ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2116/2024

Ședința publică din data de 9 octombrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă în data de 16 ianuarie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Gaze Naturale S.C. Transgaz S.A. Mediaș, obligarea pârâtei la plata sumei de 296.341 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a suprafeței de 596,5 mp, aferente perioadei 17.01.2011-19.07.2011; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate pentru suma ce se va stabili cu titlu de despăgubiri, începând cu data de 19.07.2011 și până la plata efectivă a acestora, precum și plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.357-1.358 C. civ.

Prin sentința nr. 81/27.01.2017, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata, către reclamant, a sumei de 5.726 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 596,5 mp, situat în Drăgășani, județul Vâlcea, T61/9, P20, aferentă perioadei 17.01-19.07.2011, împreună cu dobânda legală, calculată începând cu data de 19.07.2011 și până la plata efectivă a despăgubirii; a obligat-o pe pârâtă la plata, către reclamant, a sumei de 356,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 1,93% din cheltuielile de judecată avansate de reclamant, în cuantum total de 18.468,41 RON (din care suma de 6.568,41 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, suma de 4.000 RON reprezentând onorariul achitat avocatului B., suma de 6.000 RON reprezentând onorariul achitat avocatului C., suma de 900 RON reprezentând onorariul aferent expertizei specialitatea topografie, efectuată de expertul D. și suma de 1.000 RON reprezentând onorariul aferent expertizei specialitatea topografie, efectuată de expertul E.), proporțional cu pretențiile admise; a respins cererea expertului din specialitatea topografie, E., de majorare a onorariului aferent expertizei, de la suma de 1.000 RON la suma de 1.200 RON, și a stabilit onorariul definitiv la suma de 1.000 RON.

Prin decizia nr. 741/23.02.2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul pârâtei împotriva sentinței; a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței; a schimbat sentința, în sensul respingerii acțiunii.

Prin decizia nr. 903/19.04.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul formulat de reclamant împotriva deciziei nr. 741/23.02.2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Prin decizia nr. 2110/04.04.2023, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamant împotriva sentinței; a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței; a schimbat sentința apelată, în sensul că a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a despăgubirilor în cuantum de 282.263,8 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 596,5 mp, situat în Drăgășani, județul Vâlcea, T61/9, P20, aferentă perioadei 17.01-19.07.2011, la care se adaugă dobânda legală, calculată începând cu data de 19.07.2011 și până la plata efectivă a despăgubirii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta Societatea Națională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A..

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a pretins nerespectarea prevederilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, a arătat că în considerentele deciziei de casare s-au reținut următoarele:

"faptul că se solicită contravaloarea lipsei de folosință pentru perioade de timp ulterioare nu este de natură sa înfrângă puterea de lucru judecat a actelor judiciare definitive pronunțate având ca obiect pretenții solicitate pentru intervalele de timp anterioare; faptul că dispozițiile Legii nr. 351/2004 trebuie privite în mod corelat cu prevederile Constituției și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, trebuind să existe un just echilibru între exigențele interesului general și apărarea drepturilor individuale, neputând fi golit dreptul de proprietate al reclamantului prin nerecunoașterea în favoarea acestuia a dreptului la despăgubiri (...)".

Or, prin soluția pronunțată, instanța de apel, în rejudecare, nu a ținut cont de limitele casării, în sensul că a fost încălcat principiul justului echilibru între interesul particular și interesul general al societății.

Precizează că Transgaz este o instituție de interes public, la care Statul Român este acționar majoritar, iar interesul public general și cel al societății a fost încălcat prin acordarea unor despăgubiri exorbitante pentru ocuparea unui teren cu o instalație care aparține domeniului public al statului.

În acest sens, susține că instanța de apel, în rejudecare, nu a ținut cont de faptul că efectul pozitiv al lucrului judecat se referă doar la stabilirea existenței dreptului la despăgubiri ca urmare a lipsirii de folosință a imobilului, prin existența stației de reglare măsurare și a conductei.

În ceea ce privește despăgubirile, instanța de apel trebuia să analizeze dacă valoarea acestora este proporțională cu prejudiciul încercat de intimatul-reclamant și să țină cont de faptul că inclusiv Curtea Constituțională, prin deciziile pronunțate, a stabilit că legiuitorul poate aprecia, în funcție de nevoia reală a comunității, măsuri de limitare a exercițiului dreptului de proprietate, dar măsura privativă trebuie să păstreze un just echilibru, între interesul public general și dreptul fundamental al individului.

Or, aceleași principii trebuie să funcționeze în ambele sensuri. Scopul criteriului proporționalității, respectiv al justului echilibru, trebuie sa fie acela de a stabili în ce măsură a fost limitat intimatul-reclamant în exercitarea dreptului afectat și care au fost consecințele. Ulterior, acest impact trebuie pus în balanță cu interesul public. Deoarece Curtea de Apel Pitești nu a făcut o analiză a proporționalității măsurilor, susține că acest aspect este o încălcare a motivelor de casare.

Unul dintre elementele criteriului justului echilibru este acela de a vedea dacă există soluții mai puțin invazive care ar putea fi avute în vedere. Însă, în speță, instanța de apel putea să țină cont de expertizele făcute în dosar (fond), care au stabilit o despăgubire mult mai mică și mai ales de sumele deja achitate pentru perioade anterioare.

Condițiile de compensare ar trebui să fie un criteriu pentru evaluarea justului echilibru, în special dacă măsura impune o sarcină disproporționată, deoarece obiectivele legitime ale interesului public pot presupune o rambursare mai mică decât rambursarea la valoarea de piață integrală.

Consideră că, prin decizia de casare, Înalta Curte a arătat că despăgubirea trebuie să aibă un rol compensatoriu, iar nu unul sancționatoriu față de Transgaz, sau un rol de îmbogățire fără justă cauză, astfel că nu poate fi justificată acordarea unor despăgubiri în cuantum de 282.263,8 RON, la care se adaugă și dobânda legală, pentru ocuparea pretins nelegală a unei suprafețe de 596,5 mp, pentru o perioadă de 6 luni, mai ales că aceste despăgubiri au fost executate silit până la concurența sumei de 717.858,57 RON.

Aceste sume se adaugă celor încasate de intimatul-reclamant anterior, astfel că Transgaz, a achitat o despăgubire de 2.128.042.35 RON pentru o perioadă de maxim 5 ani, aferentă unei suprafețe de mai puțin de 600 mp teren, situat în Drăgășani, respectiv de la data când instanța a stabilit definitiv că Transgaz trebuie să respecte dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului (decizia nr. 429/R/2006 a Curții de Apel Pitești, pronunțată în dosarul nr. x/2002).

De acest aspect, al justului echilibru, instanța de apel nu a ținut cont atunci când a pronunțat decizia atacată, încălcând limitele casării, motiv pentru care solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin rezoluție, a fost fixat termen în cameră de consiliu, fără citare părți, pentru soluționarea recursului, la data de 09.10.2024.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În dezvoltarea excepției nulității recursului, intimatul-reclamant a arătat că recurenta-pârâtă a invocat doar formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu face decât să critice cuantumul despăgubirii, susținând că instanța de apel nu ar fi ținut cont de limitele deciziei de casare cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate. Aspectele invocate vizează aprecierea probelor și, prin urmare, nu se încadrează în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Referitor la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., arată în speță nu este incidentă situația unei nulități, fie ea absolută sau relativă. Aspectele referitoare la cuantumul despăgubirii sunt legate de temeinicie și de probele administrate, iar nu de legalitate. De altfel, în rejudecare, după casare, părțile nu au mai avut cereri noi în probațiune, ambele părți fiind de acord cu probatoriul administrat până la acel moment în cauză. Ca urmare, nu se invocă în realitate o încălcare a vreunei norme de procedură. Prin maniera în care este redactat recursul, este evident că recurenta a avut în vedere un recurs devolutiv, ceea ce nu este cazul în actuala reglementare.

Mai arată și că recursul formulat este oricum neîntemeiat, instanța de apel stabilind în mod corect cuantumul despăgubirii, nefiind vorba de o încălcare a dezlegărilor obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul deciziei de casare. Dimpotrivă, soluția pronunțată este în conformitate cu indicațiile instanței de casare și cu dezlegăriile date de Înalta Curte.

Pe fond, arată că dezlegările și indicațiile obligatorii date de Înalta Curte, prin decizia de casare, constau în aceea că, în speță, nu este aplicabilă Decizia RIL nr. 27/2019, precum și că, în rejudecare, soluționarea cauzei trebuie să se facă cu luarea în considerare a autorității de lucru judecat a existenței dreptului la despăgubiri al reclamantului, ca urmare a lipsirii sale de folosință a terenului aflat în proprietate sa, prin existența pe acesta a stației de reglare măsurare și a conductei de gaze naturale aparținând pârâtei.

A mai invocat și că în cuprinsul hotărârilor judecătorești definitive pronunțate anterior între părțile procesuale prezente, s-a statuat inclusiv că aprecierile, dezlegările judecătorești definitive din hotărârile judecătorești anterioare au putere de lucru judecat pentru viitor, singurul element diferit fiind perioada pentru care se solicită contravaloarea lipsei de folosință.

Din dezlegările instanței de recurs din ciclul procesual anterior rezultă că, prin toate hotărârile pronunțate anterior, s-a statuat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 din C. civ. din 1864.

Așadar s-a statuat, în mod definitiv, că există faptă ilicită (ocuparea abuzivă a terenului deținut de reclamant), există prejudiciu (lipsa de folosire a terenului deținut de reclamant care se calculează prin raportare la prețul chiriei practicate pe piața liberă pentru un teren intravilan central), există legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, există vinovăția pârâtei.

Astfel, cu toate că între părți a fost pronunțată hotărârea nr. 429/R/10.03.2006, prin care pârâta a fost obligată să respecte dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta, cu vinovăție, nu a adus la îndeplinire hotărârea.

Susținerea recurentei că nu ar exista putere de lucru judecat decât cu privire la stabilirea existenței dreptului la despăgubire este neîntemeiată, având în vedere că, prin decizia de casare, s-a reținut existența identității de temei juridic și parțial de obiect, în sensul că, în speță, reclamantul solicită recunoașterea aceluiași drept civil, la despăgubiri, însă pentru o altă perioadă, nefiind dovedită intervenția unei cauze modificatoare a elementelor de fapt sau schimbarea regimului juridic a terenului afectat de instalații, toate aceste dezlegări având putere de lucru judecat.

Ceea ce diferă în prezentul litigiu este doar perioada pentru care se solicită acordarea despăgubirilor.

Așadar, inclusiv modalitatea de calcul a acestor despăgubiri este stabilită cu autoritate de lucru judecată - prin raportare la prețul chiriei practicate pe piața liberă.

Precizează, astfel, că în speță au fost respectate dezlegările obligatorii ale Înaltei Curți din ciclul procesual anterior, fiind stabilit, prin decizia de casare, că "în cuprinsul hotărârilor judecătorești definitive pronunțate anterior între părțile procesuale prezente, s-a statuat inclusiv faptul că aprecierile, dezlegările judecătorești definitive din hotărârile judecătorești anterioare au putere de lucru judecat pentru viitor, singurul element diferit, perioada pentru care se solicită contravaloarea lipsei de folosință, nefiind considerat ca modificator al situației juridice dintre părțile procesuale."

Așadar, este neîndoielnic că, având în vedere autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești menționate, atât în ceea ce privește dispozitivele acestora, cât și considerentele, criteriul de stabilire a cuantumului despăgubirilor nu putea fi altul decât cel raportat la prețul chiriei pe piața liberă, criteriu avut în vedere de expertul judiciar F., motiv pentru care în mod legal instanța de apel 1-a omologat.

Acest criteriu de stabilire a despăgubirilor a fost stabilit deja, după cum a statuat instanța supremă, prin hotărâri judecătorești irevocabile și pentru perioada anterioară pentru care reclamantul a solicitat despăgubiri, respectiv 30.04.2007-04.2008, precum și pentru perioada 04.2008-22.03.2009, reținându-se autoritatea de lucru judecat.

În concluzie, instanța de apel a respectat toate dezlegările obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare.

În mod legal, instanța de apel a statuat că modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor se raportează la prețul chiriilor pe piața liberă a unui teren intravilan, zona A, astfel că orice altă modalitate de stabilire a cuantumului despăgubirilor ar fi fost în contradicție cu dezlegările obligatorii date de Înalta Curte, prin decizia de casare.

Mai susține intimatul-reclamant și că recursul formulat este neîntemeiat deoarece prejudiciul suferit de intimatul-reclamant se impune a fi reparat în totalitate, iar decizia instanței de apel ține seama de acest lucru.

Făcând trimitere la dispozițiile art. 998 și art. 1.084 C. civ. de la 1864, a precizat că doctrina și practica judiciară au statuat constant că prejudiciul produs prin fapta ilicită se repară integral.

În mod corect a reținut instanța de apel că prima instanță a încălcat aceste dispoziții imperative, deoarece despăgubirea stabilită în sarcina recurentei nu repară integral prejudiciul pe care 1-a fost produs prin fapta de a ocupa, fără drept, terenul proprietatea reclamantului în perioada menționată.

Repararea integrală a prejudiciului presupunea stabilirea unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, calculată potrivit prețurilor de închiriere practicate pe piața liberă, așa cum a stabilit deja instanța supremă, prin decizia de casare, reținând că s-a stabilit deja acest lucru cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 104/A din 24.02.2008 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2007, irevocabilă prin decizia nr. 303/2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în același dosar, litigiu care a avut același obiect, fiind diferită perioada pentru care s-au solicitat despăgubirile.

Puterea de lucru judecat este incidență în prezenta cauză, potrivit dispozițiilor instanței de casare.

Așa fiind, instanța de apel nu putea să stabilească un alt cuantum al despăgubirilor decât cel calculat de expertul judiciar la întocmirea raportului de expertiză care a fost efectuat în calea de atac a apelului și care, în mod corect, s-a raportat la prețul chiriilor pe piața liberă a unui teren intravilan, zona A, întrucât în acel caz ar fi încălcat dezlegările instanței supreme, respectiv puterea de lucru judecat a hotărârilor anterioare.

A mai precizat și că, dată fiind situația specială a terenului (ocupat în totalitate), intimatului-reclamant nu numai că nu a putut să își exercite prerogativele de proprietar, dar nici nu a putut exploata în vreun fel acest teren.

Mai arată și că, în condițiile în care terenul a fost ocupat în totalitate de recurenta-pârâtă, nu putem vorbi de o proporționalitate între exercitarea dreptului și limitarea acestui drept.

Mai mult, atât jurisprudența constantă a CEDO, cât și dispozițiile legale menționate anterior, impun acordarea unor despăgubiri juste în situația în care există limitări în exercitarea dreptului de proprietate.

Stabilirea unor despăgubiri injuste, într-un cuantum derizoriu, așa cum susține recurenta-pârâtă că ar fi trebuit acordate, în mod cert nu ar acest criteriu, cuantumul despăgubirilor la care s-a raportat recurenta-pârâtă fiind de cel puțin 44 de ori mai mici decât prețul pieței.

Atitudinea culpabilă a recurentei-pârâte este evidentă în condițiile în care a refuzat timp de mai bine de 5 ani să pună în executare și să respecte o hotărâre judecătorească definitivă.

Având în vedere că terenul intimatului-reclamant a fost ocupat în totalitate de instalațiile recurentei-pârâte, în mod evident, pentru a se asigura justul echilibru, despăgubirea trebuie stabilită prin raportare la prețul pieței.

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, o despăgubire derizorie nu poate asigura justul echilibru.

Arată că în mod corect a fost avută în vedere de instanța de apel expertiza dispusă și efectuată în apel în ciclul procesual anterior. De altfel, în rejudecare după casare, recurenta nu a mai avut nicio altă solicitare cu privire la expertiză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Analizând susținerile formulate, se observă că, deși formal încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile nu reliefează aspecte de nelegalitate a deciziei atacate.

În acest sens, se constată că susținerile recurentei-pârâte privesc chestiuni de fond ale cauzei, prin care aceasta contestă modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză, pe baza căruia a fost stabilit cuantumul despăgubirilor la plata cărora a fost obligată recurenta-pârâtă prin decizia atacată.

Astfel, cu toate că recurenta-pârâtă invocă nerespectarea dezlegărilor cuprinse în decizia de casare în ceea ce privește considerentul instanței de recurs referitor la aspectul că "în cuprinsul hotărârilor judecătorești anterioare, s-a statuat, în mod definitiv, faptul că dispozițiile Legii nr. 351/2004 trebuie privite în mod corelat cu prevederile Constituției și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, trebuind să existe un just echilibru între exigențele interesului general și apărarea drepturilor individuale, neputând fi golit dreptul de proprietate al reclamantului prin nerecunoașterea în favoarea acestuia a dreptului la despăgubiri", aceasta nu opune deciziei atacate o veritabilă critică de nelegalitate, din această perspectivă.

Prin urmare, în mod inadecvat procedural, fără a contrapune judecății anterioare critici concrete de nelegalitate, recurenta-pârâtă invocă doar formal o pretinsă nesocotire, de către instanța de apel, a dezlegărilor instanței de recurs, ignorând practic că întreaga construcție juridică cuprinsă în decizia de casare fundamentează, în mod logic, soluția de confirmare a prevalenței efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor judecătorești anterioare prin care a fost confirmat dreptul la despăgubiri al intimatului-reclamant pentru lipsa de folosință a terenului, "justul echilibru" la care face trimitere recurenta-pârâtă fiind evocat tocmai pentru a invalida considerentele deciziei de apel din primul ciclu procesual în legătură cu aplicabilitatea Legii nr. 351/2004.

Așadar, acest considerent al instanței de recurs nu are valența unei dezlegări pentru instanța de rejudecare în privința determinării cuantumului despăgubirilor, cum greșit invocă recurenta-pârâtă.

În consecință, susținerea recurentei-pârâte în sensul că "instanța de apel nu a ținut cont de limitele casării, în sensul că a fost încălcat principiul justului echilibru între interesul particular și interesul general al societății" nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, în măsură să învestească legal instanța de recurs.

Nici critica în legătură cu neefectuarea, de către instanța de apel, a unei analize a proporționalității despăgubirilor cu prejudiciul suferit de către intimatul-reclamant nu deduce judecății aspecte de nelegalitate, ci doar de netemeinicie, din moment ce recurenta-pârâtă se rezumă doar la arăta, în esență, că "nu poate fi justificată sub nici o formă, acordarea de către Curtea de Apel Pitești a unor despăgubiri în cuantum de 282.263,8 RON, la care se adaugă și dobânda legală, pentru ocuparea pretins nelegală a unei suprafețe de 596,5 mp, pentru o perioadă de 6 luni, mai ales că aceste despăgubiri au fost executate silit până la concurența sumei de 717.858,57 RON."

Or, în speță, valoarea despăgubirilor a fost stabilită pe baza raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de ing. F. în primul ciclu procesual, în etapa apelului, iar modul în care instanța de rejudecare a interpretat probatoriul administrat în cauză, în sensul omologării expertizei referite, nu permite exercitarea controlului judiciar al instanței de recurs.

Faptul că, în urma aprecierii probatoriului, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de recurenta-pârâtă cu privire la valoarea de indemnizare a intimatului-reclamant (în sensul că "instanța putea să țină cont de expertizele făcute în dosar, la fond, care au stabilit o despăgubire mult mai mică și mai ales de sumele deja achitate pentru perioade anterioare") nu pune în discuție un veritabil aspect de nelegalitate.

Or, nemulțumirile generale ale părții și susținerile legate de modalitatea de interpretare a probatoriului nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci pot constitui, eventual, critici de netemeinicie, ce nu pot fi cenzurate de către instanța de control judiciar, fiind supuse analizei în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

Însă, așa cum s-a arătat, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care a fost constatată deja pe baza probatoriului administrat de către instanțele devolutive.

Prin urmare, se observă că recurenta-pârâtă tinde la o cenzurare a modalității de apreciere a probelor de către instanța de apel și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Așadar, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia, în această etapă procesuală, se verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se observă că recurenta-pârâtă a omis să formuleze critici de nelegalitate cu privire la considerentele deciziei atacate.

Prin urmare, susținerile recurentei-pârâte nu sunt subsumabile motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât devine incidentă sancțiunea nulității, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. împotriva deciziei nr. 2110/04.04.2023 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. împotriva deciziei nr. 2110 din 4 aprilie 2023 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 octombrie 2024.