Decizia nr. 2226/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1369/2023 a Tribunalului București

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la 20 ianuarie 2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata părții cuvenite din despăgubirile obținute ca urmare a deciziei de compensare emise în dosarul nr. x C. civ., precum și a dobânzii legale penalizatoare, calculate de la data încasării fiecărei tranșe și până la data formulării prezentei cereri, precum și în continuare, până la plata efectivă.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1369 din 20 decembrie 2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și a respins, ca prescrisă, acțiunea.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 96A din 4 februarie 2025, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul, a anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 26 mai 2025, a formulat recurs pârâta, solicitând casarea, în parte, a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recurenta-pârâtă a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., susținând, în sinteză, următoarele critici: - încălcând principiul disponibilității, instanța de apel s-a pronunțat asupra naturii dreptului (dacă este transfer de proprietate sau de creanță), contrar susținerilor părților contractante; instanța de apel a raportat dreptul de creanță la un drept de proprietate al reclamantului care, în realitate, nu există; - decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât instanța de apel a făcut analogie cu Decizia RIL nr. XX/2007, deși notificarea fusese deja soluționată prin dispoziție de primar; mai mult, această Decizie este irelevantă, prin raportare la dreptul de creanță ce face obiectul convenției - instanța de apel nu a verificat aplicabilitatea dispozițiilor art. 1.079 din vechiul C. civ. privind obligativitatea notificării debitorului și a interpretat, în mod greșit, clauzele convenției încheiate dintre părți, cu privire la stabilirea termenului de la care reclamantul poate pretinde cota sa din dreptul la despăgubiri și de la care curge termenul de prescripție.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: În urma coroborării dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, părțile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a respectat aceste exigențe legale, întrucât argumentele invocate în memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte atunci când, în ședința publică din 4 decembrie 2025, a respins, ca nefondată, excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare. Deși recurenta-pârâtă nu a invocat explicit motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., totuși susținerea acesteia privind încălcarea principiului disponibilității se circumscrie acestui motiv de casare. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Instanța de apel a constatat că obiectul cauzei nu îl reprezintă o solicitare în materia Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 165/2013, ci o cerere de executare a obligațiilor contractuale, prin care reclamantul urmărește obligarea pârâtei la restituirea sumelor stabilite prin contract. Invalidând soluția primei instanței de respingere a cererii, ca prescrisă, instanța de apel a reținut că dreptul reclamantului de a pretinde executarea obligației asumate de pârâtă prin contract s-a născut abia la momentul încasării efective a despăgubirilor și, în consecință, constatând că nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune, a dispus anularea sentinței primei instanțe, trimițând cauza spre rejudecare, în vederea analizării fondului pretențiilor deduse judecății. În acest cadru procesual, instanța de apel a analizat momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv dacă se calculează de la data emiterii deciziei de compensare sau de la data încasării efective a despăgubirilor, această verificare fiind esențială pentru soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune. Pentru a putea identifica, din perspectiva prescripției, primul moment în care reclamantul putea solicita pârâtei cota sa din măsurile reparatorii, instanța de apel a trebuit să interpreteze dispozițiile relevante ale convenției încheiate între părți în anul 2010, să stabilească momentul la care obligația a devenit exigibilă și să aplice regimul juridic al prescripției, în raport cu acel moment. Reținând că dreptul reclamantului este un drept de creanță, astfel cum a apreciat și prima instanță (evaluare ce nu a fost criticată de pârâtă pe calea unui apel incident, astfel că nu poate fi contestată în calea de atac a recursului), instanța de apel, interpretând clauzele contractuale și ținând cont și de faptul că, la data încheierii convenției, legislația specială de reparație nu permitea transferul drepturilor din momentul emiterii titlului de despăgubire, a stabilit că părțile nu au intenționat înstrăinarea unor drepturi litigioase, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării putând fi continuată și epuizată exclusiv de către pârâtă, ca persoană îndreptățită. În acest context, instanța de apel a reținut că reclamantul este terț față de notificare și de procedura de reparație prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că nu avea la îndemână, anterior încasării banilor de către pârâtă, un mijloc juridic efectiv prin care să acționeze sumele ce i se cuvin, termenul de prescripție calculându-se în funcție de încasarea efectivă a banilor de către pârâtă. Instanța de apel a mai reținut că, după încasarea efectivă a despăgubirilor, pârâta urma să transfere cota procentuală cuvenită reclamantului, conform contractului, fiind în prezența unui drept de creanță, prescriptibil în termenul general de 3 ani. Or, a susține că această analiză a fost efectuată cu încălcarea principiului disponibilității înseamnă a contesta chiar posibilitatea instanței de apel de a-și întemeia soluția pe interpretarea contractului și a normelor aplicabile prescripției. Așadar, nu se poate susține că instanța de apel a cercetat aspecte care nu au fost invocate în cauză, câtă vreme analiza respectivă era necesară pentru stabilirea intenției părților în desemnarea actului în raport cu care se năștea dreptul la acțiune al reclamantului pentru cota sa procentuală din măsurile compensatorii obținute în procedura de reparație prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că instanța de apel nu a nesocotit principiul disponibilității, nefiind inceient motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, întrucât instanța de apel s-a referit la legile speciale de reparație, inclusiv la Decizia RIL nr. XX/2007, atunci când a stabili începutul termenului de prescripție. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Ca atare, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic. Motivarea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, constituindu-se într-o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar. Tocmai de aceea, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, în sensul prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice parte în cadrul unei proceduri judiciare având dreptul să prezinte judecătorului argumentele sale și să pretindă acestuia a le examina. Prin hotărârea pronunțată în cauza Albina împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "dreptul la un proces echitabil include dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt, în mod real, ascultate, adică examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența". Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că "obligația pe care o impune art. 6 instanțelor de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke și Lenoble împotriva Franței), precum și că "noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse" (cauza Helle împotriva Finlandei). Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, asigurând garanțiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce, prin considerentele de la paginile 6-10 din decizie, a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt și de drept pentru care a admis apelul declarat de către reclamant și a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că termenul de la care curge prescripția se calculează în funcție de încasarea sumelor de către pârâtă. După cum s-a arătat, instanța de apel a reținut că obiectul cauzei îl reprezintă o cerere de executare a obligațiilor contractuale, iar nu o solicitare în materia Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 165/2013, argumentând că, deși contractul este legea părților, acesta nu s-a încheiat într-un vid legislativ. Trimiterea pe care instanța de apel a făcut-o la legile speciale de reparație, inclusiv la Decizia RIL nr. XX/2007, nu reprezintă o motivare contradictorie sau străină de natura cauzei, ci o contextualizare a termenului viitor (momentul obținerii despăgubirilor), având ca scop stabilirea intenției părților în desemnarea actului în raport cu care se năștea dreptul la acțiune al reclamantului. Cu alte cuvinte, instanța de apel a menționat decizia nr. XX/2007 și a făcut trimitere la anumite prevederi din Legea nr. 247/2005, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013, pentru a realiza unele analogii între fazele restituirii în natură și compensării cu alte bunuri, pe de o parte, și etapele acordării despăgubirilor, pe de altă parte, în vederea stabilirii intenției părților la momentul formării acordului de voințe cu privire la termenul de la care reclamantul putea pretinde cota sa din despăgubiri, conform art. V din contract. Instanța de apel a reținut că acest moment, corespunzător hotărârii judecătorești irevocabile de atribuire a unor bunuri, conform art. III din contract, este cel stabilit la data încasării sumelor de către pârâtă, numai acest moment fiind, în materia compensării în bani a naționalizării, data încasării sumelor. Ca atare, trimiterile la legile speciale și analogia au fost uzitate ca instrument de interpretare a voinței părților, instanța de apel bazându-se pe regula ubi eadem est ratio, ibi idem ius. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, interpretând, în mod greșit, clauzele contractuale, instanța de apel a stabilit eronat momentul de la care curge prescripția dreptului material la acțiune, precum și că nu a verificat aplicabilitatea dispozițiilor art. 1.079 din vechiul C. civ. Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat. Pe de o parte, nu pot fi analizate criticile privind greșita interpretare, de către instanța de apel, a clauzelor inserate la art. III-V din contract, întrucât actualul C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, nu prevede un motiv similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 ("când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia"), astfel că modalitatea în care instanța de apel a interpretat clauzele contractuale nu se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (ce are în vedere încălcarea normelor de drept material, nu interpretarea greșită a clauzelor contractuale) și nici altui motiv de casare prevăzut de lege. Pe de altă parte, contrar susținerilor recurnetei-pârâte, analiza instanței de apel a privit exclusiv la modul de soluționare, de către prima instanță, a excepției prescripției dreptului material la acțiune, astfel că susținerea vizând aplicabilitatea prevederilor art. 1.079 și urm. din C. civ. de la 1864 nu poate fi analizată de instanța de recurs, urmând a fi avută în vedere în rejudecare, astfel cum, în mod judicios, a reținut instanța de apel. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.