauzei, făcând trimitere la documentele contabile, ordonanța de clasare din 23 iulie 2017 emisă în dosarul penal nr. x/2012 În acest context a menționat că valoarea prejudiciului are la bază actele contabile, cercetarea contabilă pe care intimata-pârâtă și-a asumat-o, precum și angajamentul de plată nr. x din 20 august 2012, prin care aceasta recunoaște prejudiciul în cuantum de 532.910 RON și se obligă să îl achite.

A mai arătat că asociația a considerat necesar să formuleze plângere penală în scopul atragerii răspunderii penale a persoanei vinovate, ceea ce nu exclude introducerea unei acțiuni civile pe cale separată. Din această perspectivă a redat conținutul dispozițiilor art. 1365, afirmând că instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului unei fapte ilicite.

Următoarele susțineri privesc apărările formulate de pârâtă în cauză, recurenta-reclamantă afirmând că au fost invocate aspecte nereale.

Referitor la dosarul nr. x/2015, care a avut ca obiect contestație la executare, a apreciat că soluția pronunțată în această cauză este netemeinică și nelegală. Instanța a încuviințat proba cu expertiza contabilă, însă pârâta a renunțat la această probă, deși era utilă cauzei.

Recurenta-reclamantă a mai susținut, referitor la notele prezentate de pârâtă, că acestea au caracter contradictoriu pe aspectul calificării acțiunii. În opinia sa, acțiunea este temeinic calificată drept acțiune civilă delictuală, întrucât acțiunile și inacțiunile pârâtei reprezintă o infracțiune, indicând decizia nr. 2905 din 27 septembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, precum și decizia nr. 940 din 17 noiembrie 2020 a Tribunalului Galați, secția I civilă. A concluzionat în sensul că atunci când persoana juridică alătură acțiunea civilă acțiunii penale, la soluționarea laturii civile trebuie avută în vedere răspunderea civilă delictuală, iar nu cea contractuală.

În drept, au fost indicate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 7, art. 431, art. 480 și art. 235 C. proc. civ. și art. 1349, art. 1357 alin. (1), art. 1365 și art. 2537 pct. 3 din C. civ.

Intimată-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât decizia recurată este legală sub aspectul analizei dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., precum și a incidenței puterii de lucru judecat a deciziei definitive pronunțate în dosarul nr. x/2015.

A mai arătat că instanța de apel nu a soluționat cauza prin admiterea unei excepții, ci a analizat fondul cauzei, arătând că, fiind vorba despre o convenție civilă, este evident că sursa prejudiciului este reprezentată de modalitatea în care reclamanta a înțeles să își îndeplinească obligațiile contractuale și atribuțiile de vicepreședinte al asociației.

În opinia sa, criticile în sensul că instanța nu a pus în discuția părților excepția autorității de lucru judecat sunt neîntemeiate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Preliminar, se reține că instanța de recurs este învestită să examineze motivele de nelegalitate formulate prin cererea de recurs. Întrucât termenul de recurs s-a împlinit la 20 februarie 2023, iar răspunsul la întâmpinare a fost depus ulterior, la 12 mai 2023, după împlinirea termenului de declarare și motivare a recursului prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu poate pretinde analiza susținerilor din răspunsul la întâmpinare din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

- Luând în examinare criticile referitoare la încălcarea art. 7 și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar rațiunea reglementării anterior menționate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorității de lucru judecat și de a împiedica instanțele să dea soluții contrare în dosare diferite.

După cum se poate observa efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți.

Contrar opiniei recurentei-reclamante, instanța de apel a dat o interpretare legală dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, stipulând că "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă."

Împrejurarea că a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat nu poate determina negarea premiselor aplicării prezumției de lucru judecat în cauză. Întrucât efectul pozitiv al autorității de lucru judecat se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, este corectă concluzia curții de apel în sensul că, pentru a fi reținută prezumția legală de lucru judecat, nu este necesară tripla identitate de părți, obiect și cauză, ca în cazul efectului negativ al autorității de lucru judecat, care se invocă pe calea excepției.

Astfel, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care a fost reținut în cauză, a presupus condiția identității de părți și de chestiuni litigioase între dosarele civile nr. x/2015 și nr. y/2015 și prezenta cauză.

Raportat la aceste considerații, Înalta Curte reține că este lipsită de fundament susținerea recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel ar fi soluționat cauza în temeiul unei excepții care a fost anterior respinsă, deoarece instanța de apel a valorificat corect efectul pozitiv al lucrului judecat în privința statuărilor jurisdicționale din dosarele nr. x/2015 și nr. y/2015, întrucât hotărârile judecătorești se opun deopotrivă părților litigante, cât și instanței de judecată, care nu poate stabili contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior, în contextul în care circumstanțele factuale, avute în vedere în litigiul anterior, s-au menținut și în dosarul de față. Prezumția legală a puterii de lucru judecat facilitează sarcina probațiunii, aducând înaintea instanței constatări ale raportului juridic, făcute cu ocazia judecății anterioare, de care este necesar să se țină seama.

Totodată, față de argumentele expuse în analiza modului de aplicare a dispozițiilor art. 431 C. proc. civ. de către instanța de apel, se constată că este nefondată și critica referitoare impropriu la aplicarea art. 235 C. proc. civ., susceptibilă de încadrare în același motiv de casare - art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât recurenta-reclamantă susține că excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă prin încheierea din 26 noiembrie 2019 și prin sentința civilă nr. 970 din 20 iulie 2021, pronunțate de Tribunalul Hunedoara - soluție care nu a făcut obiectul apelului.

Contrar acestor susțineri, după cum s-a argumentat deja, instanța de apel nu a contrazis soluția de respingere a excepției autorității de lucru, ci a reținut puterea de lucru judecat a deciziei nr. 351/A/2017, pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2015 și a deciziei civile nr. 1159/A/2018, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2015, în care s-a reținut deja că nu există documente care să certifice că suma de 532.910,01 RON, consemnată în angajamentul de plată nr. x/2012, este datorată - acesta fiind aspectul litigios dezlegat în mod definitiv și de care s-a ținut seama în cauză.

Procedând astfel, instanța de apel a respectat dispozițiile art. 480 C. proc. civ., întrucât a judecat procesul evocând fondul acțiunii în răspundere civilă delictuală, motiv pentru care nu poate fi reținută nici incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în care se încadrează critică referitoare la aplicarea acestor norme de procedură.

Pe de altă parte, trebuie menționat că aceste critici nu privesc respectarea dreptului la apărare, cum apreciază fără temei intimata-pârâtă prin întâmpinare, prin urmare nu este necesară o examinare din această perspectivă.

- Recurenta-reclamantă a concluzionat că decizia recurată este în contradicție cu faptele stabilite de instanță, însă această susținere nu este susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care argumentele dezvoltate în sprijinul său privesc normele de procedură (art. 7, art. 235, art. 431 și art. 480 C. proc. civ.) a căror aplicare a fost verificată în considerentele precedente.

- În ceea ce privește solicitarea recurentei-reclamante de a lua act de aspectele învederate pe fondul cauzei, fiind enumerate în acest sens probele administrate în cauză (documentele contabile, ordonanța de clasare din 23 iulie 2017 emisă în dosarul penal nr. x/2012, angajamentul de plată nr. x din 20 august 2012), Înalta Curte constată că acestea reprezintă chestiuni de temeinicie și nu pot fi analizate pe calea recursului, care este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia poate fi examinată doar conformitatea deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum impun dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În același registru se înscriu și susținerile referitoare la expertiza contabilă, pe care recurenta-reclamantă o apreciază ca fiind utilă pentru soluționarea cauzei.

- Afirmația cu caracter general în sensul că victima unei infracțiuni are posibilitatea de a introduce o acțiune civilă separată de cea penală nu vizează considerentele deciziei recurate, motiv pentru care nu conturează o eventuală greșeală de raționament a instanței de apel, de natură a reclama controlul de legalitate al instanței de recurs.

Pentru aceleași argumente nu pot fi primite nici considerațiile recurentei-reclamante în ceea ce privește modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1365 din C. civ., în condițiile în care instanța de apel nu a aplicat autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Se observă că în cauză a fost dezlegată în mod definitiv excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă în raport cu ordonanța de clasare, aceasta fiind respinsă, iar curtea de apel nu a mai statuat cu privire la această excepție, respectând dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Simpla indicare a unei norme de drept material nu este suficientă pentru a deduce analizei o critică pertinentă prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupunea enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care partea o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre se atacă. Așadar, pentru a răspunde exigențelor textului legal, descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată în concret, prin raportare la circumstanțele cauzei.

În mod evident nu sunt critici de nelegalitate a deciziei recurate nici susținerile referitoare la temeinicia și legalitatea hotărârii definitive pronunțate în dosarul nr. x/2015, care a avut ca obiect contestație la executare, care nu pot fi puse la îndoială în prezenta cauză.

- Recurenta-reclamantă a mai susținut că acțiunea este temeinic calificată drept acțiune civilă delictuală, întrucât acțiunile și inacțiunile pârâtei reprezintă o infracțiune. A concluzionat recurenta-reclamantă în sensul că atunci când persoana juridică alătură acțiunea civilă acțiunii penale, la soluționarea laturii civile trebuie avută în vedere răspunderea civilă delictuală, iar nu cea contractuală.

Aceste critici nu infirmă legalitatea deciziei recurate sub aspectul calificării juridice a cererii deduse judecății. Instanța de apel a examinat dacă reclamanta avea dreptul de opțiune între răspunderea civilă delictuală și cea contractuală prin raportare la cele două premise: - faptele ilicite reclamate privesc modalitatea în care aceasta și-a îndeplinit obligațiile asumate prin convenția civilă nr. 8004 din 28 octombrie 2009; și împrejurarea că prin ordonanța de clasare din 23 iulie 2017, emisă în dosarul penal nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Deva, față de intimata-pârâtă B., s-a dispus clasarea în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală) pentru infracțiunea de înșelăciune și clasarea în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen. (nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea) pentru infracțiunile de delapidare și fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Față de soluțiile de clasare dispuse în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală) și în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen. (nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea), nu este incidentă ipoteza în care fapta ilicită constituie infracțiune, motiv pentru care concluzia la care a ajuns instanța de apel în ceea ce privește raportul dintre răspunderea civilă delictuală și cea contractuală este corectă prin raportare la înțelesul pe care legea penală îl atribuie infracțiunii, ca unic temei al răspunderi penale. Astfel, potrivit art. 15 C. pen.:,,(1) Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. (2) Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale."

În ceea ce privește referirea recurentei-reclamante la considerentele deciziei nr. 2905 din 27 septembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, precum și ale deciziei nr. 940 din 17 noiembrie 2020 a Tribunalului Galați, secția I civilă, Înalta Curte reține că jurisprudența de speță nu reprezintă izvor de drept, potrivit prevederilor art. 1 din C. civ.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivelor de casare invocate.

În condițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., soluția de respingere a recursului implică și cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, care nu poate beneficia de sumele de bani achitate cu acest titlu, fiind parte căzută în pretenții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2171 din 10 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2023.