Decizia nr. 903/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă în data de 16 ianuarie 2014, reclamantul A. a solicitat în contradic­toriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Gaze Naturale S.C. Transgaz S.A. Mediaș, obligarea pârâtei la plata sumei de 296.341 RON - despăgubiri pentru lipsa de folosință a suprafeței de 596,5 mp, aferente perioadei 17.01.2011 -19.07.2011; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate pentru suma ce se va stabili cu titlu de despăgubiri, începând cu data de 19.07.2011 și până la plata efectivă a acestora, precum și plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 81/27.01.2017, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. și a obligat pe pârâta SNTGN - S.C.Transgaz S.A.Mediaș la plata către reclamant, a sumei de 5.726 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 596,5 mp, situat în Drăgășani, județul Vâlcea, T 61/9, P 20, aferentă perioadei 17 ianuarie - 19 iulie 2011, împreună cu dobânda legală, calculată începând cu data de 19 iulie 2011 și până la plata efectivă a despăgubirii. Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 356,44 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 1,93% din cheltuielile de judecată avansate de reclamant în cuantum total de 18.468,41 RON (din care suma de 6.568,41 RON reprezintă taxă judiciară de timbru, suma de 4.000 RON, reprezintă onorariul achitat avocatului B., suma de 6.000 RON reprezintă onorariul achitat avocatului C., suma de 900 RON reprezintă onorariul aferent expertizei specialitatea topografie, efectuată de expertul D., iar suma de 1.000 RON, reprezintă onorariul aferent expertizei specialitatea topografie, efectuată de expertul E.), proporțional cu pretențiile admise. De asemenea, a fost respinsă cererea expertului din specialitatea topografie E. de majorare a onorariului aferent expertizei, de la suma de 1.000 RON la suma de 1.200 RON fiind stabilit onorariul definitiv la suma de 1.000 RON.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia nr. 741 din 23 februarie 2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, adoptată cu majoritate de voturi, s-a admis apelul formulat de pârâta Societatea Națională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. împotriva sentinței civile nr. 81/27 ianuarie 2017 pronunțate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2014. S-a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 81/27 ianuarie 2017, pronunțate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2014. S-a schimbat sentința, în sensul respingerii acțiunii. În opinia separată s-a apreciat că este nefondat apelul pârâtei Societatea Națională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. și este fondat apelul reclamantului A..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Pitești, reclamantul A. a declarant recurs, criticând soluția pentru nelegalitate. Dosarul a fost înregistrat la ICCJ la data de 19 mai 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris . Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., reclamantul a arătat în esență următoarele: Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. 1. Decizia nr. 27/2019 a Înaltei Curți nu este aplicabilă în speță, deoarece nu este vorba de un teren pe care să se afle rețele electrice. Decizia nr. 27 din data de 11 noiembrie 2019 a ICCJ invocată în motivarea deciziei recurate, se referă doar la acele litigii care vizează terenuri pe care se situează rețele electrice de transport, iar nu la acele litigii care vizează terenuri pe care sunt instalate instalații de gaz. Or, prezenta cauză are ca obiect un teren, proprietate privată, pe care au existat construcții și instalații de gaz, până în iulie 2011, când pârâta SNTGN - Transgaz S.A. Mediaș a eliberat terenul, mutând toată instalațiile pe un alt teren achiziționat în mod direct de către aceasta. În consecință, este aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivarea hotărârii nefiind corespunzătoare, ci dimpotrivă, străină de natura pricinii. Așadar, Decizia recurată a fost pronunțată prin raportare la o decizie pronunțată în recurs în interesul legii care nu este aplicabilă în speță. Toate articolele atât cele din Legea energiei electrice și a gazelor nr. 13/2007, cât și cele din Legea energiei naturale nr. 123/2012, ce au făcut obiectul recursului în interesul legii în vederea interpretării și aplicării unitare se referă în mod exclusiv la energia electrică. Toate articolele supuse analizei ICCJ sunt reglementate în Titlul I al Legii nr. 123/2012 "Energia electrică", or este evident faptul că în speță nu este vorba despre rețele de energie electrică, ci de instalații de gaz natural. Din cele menționate anterior, rezultă așadar că dispozițiile Deciziei nr. 27 din data de 11 noiembrie 2019 a ICCJ invocate de Curtea de Apel Pitești în motivarea Deciziei recurate, nu sunt aplicabile în speța de față, instanța pronunțând o hotărâre prin raportare la motive străine de natura cauzei, motivarea fiind necorespunzătoare. Nu se poate pune semnul egalității între instalațiile de gaz și cele electrice și nici nu se poate considera că rațiunile avute în vedere de Înalta Curte în Decizia nr. 27/2019 sunt aplicabile și la instalațiile de gaz. Astfel, dacă în cazul instalațiilor electrice acestea nu ocupă în totalitate terenurile și nici nu împiedică în totalitate utilizarea terenurilor respective, acestea putând fi folosite cel puțin în scopuri agricole, cu totul alta este situația în cazul instalațiilor de gaz. Terenul reclamantului era ocupat în totalitate de construcțiile și era împrejmuit cu gard tocmai în scopul protejării acestor instalații, pentru a evita pericolele de explozie și accidente. Reclamantul nu avea niciun fel de acces la terenul proprietatea sa tocmai din aceste considerente și nu îl putea folosi nici măcar în scopuri agricole. Întreaga motivare a hotărârii instanței de apel, opinia majoritară, are în vedere această Decizie care în mod evident nu este aplicabilă în speță. Decizia nr. 27/2019 nu este aplicabilă în speță și pentru că instalațiile de gaz ale pârâtei au fost ridicate de aceasta de pe teren în anul 2011. Deși a fost obligată să respecte dreptul recurentului încă din anul 2006 prin decizia civilă nr. 429/R/2006, abia în anul 2011 pârâta s-a conformat și și-a mutat instalațiile de gaz pe un alt teren, pe care l-a achiziționat în acest scop. In consecință, la momentul formulării acțiunii și care privește perioada 17 ianuarie 2011 - 19 iulie 2011, pârâta eliberase terenul. În consecință, nici la data pronunțării deciziei nr. 27/2019 pe terenul în litigiu nu se mai aflau aceste instalații. Astfel, în speță, după cum a menționat, decizia nr. 27/2019 se referă la terenuri pe care se situează instalații electrice de transport care nu pot fi mutate, Înalta Curte considerând că beneficiază de un uz și servitute gratuită. In consecință, în speță nu este vorba nici de instalații electrice și nici de instalații care să existe în continuare pe teren. Așa cum acestea au putut fi mutate în 2011, puteau fi mutate și imediat după pronunțarea deciziei nr. 429/R/2006 prin care pârâta a fost obligată să respecte dreptul de proprietate al reclamantului, deci să elibereze terenul. Mai mult, așa cum a menționat prin sentința civilă nr. 188/2003 a Tribunalului Vâlcea s-a statuat cu autoritate de lucru judecat faptul că terenul aparținând reclamantului nu face parte din domeniul public. În concluzie, Decizia nr. 27/2019 nu este aplicabilă pe de o parte întrucât se referă la terenuri ocupate de instalații electrice, iar nu la instalații de gaz, iar pe de altă parte pentru că vizează terenuri ocupate de instalații electrice. Or în speță, pârâta și-a ridicat întretimp instalațiile de gaz de pe terenul reclamantului. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - instanța de apel a motivat hotărârea raportându-se la o Decizie pronunțată de ICCJ în recurs în interesul legii care nu este aplicabilă în speță. În literatura de specialitate s-a arătat că motivarea unei hotărâri judecătorești trebuie să fie clară și completă. În acest sens Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că atunci când instanța de fond a făcut o motivare sumară și confuză hotărârii, aceasta reprezintă o motivare necorespunzătoare. De asemenea, este încălcat și dreptul la un proces echitabil, drept protejat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, se observă cu evidență încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, având în vedere aspectele menționate anterior, cu atât mai mult cu cât, în diverse soluții de speță, Curtea Europeană a formulat cerințe privitoare la desfășurarea unui proces pentru ca el să fie echitabil, așa cum impune art. 6 § 1 din Convenție. Astfel, ea a decis că "textul implică obligația tribunalului de a proceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanți, al argumentelor și cererilor de probă ale părților, având a aprecia pertinența acestora pentru decizia pe care el o va adopta, lucru care nu s-a întâmplat în prezenta cauză în faza procesuală anterioară. Instanța de fond, refuzând să analizeze apărările invocate de reclamant și pronunțând hotărârea în condițiile menționate din prezenta secțiune, a pronunțat o hotărâre nelegală aducând grave atingeri dreptului pârâtei la un proces echitabil". In Cauza Albina C. României, Curtea reamintește că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor". Acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanță. Art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența". In același fel, în Hotărârea CEDO pronunțată în data de 15.02.2007 in Cauza Boldea contra României, Curtea a statuat că absența sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătorești are semnificația juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv și prin urmare, la un proces echitabil si violează art. 6 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind o abatere sancționată cu condamnarea Statului la despăgubiri. Prin Decizia nr. 1156/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție arată cu claritate faptul că instanța trebuie să stabilească raporturile juridice dintre părți, sens în care trebuie să analizeze toate mijloacele de apărare hotărâtoare pentru soluția ce se putea pronunța în cauză și pentru dezlegarea corespunzătoare a raportului juridic dedus judecății. Astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate, obligația motivării hotărârii este impusă de legiuitor sub sancțiunea nulității relative, iar nerespectarea acestei obligații constituie un motiv de casare a hotărârii informe. In practică, obligația stabilită de lege instanțelor de a-și motiva hotărârile pe care le pronunță are la bază rațiunea de a permite instanțelor de control judiciar să le verifice și să le cenzureze soluția sub aspectul temeiniciei și legalității. De aceea, în cazul lipsei, insuficienței sau obscurității motivelor, instanța de control judiciar anulează hotărârea fiindcă în aceste condiții misiunea de a controla hotărârea primei instanțe ori a instanței de apel devine imposibil de realizat. Nemotivarea sau motivarea necorespunzătoare apare astfel ca un viciu de procedură (formal), întrucât se materializează în însăși sentința sau decizia atacată, apărând ca rezultat al unei redactări greșite din partea judecătorului. Astfel, este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat Prin hotărârea pronunțată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește efectul pozitiv al acesteia. In opinia separată, în mod corect judecătorul motivează hotărârea prin raportare la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate anterior între părți. Atât timp cât între același părți au fost pronunțate mai multe hotărâri cu același temei juridic și parțial același obiect, în sensul că singurul aspect care este diferit este doar perioada pentru care se solicită acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință, este obligatoriu ca instanțele de judecată să țină cont de toate acele aspecte care au intrat în puterea lucrului judecat. A reține altfel, este contrar dispozițiilor legale referitoare la autoritatea de lucru judecat în mod definitiv. Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, "autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre". Efectele autorității de lucru judecat, în accepțiunea doctrinei, comportă două aspecte: a. un aspect negativ - efectul negativ pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu; b. un aspect pozitiv - efectul pozitiv pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut, într-o nouă judecată. Efectul negativ al autorității de lucru judecat este reglementat de dispozițiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., iar efectul pozitiv este reglementat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. Autoritatea de lucru judecat vizează atât dispozitivul hotărârii, cât și considerentele acesteia. În doctrină se menționează că "vor beneficia de autoritate de lucru judecat acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii". După cum a menționat în cadrul Secțiunii I a recursului, între părți au fost pronunțate mai multe decizii prin care s-au stabilit cu autoritate de lucru judecat, următoarele: - obligația pârâtei de a respecta dreptul de proprietate al reclamantului, cu toate prerogativele acestuia - posesie, folosință și dispoziție; - "pârâta nu a arătat care este dreptul în temeiul căruia folosește terenul pretins a fi proprietate publică a statului, deoarece nu a dovedit existența unui raport juridic între ea și stat în temeiul căruia exercită folosința bunului". Așadar, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că pârâta exercită folosința bunului fără niciun drept. Așadar, pârâta nu poate opune reclamantului dreptul de uz și cel de servitute gratuite asupra terenului în litigiu; - dreptul reclamantului de a obține despăgubiri pentru lipsa de folosință asupra terenului ocupat aproape în totalitate de instalații de gaz natural, existând faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate și vinovăție. La data pronunțării tuturor acestor decizii dintre părți, era în vigoare Legea gazelor naturale nr. 351/2004 și cu toate acestea, toate instanțele care au judecat anterior acțiunile in justiție dintre părți, au statuat cu autoritate de lucru judecat că pârâta folosește terenul fără drept, că este de rea-credință și că nu poate opune reclamantului un drept de uz și de servitute gratuite. Instanțele anterior sesizate au statuat cu autoritate de lucru judecat că prevederile Legii nr. 351/2004 nu sunt aplicabile în speță. Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că nu este vorba de autoritate de lucru judecat decurgând din hotărârile pronunțate anterior, pe motiv că acum este o altă situație, în sensul că între timp ar fi intervenit o decizie pronunțată de ICCJ într-un recurs în interesul legii. Decizia nu este aplicabilă în speță întrucât se referă la energia electrică, iar pe de altă parte, dispozițiile legale existau și anterior pronunțării acestei decizii, iar toate instanțele anterior sesizate, au statuat cu autoritate de lucru judecat (sub aspectul pozitiv) faptul că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 351/2004. Faptul că ulterior litigiilor în care s-a constatat acest lucru s-a modificat forma Legii nr. 351/2004, s-a modificat actul normativ în sensul că pe lângă dispozițiile legale referitoare la gaze a fost reunită și reglementarea referitoarea la energia electrică, dar în două capitole distincte, fără legătură între ele, este irelevant în speță, reglementarea referitoare la gaze fiind neschimbată. In consecință, operează autoritatea de lucru judecat în legătură cu această chestiune, nefiind posibilă contrazicerea hotărârilor judecătorești anterioare. Așadar, prin toate hotărârile pronunțate anterior s-a statuat că în privința SNTGN - Transgaz S.A. Mediaș, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale reglementate în art. 998-999 vechiul C. civ.. Așadar s-a statuat în mod definitiv, că: (i) există faptă ilicită - ocuparea abuzivă a terenului deținut de reclamant; (ii) există prejudiciu - lipsa de folosire a terenului deținut de reclamant, (iii) există legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu (iv) vinovăția pârâtei - deși între părți a fost pronunțată hotărârea nr. 429/R/10.03.2006 prin care pârâta a fost obligată să respecte dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta cu vinovăție nu a adus la îndeplinire hotărârea. De asemenea, tot cu putere de lucru judecat s-a stabilit definitiv că pârâta nu-i poate opune reclamantului dreptul de uz și cel de servitute gratuite asupra terenului în litigiu. Curtea de Apel Pitești era obligată să țină cont de autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate anterior, prin raportare la efectul pozitiv al acesteia. Ceea ce interesează în speța de față este efectul pozitiv al autorității de lucru judecat cu privire la nenumăratele hotărâri judecătorești pronunțate anterior între cele două părți. Pentru a fi opusă autoritatea de lucru judecat - sub aspectul său pozitiv, singura condiție care trebuie îndeplinită este aceea a legăturii dintre hotărârile pronunțate anterior și dosarul în care se invocă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în această situație, nefiind relevantă existența triplei identități de părți, obiect și cauză. În speța de față nu numai că este evidentă legătura dintre hotărârile pronunțate și soluționarea dosarului, dar în plus există și identitate de părți, cauză și parțial de obiect. Singurul element diferit este cuantumul pretențiilor care urmează a fi acordate reclamantului, raportat la o altă perioadă de timp. În consecință, hotărârea recurată este nelegală întrucât în opinia majoritară s-au respins toate motivele invocate de recurentul-reclamant cu privire la aplicabilitatea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Or, art. 431 alin. (1) impunea ca instanța de apel să țină cont de efectul pozitiv al hotărârilor pronunțate anterior între părți. De altfel, este absurd să se considere că toate hotărârile pronunțate anterior sunt irelevante pentru soluționarea celui din urmă dosar dintre părți. Or, instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv obligativitatea hotărârilor invocate (anume efectul pozitiv al autorității de lucru judecat) și să țină cont de dezlegările deja date de instanțele judecătorești în legătură cu aspectele menționate prin hotărârile irevocabile menționate, cu atât mai mult cu cât este evident faptul că, de la data pronunțării tuturor hotărârilor invocate, nu a intervenit nicio schimbare nici din punct din punct de vedere legislativ și nici din punct de vedere al situației de fapt. In jurisprudență s-a statuat că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat se manifestă ca prezumție, mijloc de probă să demonstreze ceva în raporturile juridice dintre părți, respectiv modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. Așadar, prin pronunțarea deciziei recurate, curtea a încălcat aspectul pozitiv (efectele pozitive) ale autorității de lucru judecat. In esență, hotărârea recurată este nelegală deoarece prin hotărârile judecătorești pronunțate anterior s-a statuat cu autoritate de lucru judecat: a) obligația pârâtei de a respecta dreptul de proprietate al reclamantului, cu toate prerogativele acestuia - posesie, folosință și dispoziție b) pârâta nu-i poate opune reclamantului dreptul de uz și cel de servitute gratuite asupra terenului în litigiu; c) pârâta exercită folosința bunului fără niciun drept; d) sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Așadar, pentru toate considerentele anterior expuse, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. este incident. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material 1. Dreptul de proprietate al recurentului a fost afectat în integralitate. Așa cum s-a arătat în acțiune, în speță este vorba de împiedicarea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenului de către proprietar și din acest motiv se impune plata lipsei de folosință. De altfel, în litigiile anterioare dintre părți care au avut ca obiect perioade anterioare și care au fost întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, instanțele de judecată au reținut în mod expres faptul că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și că se impune acordarea prejudiciului constând în lipsa de folosință a terenului. Instanța de apel reține în mod nelegal că reclamantul nu ar fi îndreptățit la lipsa de folosință întrucât conductele de gaz și accesoriile s-ar fi aflat pe teren la momentul restituirii în natură către reclamant și că aceasta nu ar fi făcut obiecțiuni în momentul predării, acceptând în felul acesta situația și că în acest fel pârâta ar fi fost de bună-credință. Imobilul - teren a fost preluat în mod abuziv de către stat în timpul regimului comunist. În felul acesta tot abuziv a fost amplasată și stația de transformare necesară transportului de gaz - câtă vreme statul comunist nu a avut un drept legal asupra imobilului, nici amplasarea stației de gaz nu putea fi făcută în mod legal. Legea nr. 18/1991 este o lege specială de reparație care a urmărit să repare prejudiciile cauzate prin abuzurile făcute de regimul comunist. Principala formă de reparație este aceea de a se restitui în natură proprietarului bunul care i-a fost luat abuziv. În lumina jurisprudenței, atât a instanțelor române, cât și a Curții Europene a Drepturilor Omului, asemenea măsuri dispuse în perioada comunistă, reprezintă grave atingeri aduse dreptului de proprietate, preluarea având caracter abuziv. Fiind vorba de o preluare abuzivă, fără titlu valabil, în realitate dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul titularului său, fiind vorba de o deposedare printr-o simplă măsură de fapt. Or, în condițiile în care statul deținea fără titlu acest teren, neavând deci, niciun drept asupra acestuia, amplasarea de către SNTGN Transgaz S.A. pe acest teren, a stației de transport gaze s-a făcut cu nerespectarea dreptului adevăratului proprietar, profitând de starea de fapt contrară legii și cu concursul autorităților vremii, astfel că în niciun caz această situație nu îi poate fi opusă reclamantului. În consecință, motivarea instanței în sensul că nu a existat un abuz la înființarea construcțiilor pe terenul deținut de reclamant și că în acest fel pârâta a fost de bună-credință, este nelegală. Astfel cum a arătat, atât timp cât titlul statului nu fost unul valabil, nu ar fi putut transmite cu titlu legal folosința asupra terenului către pârâtă. Amplasându-și stația de transport gaze pe un teren preluat fără titlu, SNTGN Transgaz S.A. nu a făcut altceva decât să perpetueze o stare de nelegalitate, rezultatul produs fiind vicierea oricăror măsuri întreprinse și lipsa unui titlu valabil care să justifice conduita avută, impunându-se astfel plata lipsei de folosință a terenului. Reclamantul nu a putut să își manifeste consimțământul pentru amplasarea stației de transport gaz pe terenul său, iar în prezent în opinia majoritară a instanței de apel, SNTGN Transgaz S.A. ar putea să folosească terenul cu titlu gratuit în perioada care formează obiectul prezentului litigiu. Instanța de apel consideră în mod nelegal că reclamantul nu poate avea dreptul la contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada solicitată și în condițiile în care pentru perioadele anterioare s-a reținut deja că pârâta datorează lipsa de folosință a terenului. În consecință, concluzia opiniei majoritare în sensul că întrucât stația de transport gaz ar fi existat pe teren la momentul restituirii în natură, reclamantul nu ar mai putea solicita contravaloarea lipsei de folosință, este nelegală. După cum s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, în speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. În plus față de cele menționate în hotărârile invocate prin raportare la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, reaua-credință a pârâtei este evidentă. Așa cum a menționat, cu toate că hotărârea nr. 429/R/2006 a Curții de Apel Pitești a fost definitivă și executorie încă din 2006, abia in iulie 2011, pârâta a eliberat terenul reclamantului. Este fără putință de tăgadă că pârâta a fost de rea-credință, având în vedere că putea să mute stația de transport gaz încă de la data pronunțării hotărârii Curții de Apel Pitești, respectiv în anul 2006 și nu ar fi trebuit să aștepte până în anul 2011. Așadar, pârâta a încălcat cu rea-credință dreptul de proprietate al reclamantului timp de mai bine de 5 ani. Practic este lipsit de temei legal să se rețină că pârâta, ce a refuzat să se conformeze hotărârii judecătorești care o obliga să respecte proprietatea si posesia terenului, ar putea fi "recompensată" cu recunoașterea unui drept de a folosi terenul în mod gratuit întemeiat pe o Decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii care nu este aplicabilă în speță. Mai mult, aceste construcții l-au împiedicat pe reclamant să tragă orice folos din bunul proprietatea sa, drept de proprietate reconstituit în baza unor legi speciale de reparație, deoarece stația de gaze ocupa terenul integral de 596,5 mp, restul de 103 mp fiind în afara stației. Așadar, în această situație ar fi însemnat ca reclamantul să plătească taxe și impozite ca proprietar al acestui teren, fără a beneficia însă în vreun fel, dar în schimb ar fi fost obligat să lase terenul la dispoziția pârâtei sine die dacă aceasta nu ar fi binevoit să se mute de pe terenul său. Este evident că o astfel de abordare este contrară tuturor dispozițiilor legale de drept aplicabile. Ar fi excesiv să se pretindă reclamantului să suporte exclusiv gratuit, fără nicio despăgubire, sarcina existenței S.R.M. pe terenul său, în acest caz ar putea vorbi de existența unei ingerințe nejustificate prin prisma alin. (2) art. 1 din Protocolul adițional la CEDO, în exercitarea dreptului de proprietate prin reducerea posibilității practice de exercitare a prerogativelor esențiale, care dau substanță dreptului în sine și care se referă în special la dreptul de folosință și de a culege fructele terenului. Astfel, nu este vorba de o simplă limitare a dreptului de proprietate privată în interes public, în condițiile în care stația de transport gaz a ocupat terenul aproape în totalitate, ci o veritabilă lipsire a reclamantului de exercitarea prerogativelor pe care legea le recunoaște proprietarului. O asemenea situație echivalează cu o "expropriere de fapt" gratuită, care potrivit jurisprudenței CEDO este interzisă. 2. În speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. În lumina art. 998 C. civ., "orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara", iar art. 999 C. civ. statuează că "omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapt sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa". Analizând aceste dispoziții ale legii se observă că pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală a unei persoane, trebuie îndeplinite în mod cumulativ patru condiții: a. existența unei fapte ilicite; b. existența unui prejudiciu; c. existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; d. existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul. 2.1 Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ca element esențial în angajarea răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind "orice faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane". Principiul de drept obiectiv care este încălcat este acela că nimănui nu-i este permis prin fapta sa, să cauzeze vreo vătămare unei alte persoane, drepturilor subiective sau intereselor legitime ale acesteia. În aprecierea caracterului ilicit al faptei urmează a fi avute în vedere nu numai normele juridice, dar deopotrivă, și normele de conviețuire socială în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale și conturează însuși conținutul, limitele și modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege. Or, în cazul dreptului de proprietate, fundamentat și protejat prin diferite acte normative interne și internaționale, este firesc ca încălcarea lui, ingerința ilicită a unui terț în exercitarea liberă a atributelor dreptului real, să dea naștere în patrimoniul titularului dreptului de a cere repararea prejudiciului cauzat. Altfel, refuzul acordării unor despăgubiri este nelegal, contrar unor dispoziții precum: - art. 44 alin. (1) și (2) din Constituția României care statuează că dreptul de proprietate este garantat, iar proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege; - art. 44 alin. (5) din Constituția României care prevede că pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității; - art. 44 alin. (6) din Constituția României stabilește că despăgubirile prevăzute în alin. (3) și (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție; - art. 136 alin. (5) din Constituția României: proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice; - alin. (1) al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede: orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o; - art. 480 C. civ. care statuează că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv si absolut, însă în limitele determinate de lege, iar art. 481 C. civ. nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire; - art. 1 din Decretul nr. 31/1954 precizează că: "drepturile civile sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale și culturale în acord cu interesul obștesc, potrivit legii și regulilor de conviețuire socială"; - Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice ale Omului (la care România a aderat prin Decretul nr. 212/1974) prevede că: "toate persoanele sunt egale și beneficiază de ocrotire egală din partea legii". În speță, terenul pe care este amplasată stația de transport gaze naturale, a făcut obiectul preluării abuzive în perioada comunistă. După cum a mai menționat, în lumina jurisprudenței atât a instanțelor române, cât și a Curții Europene a Drepturilor Omului, asemenea măsuri dispuse în perioada comunistă, reprezintă grave atingeri aduse dreptului de proprietate, caracterul ilicit al faptei fiind evident. Mai mult, potrivit dispozițiilor legale și jurisprudenței, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării. Așadar calitatea de proprietar este apreciată în moment cu data preluării, titlul statului nefiind valabil la momentul la care a dat în folosință gratuită terenul către SNTGN Transgaz S.A.. Pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, este necesar ca fapta ilicită să îi fie imputabilă autorului ei, autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o. In speță, SNTGN Transgaz S.A. a săvârșit o faptă ilicită așa cum a demonstrat anterior, instalațiile de transport gaz fiind amplasate abuziv pe un teren asupra căruia nu avea un titlu valabil. Mai mult, deși a existat o hotărâre definitivă care a fost pusă în executare silită încă din anul 2006, pârâta a refuzat să respecte dreptul de proprietate al reclamantului și să elibereze terenul timp de peste 5 ani. Prin urmare, pârâta este responsabilă pentru prejudiciul cauzat recurentului-reclamant, fiind așadar, obligată a-1 repara. În speță este îndeplinită și condiția prejudiciului: Prejudiciul constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană. In doctrină se arată că prejudiciul pentru a fi susceptibil de reparare trebuie să îndeplinească două condiții: a. să fie cert; b. să nu fi fost reparat încă. Caracterul cert al prejudiciului presupune că prejudiciul trebuie să fie sigur atât în privința existenței, cât și în privința posibilităților de evaluare. In situația prezentată, prin amplasarea de către SNTGN Transgaz S.A. a stației de transport gaz pe terenul proprietatea recurentului, i se aduce acestuia un prejudiciu constând în lipsa de folosință a terenului, acesta neputând să-și exercite atributele dreptului de proprietate - stația ocupând terenul aproape în totalitate. Dată fiind această situație specială - teren ocupat în totalitate - recurentul reclamant nu numai că nu a putut să își exercite prerogativele de proprietar, dar nici nu a putut exploata în vreun fel acest teren tocmai pentru că era ocupat în totalitate de instalațiile de gaz ale pârâtei, iar accesul său la proprietate era împiedicat. Astfel, terenul respectiv nu a putut fi folosit în niciun fel de proprietarul său, nu a putut culege fructele, nu a avut dreptul de dispoziție materială a terenului, iar dreptul de dispoziție juridică a fost îngrădit. Așadar recurentul a suferit un prejudiciu prin lipsa de folosință a terenului în sensul instalării stației de transport gaz de către pârâtă. Apare în acest context, ca echitabilă și în spiritul reglementărilor legale, o justă reparare a disproporției prestațiilor dintre cele două părți prin despăgubirea recurentului cu contravaloarea lipsei de folosință pe care a suferit-o în urma amplasării pe terenul său a stației de transport gaz pe întreg terenul. Mai mult, dreptul de proprietate este garantat de către art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, autonomia noțiunii fiind conturată printr-o jurisprudență constantă încă din anul 1982. Relevă în acest sens, că dispoziția art. 1 din Primul Protocol instituie 3 principii: primul fiind cel al protecției dreptului de proprietate, iar celelalte două constituind limitări ale exercițiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general. Este esențial a nota consacrarea limitei jurisprudențiale date de "atingerea substanței" dreptului: proprietarul nu poate fi privat de dreptul său, netrebuind a se ajunge la golirea de conținut a dreptului proprietarului bunului. Este evident faptul că în condițiile în care terenul a fost ocupat în totalitate de pârâtă, nu se poate vorbi de o proporționalitate între exercitarea dreptului și limitarea acestui drept. Mai mult, atât jurisprudență constantă a CEDO, cât și dispozițiile legale menționate anterior impun acordarea unor despăgubiri juste în situația în care există limitări în exercitarea dreptului de proprietate. Așadar, în niciun caz, aceste limitări, fie ele pentru utilitate publică, fie ele proporționale, nu pot fi cu titlu gratuit. În cazul în care titularul este lipsit de posibilitatea exercitării atributelor dreptului său de către stat, acestuia din urmă îi va incumbă obligația de a-1 indemniza corespunzător pe proprietar. Fie că o cauză este examinată prin raportare la existența unor obligații pozitive ale statului, fie că ea privește denunțarea unor ingerințe ale autorității publice, trebuie "pus în prim plan justul echilibru necesar a fi respectat între interesele concurente ale individului și ale societății în ansamblul ei, cu recunoașterea unei anumite marje de apreciere în favoarea autorităților statale". Atât timp cât conduita impune suportarea unei sarcini "disproporționate și excesive" nejustificate, atunci se va considera că au fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Una dintre condițiile privării legale de proprietate este indemnizarea titularului dreptului, aceasta fiind consacrată jurisprudențial. Temeiul "legal" al acesteia s-a considerat a fi tot art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât "în absența unei indemnizări, acesta n-ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției". Finalitatea indemnizației este de a compensa pierderea suferită de proprietar, în consecință, trebuie stabilită și plătită cât mai aproape de momentul survenirii prejudiciului. În consecință, față de cele menționate anterior, rezultă că sunt îndeplinite condițiile pentru repararea prejudiciului cauzat, hotărârea instanței de apel fiind nelegală și sub acest aspect. 2.3. In speță este îndeplinită și condiția vinovăției: Vinovăția reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite sau mai exact, la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia, față de faptă și urmările acesteia. Vinovăția presupune întotdeauna, un anumit nivel de cunoaștere, de conștiință a semnificației sociale a faptelor și a urmărilor eventuale ale acestora. Atitudinea culpabilă a pârâtei este evidentă în condițiile în care a refuzat timp de mai bine de 5 ani să pună în executare și să respecte o hotărâre judecătorească definitivă. După cum a arătat, așa cum și-a mutat instalațiile și a eliberat terenul în 2011, o putea face în anul 2006 când a fost obligată prin hotărâre definitivă. Refuzul reclamantei de a respecta hotărârea judecătorească definitivă pronunțată între părți și de a acorda despăgubiri ca o justă reparare a prejudiciului cauzat prin lipsa folosință a terenului, aduce atingere însuși dreptului de proprietate a recurentului. În speță este îndeplinită și condiția privind legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, acest lucru rezultând în mod evident, din cuprinsul argumentării. Fiind întrunite în cauză toate cele patru elemente ale răspunderii civile delictuale, rezultă atât nelegalitatea, cât și aplicarea greșită a legii de către instanța de apel. Așadar, și în situația în care instanța de apel nu ar fi avut în vedere autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate anterior, din simpla analiză a condițiilor răspunderii civile delictuale este evident faptul că în speță se impunea acordarea prejudiciului cauzat de lipsa de folosință asupra terenului. Pentru toate aceste considerente, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este incident în cauză.

Apărările formulate în cauză: Intimata Societatea Națională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca tardiv formulat, iar în subsidiar, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 25 ianuarie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat și a fixat termen de judecată la data de 05 aprilie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 1. Înalta Curte reține sub un prim aspect, faptul că potrivit art. 517 C. proc. civ. referitor la recursul în interesul legii, "Conținutul hotărârii și efectele ei - (1) Asupra cererii, completul Înaltei Curți de Casație și Justiție se pronunță prin decizie. (...) (2) Decizia se pronunță numai în interesul legii și nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. (...) (4) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I". Așadar, referitor la modalitatea de apreciere a efectelor produse asupra dreptului la despăgubiri al reclamantului recurent, de decizia invocată de instanța de apel, nr. 27/2019, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in solutionarea recursului in interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (3), art. 35 alin. (3) și art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a dispozițiilor art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10) și (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3), art. 30 alin. (4) și art. 44 alin. (4) din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, Curtea consideră - disonant curții de apel - că se impune prevalent, față de aspectele particulare ale cauzei, recunoașterea efectelor puterii de lucru judecat. Astfel, retinand si dispozitiile art. 517 C. proc. civ. anterior citate, instanta de recurs apreciaza ca decizia în interesul legii arătată produce efecte doar pentru viitor, fără a afecta hotărârile judecătorești pronunțate anterior. Acceptarea ipotezei contrarii echivalează cu eludarea sau încălcarea prezumției absolute a puterii de lucru judecat, caracterizate prin caracterul obligatoriu și incontestabil. Detaliind, se observă că potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă", în vreme ce art. 431 alin. (2) C. proc. civ. stipulează că "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Cum în cauză existența dreptului la despăgubiri al recurentului reclamant ca urmare a lipsirii sale de folosința imobilului teren proprietatea sa privată, prin existența pe acesta a stației de reglare măsurare și a conductei de gaze naturale aparținând intimatei pârâte, a fost stabilit cu caracter obligatoriu în perioada anterioara pronunțării deciziei in interesul legii, se impunea pe cale de consecință admiterea exceptiei puterii de lucru judecat, sub acest aspect, a hotărârilor judecătorești anterioare. Această concluzie se impune întrucât astfel cum rezultă din dispozițiile legale ale art. 517 C. proc. civ. citate anterior, decizia în interesul legii nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese, ea devenind obligatorie doar începând cu data publicării sale în Monitorul Oficial al României. Privit din perspectiva metodei de interpretare teleologică a normelor juridice, textul legal enunțat (re)consacră astfel, reconfirmă principiul respectării puterii de lucru judecat a celor statuate deja definitiv judiciar, principiu fundamental al sistemului juridic național, enunțat în mod expres de art. 430 - art. 431 C. proc. civ. și recunoscut inclusiv pe plan juridic european, convențional. Astfel, Curtea observă că principiul respectării autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică comunitară și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, par. 61). În egală măsură, în cadrul Hotărârii din 23 septembrie 2008, pronunțate în cauza Amurăriței împotriva României, nr. 4351/02, instanța de contencios european a arătat sub aspectul dreptului fundamental reglementat de art. 6 din Convenție, că "dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat conform părții introductive a Convenției, care enunță supremația dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care dorește, între altele, ca soluția definitivă pronunțată de instanțe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, paragraful 61, CEDH 1999-VII). În plus, statele au obligația de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe și să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiași subiect (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari și alții împotriva Albaniei, nr. 10508/02, paragraful 66, 23 octombrie 2007). Din această perspectivă, Curtea EDO a arătat în cadrul paragrafului 31 din hotărârea evocată, că "instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de instanțe, asupra situației" imobilului, iar în cadrul paragrafului 32, că "instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare, nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanțelor precedente", concluzionând în sensul că "permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice, instanțele încălcând astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție" (paragraful 37). De asemenea, Curtea observă și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a amintit importanța pe care o deține principiul autorității de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale (a se vedea exempli gratia Hotărârea din 29 iunie 2010 pronunțată în Cauza C nr. 526/08, par. 26). Acest principiu este expresia principiului securității juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999, pronunțată în Cauza C-126/97, par. 46), el fiind menit a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției (Hotărârea din 3 septembrie 2009 pronunțată în Cauza C 2/08, par. 22). Așadar, în lumina tuturor acestor considerente enunțate, instanța supremă apreciază că o decizie emisă în interesul legii, pronunțată pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, nu poate avea prevalență în concursul juridic cu principiul autorității de lucru judecat, autoritate privită astfel cum s-a enunțat anterior, atât sub aspectul său negativ, cât și sub aspectul său pozitiv. Acest principiu este reglementat în sistemul juridic național și convențional, drept un impediment procesual de reanalizare în temeiul unei decizii emise de instanța supremă în aplicarea art. 517 C. proc. civ., survenite ulterior, a unei chestiuni de drept deja dezlegate definitiv anterior. Cazul de excepție menționat nu este unul singular în cadrul sistemului juridic național, inexistența caracterului absolut al obligativității aplicării deciziilor în interesul legii regăsindu-se și în alte situații juridice, de exemplu, în cazul unui recurs netimbrat, atunci când excepția procesuală a netimbrării (cu efectul juridic al anulării căii de atac) are prioritate în soluționare chiar și în situațiile în care pe fond, hotărârea judecătorească obiect al căii de atac respective, este eronată sub aspectul modului de interpretare și aplicare a unei prevederi legale care a constituit subiectul recursului în interesul legii admis. Așadar, din perspectiva tuturor acestor elemente menționate, Înalta Curte conchide în sensul că de plano, efectele autorității de lucru judecat (atât sub aspect negativ, cât și sub aspect pozitiv) nu pot fi înlăturate printr-o decizie în interesul legii survenită ulterior definitivării hotărârilor judecătorești care au dezlegat o chestiune litigoasă legată de norma juridică interpr