ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2094/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 11.11.2021 pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., constatarea rezoluțiunii contractului de vânzare autentificat sub nr. x/25.04.2015 de către D., ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către pârâți, repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 C. proc. civ. coroborate cu art. 1549, art. 1550, art. 1553 și art. 1554 C. civ. Prin întâmpinare, pârâții au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea cererii, ca nefondată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Ilfov Prin sentința nr. 474/27.02.2023, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1679/A/13.12.2023, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L., învederând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ. Recurenta a expus pe larg situația de fapt ce a generat prezentul demers judiciar și a arătat că instanțele fondului au realizat o confuzie între rezoluțiunea judiciară și cea convențională, ca modalitate extrajudiciară de desființare a contractului, cu specificitățile sale. Rezoluțiunea convențională, spre deosebire de cea judiciară, transferă puterea de apreciere a existenței neexecutării esențiale prevăzute în contract către titularul pactului comisoriu, creditorul acestuia având rezervat dreptul de a rupe legătura contractuală pe considerente de oportunitate, nesusceptibile de cenzură de către instanța de judecată în urma unui control a posteriori. În mod nelegal și neîntemeiat, instanțele fondului au efectuat un control a priori a gravității neexecutării obligațiilor de către cumpărător, prin raportare la momentul sesizării primei instanțe cu cererea de chemare în judecată. Dacă condiția neexecutării reprezintă fundamentul factual și juridic al rezolutiunii și este, totodată, cea care justifică nașterea dreptului de a solicita rezolutiunea, aprecierea caracterului esențial al obligației și a gravității neexecutării aparține părtilor contractante, acestea stabilind anticipat, prin clauza rezolutorie inserată, care este obligația a cărei neexecutare atrage desființarea retroactivă a contractului. În cauză, deși instanțele fondului au constatat că, în fapt, intimații au neglijat în mod repetat să-și îndeplinească obligația de plată, timp de 22 de luni consecutiv, aspect recunoscut de aceștia, dar care transpare în mod lămurit și din materialul probator, și că această neexecutare corespunde modelului abstract descris în clauza rezolutorie, în mod eronat nu au admis că pactul comisoriu a generat efectele în vederea căruia fusese creat, soluționând cauza potrivit regulilor stabilite unei acțiuni civile introduse cu scopul dispunerii rezoluțiunii judiciare a contractului. Recurenta a întemeiat însă acțiunea în constatarea desființării contractului pe efectele extinctive produse în temeiul pactului comisoriu. Creditorul, în calitate de titular al dreptului de a se prevala de efectele rezoluțiunii de plin drept, este unicul subiect care poate decide părăsirea relației contractuale ori salvgardarea sa, și în niciun caz nu i se poate imputa un arbitrariu excesiv în opțiunea sa, ori un comportament individualist, vătămător intereselor debitorului aflat în culpă. Efectuând plățile cu mult timp după expirarea termenului esențial, cunoscând că raportul obligational a încetat prin activarea pactului comisoriu în maniera agreată, intimații s-au substituit instanțelor fondului, comportament ce ar trebui sancționat de către instanță, întrucât părțile au convenit expres ca rezultatul neexecutării să nu fie altceva decât încetarea pentru trecut a contractului, cu consecința restituirii bunului imobil dobândit către vânzător, respectiv reținerea, de către acesta, a plăților efectuate cu titlu de daune-interese pentru prejudiciul prezumat și evaluat anticipat. Debitorul ar fi avut posibilitatea de a îndeplini peste termen obligația, respectiv creditorul nu avea dreptul de a refuza executarea, numai dacă ipoteza pactului comisoriu ar fi prevăzut un termen suplimentar de executare. Aceasta deoarece sintagma "de plin drept" nu poate conduce decât la concluzia că părțile au stabilit ca rezolutiunea contractului să se producă complet automat, prin simplul fapt al neexecutării în împrejurările enunțate, nu numai fără intervenția instanței de judecată, ci chiar fără o altă formalitate de punere în întârziere ori de "încunoștiințare" a debitorului. Prin urmare, rezolutiunea este rezultatul neexecutării, iar nu a unei notificări către debitor prin care se invocă efectele sale. Concluzia care se poate deduce din premisele expuse este că pactul comisoriu, deși nu exclude dreptul de opțiune al creditorului, presupune notificarea debitorului din partea creditorului numai pentru a solicita executarea după împlinirea termenului esențial, caz în care este manifestă renunțarea la dreptul de a invoca rezolutiunea convențională, iar nu pentru situația în care se comunică desființarea contractului în puterea clauzei rezolutorii care și-a produs efectele. Voința contrară, de a continua executarea silită și, implicit, de a împiedica desființarea contractului, putea fi exprimată numai într-o manieră explicită, pe calea unei notificări. Practic, clauza rezolutorie, astfel cum a fost stipulată, exclude categoric posibilitatea executării tardive a prestațiilor de către cumpărător, creditorul pronunțându-se în avans cu privire la dreptul de opțiune conferit de lege, renunțând, fără a fi exprimat direct, la dreptul de a obține executarea silită, opțiune care de altfel se regăsea în beneficiul său exclusiv, iar nu al debitorilor. Instanța a interpretat conduita intimaților de a efectua plăți cu mult timp după data scadentă într-o renunțare certă la dreptul de a invoca efectele clauzei rezolutorii. Întrucât renunțarea la un drept nu se prezumă, soluția instanței de apel de a nega eficiența pactului comisoriu prin prisma considerentului de atribuire a tăcerii recurentei este nelegală și se bazează numai pe supoziții interpretate arbitrar. Alimentarea contului bancar cu sume de bani, operațiune care nu implica o acceptare pentru efectuarea sa din partea titluarului contului, după cum greșit a reținut instanța fondului, nu poate fi interpretată ca o manifestare a intenției de a renunța la beneficiul efectului rezolutiunii de plin drept, de vreme ce recurenta nu a fost înștiințată de către debitori despre aceste viramente și nici nu a fost somată să exprime o poziție oficială relativ la voința sa de a păstra relația contractuală. În ceea ce privește prescripția extinctivă analizată de către instanțele de judecată, aceasta reprezintă singura sancțiune pusă în discuție și analizată de către instanțele fondului, și despre care instanța de apel a conchis că nu este incidentă în speța curentă. Prin urmare, s-a statuat în mod definitiv faptul că recurenta a exercitat dreptul de a invoca efectele pactului comisoriu în interiorul termenului de prescripție extinctivă de trei ani instituit prin lege, pentru a sancționa pasivitatea titularului său, astfel că nu se poate admite ipoteza unei întârzieri în exercitarea dreptului recunoscut legal și convențional de a declara rezolvit contractul pentru care să fie refuzate consecințele sale juridice.

Apărările formulate în cauză În cauză nu s-a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În mod nefondat pretinde recurenta o încălcare în cauză a prevederilor art. 1270 C. civ., pe care o deduce din împrejurarea nevalorificării clauzei de rezoluțiune convențională și a pactului comisoriu inserate de părți în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între acestea. În realitate, neadmiterea acțiunii în constatarea rezoluțiunii convenționale a contractului de vânzare-cumpărare ori prin valorificarea pactului comisoriu a fost determinată nu de ignorarea de către instanța de apel a voinței părților consfințită prin convenție, ci observându-se că nici la data notificării pârâților asupra rezoluțiunii unilaterale a contractului (27.09.2021), și nici la data introducerii acțiunii (11.11.2021), nu erau întrunite condițiile în care acestea conveniseră asupra desființării convenției lor. Astfel, potrivit evaluării realizate de instanța de apel, chiar dacă cu întârziere, pârâții și-au executat obligațiile de plată a tuturor ratelor scadente, având și două rate plătite în plus, ratele au fost încasate, iar declarația unilaterală de rezoluțiune și cererea de constatare a rezoluțiunii de drept au fost formulate la mult timp după încasarea plăților și acceptarea de către creditoare a executării obligațiilor pârâților. Prin urmare, nu pentru că instanța ar fi ignorat clauza de rezoluțiune unilaterală ori pactul comisoriu convenit de părți nu a admis acțiunea, ci întrucât, pe baza evaluării probelor, aceasta a stabilit că nici la data notificării pârâților și nici la data promovării acțiunii nu se regăsea o situație de neexecutare a contractului care să fundamenteze o rezoluțiune a acestuia, obligațiile pârâților fiind executate la acele momente. Nefondat acuză recurenta o confuzie pe care instanța de apel ar fi realizat-o între rezoluțiunea judiciară și cea convențională, fiind de netăgăduit că și în cazul celei din urmă, pentru a putea opera, trebuie să fie îndeplinită condiția de fond a unei neexecutări însemnate a contractului din partea debitorului. Verificarea existenței acestei condiții este sub controlul ori cenzura instanței chiar și în cazul rezoluțiunii extrajudiciare care operează în temeiul art. 1550 alin. (1) C. civ., instanța de apel amendând prin soluția sa nu gravitatea ori caracterul însemnat al neexecutării (această situație fiind regăsită în judecata de primă instanță care a fost reformată sub aspectul considerentelor în apel), ci chiar inexistența unei cauze/a unui motiv de rezoluțiune care să privească neexecutarea obligațiilor debitorilor la momentul la care creditoarea și-a manifestat voința valorificării clauzei rezolutorii ori pactului comisoriu. Așadar, această verificare a făcut obiectul de analiză în decizia recurată, fiind lipsită de temei critica înfăptuirii de către instanța de apel a unei judecăți în echitate, în conformitate cu o morală socială, acolo unde există reglementare legală și convențională dată de voința părților, contrar susținerilor recurentei instanța aplicând legea în rezolvarea conflictului dintre părți, iar nu rațiuni de echitate ori morală. Prin urmare, instanța învestită cu acțiunea în rezoluțiune (fie ea și convențională) nu poate doar să ia act de manifestarea de voință a creditorului de a activa pactul comisoriu, ci trebuie să verifice dacă, într-adevăr, în situația dedusă judecății, există premisele ca acesta să poată fi activat. Întrucât partea în favoarea căreia este stipulată clauza rezolutorie poate renunța, în mod tacit sau expres, la beneficiul acesteia, instanța de judecată are prerogativa legală de decide din care fapte s-ar putea deduce o astfel de renunțare. Mai mult, în prezenta cauză instanța era datoare să aprecieze dacă neexecutarea reclamată este aptă să atragă activarea pactului comisoriu, având în vedere că neexecutarea a fost parțială și temporară, pârâții achitând mare parte din ratele de preț datorate. În mod pertinent, conduita reclamantei manifestată prin acceptarea plății retroactive făcute de debitori în luna ianuarie 2019 (pentru ratele restante) și, în continuare, prin încasarea ratelor datorate timp de încă aproape trei ani, a fost valorificată de instanța de apel ca o confirmare a voinței menținerii în ființă a contractului și, totodată, ca expresie a renunțării sale la dreptul de a cere rezoluțiunea în temeiul art. 1552 C. civ. sau în temeiul convenției (pactului comisoriu). În aceste condiții, chiar dacă în istoricul raporturilor juridice dintre părți, pentru anumite segmente de timp, debitorii au înregistrat restanțe în executarea obligațiilor de consistența celor descrise în pactul comisoriu convenit, valorificarea acestuia nu mai putea fi realizată după achitarea restanțelor, respectiv la o dată la care timp de aproape trei ani debitorii se aflau cu plățile la zi, în considerarea sancționării unui trecut și depășit comportament contractual necorespunzător al acestora. Așa cum a reținut instanța de apel, din acest motiv nici la data notificării pârâților și nici la data introducerii cererii de chemare în judecată nu era îndeplinită condiția de fond a unei neexecutări consistente a obligațiilor acestora. Contrar susținerilor recurentei, raportul obligațional dintre părți nu a încetat la data înregistrării restanțelor pârâților debitori (pe perioada cuprinsă între martie 2017- decembrie 2018), prin neplata ratelor acestora la termenele convenite, fiind necesară și o manifestare de voință în acest sens din partea creditoarei, prin valorificarea clauzei de rezoluțiune ori a pactului comisoriu. Cum în perioada de referință a înregistrării restanțelor la plăți o astfel de manifestare de voință nu a existat și cum această perioadă a încetat prin plata în ianuarie 2019 a ratelor restante și a continuat cu plata și încasarea pentru încă 3 ani a ratelor din contract, în mod pertinent instanța de apel a considerat conduita părților drept manifestare a voinței menținerii în ființă a contractului și, totodată, drept renunțare din partea reclamantei la dreptul de a cere rezoluțiunea în temeiul art. 1552 C. civ. sau în temeiul convenței (pactul comisoriu) asupra căreia nu mai poate reveni. De altfel, aceste aspecte ale cauzei, concretizate în interpretarea conduitei contractuale a părților, țin de evaluarea circumstanțelor de fapt ale cauzei și intră în sfera de fundamentare a temeiniciei hotărârii instanței de apel, fiind necenzurabile în recurs. Contrar criticilor recurentei - care a susținut că renunțarea la un drept nu se prezumă și că soluția instanței de apel, de a nega eficiența pactului comisoriu atribuind tăcerii sale semnificația acceptării executării tardive a obligațiilor pârâților, este în afara legii și se bazează pe supoziții interpretate arbitrar - Înalta Curte reține că soluția instanței de apel nu s-a fundamentat exclusiv pe o pretinsă acceptare tacită a executării tardive a obligațiilor contractuale, ci pe toate elementele cauzei, printre care faptul că pârâții au achitat ratele datorate, iar la data învestirii instanței nu figurau cu restanțe de plată și, prin urmare, nu exista o neeexecutare culpabilă. Conduita recurentei a fost apreciată în contextul probator și în raport cu apărările formulate de către pârâți, astfel încât nu se poate vorbi despre o eludare a legii pretins săvârșită de către instanța de apel și nici de supoziții interpretate arbitrar. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1679/A din 13 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.