Hunkar Demirel împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 10365/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și introdusă la Curte de o cetățeană a acestui stat, D-na Hünkar Demirel („reclamanta"), pe 18 februarie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanta este reprezentată de Dnele I. Bilmez, O. Yıldız, B. Doğan și I. Akmeșe, avocate la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") nu a desemnat un agent în scopul procedurii devant Curte.

Pe 9 februarie 2006, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât comunicarea Guvernului al pretenzelor reclamantei bazate pe absența comunicării avizului procurorului general près Curtea de Casație, atingerea libertății de expresie și atingerea dreptului la respectarea bunurilor sale. Prevalând se a dispozițiilor articolului 29 § 3, s-a hotărât examinarea în același timp a admisibilității și a fondului cauzei. FAPTE

În numărul 4 datat 14-20 iulie 2001, revista săptămânală Yedinci Gündem („Cea de-a șaptea ordine de zi"), din care reclamanta era redactor șef, a publicat un articol intitulat „Demokratik Eylemin Meșruyeti" („Legitimitatea acțiunii democratice"), ale cărei părți relevante se pot citi după cum urmează: „Deși nu este legală, legitimitatea revoltei [PKK] împotriva unui sistem de presiune, care, bazând se pe Constituția din 1982, s-a intensificat până la ajungere la interzicerea limbii, trebuie demonstrată (...) Este necesar de absolut determinat din ce condiții sociale revolta liderilor PKK, calificată ca fiind 'revolta Curzilor' de cei mai înalți responsabili, este rezultatul. La fel cum nu este posibil reduce la terorismul individual aceste evenimente, apărute însoțite de consecințe pozitive, negative (...) la nivelul unui război, care au [cauzat] pierderi în vieți, în bani, pierderi morale și materiale (...) A fost expus de intervenția militară din 12 martie 1971 și din 12 septembrie 1980 că Turcia din 1970 a cunoscut o serioasă explozie socială, a forțat ordinea legală. Legalitatea a fost serioas forțată și a dus, cu intervenția militară din 27 mai, la stabilire a unei constituții ale cărei caracteristici antidemoratice sunt extinse (...) Puterea anterioară anului 1980, opoziția, toți partidele de dreapta și de stânga au fost declarate ilegale și au fost judecate. PKK s-a născut ca o mișcare ilegală din acea epocă, s-a dezvoltat ca o mișcare susținută de realitatea socială kurdă. Trebuie demonstrat că ridicarea sa nu este legală dar legitimă, în special împotriva unui sistem de presiune care, bazând se pe Constituția din 1982, s-a intensificat, mergând la „interzicerea limbii". Revolta deși nu a fost legală [a fost] legitimă (...) Frica istorică mare a societății kurde, ignoranța, rușinea de a pronunța chiar și propriul nume, timiditatea sunt bine cunoscute. Nu trebuie să ne mireze că o asemenea revoltă s-a dezvoltat în contextul anarhic al epocii în care legalitatea fusese puternic depășită (...) PKK a vrut să traseze o linie ideologică și strategică la aceasta. A exprimat-o în multe din documentele sale. A stabilit slogan lor de bază ca [fiind] „independență și libertate". Pe baza acestui lucru, s-a îndreptat spre un program general și spre acțiune. Aceasta nu este negat. Dar trebuie să o ia în mână în mod științific. Deși este clar că, dintr-o perspectivă legală, aceasta cere o pedeapsă, trebuie să precizez că obținerea unui rezultat este vitală din punct de vedere al filozofiei dreptului. PKK este una din principalii responsabili ai acestei acțiuni extinse. Ankara de asemenea a găsit devant ei dezbaterea pe „problema kurdă". De mai mult, cu „mișcarea kurdă", a învățat ce se întâmplă în sud. Prin această dublă influență, a devenit o forță influență. Este clar că sloganurile și acțiunea au fost violent influențate de această dublă evoluție. Este, de asemenea, corect că a încercat să ajungă la mai mult ordin și permanență și că a reușit. Dar declara că este singur care a creat aceasta și că trebuie să fie ținut pentru singurul responsabil poate duce la concluzii exagerate și destul de false. În realitate, arbitrarietatea în acțiuni la fel cum se poate vedea în diverse colțuri ale lumii este în afara controlului și merge chiar la a se împușca singur [a se întoarce împotriva sinelui]. Aceasta nu exonerează de responsabilitate dar permite a vedea realitatea. Programele și sloganurile interpelează Statul diferit și aceasta face responsabil, dar realitatea vieții supune ochilor noștri ceea ce este mai valabil și adevărat, mult mai mult decât [orice] program și slogan. Aceasta apare cu mulți exempli în întreaga lume, pe tot parcursul istoriei (...) Ar fi o metodă falsă și insuficientă de a aprecia o mișcare în funcție de fundamentele sloganurilor; programe dintr-o epocă (...) Există mari diferențe între fiecare epocă. Este, de asemenea, posibil de a constata aceste situații în evoluția multor mișcări, organizații, și (...) indivizi. În rezumat, deși PKK ca [mod de] gândire și acțiune este ținut pentru responsabil privind legile, baza socială pe care se sprijină, caracteristicile personalității celor care se găsesc în interior, modul lor de a rezista și modurile în care se aplică presiunea, au o parte importantă în responsabilitate. De exemplu, într-o societate și un stat democratice, o societate și indivizi versați în acest tip de rezistență nu ar apărea în această amploare și violență. (...) Este important în contextul la care a ajuns de a apăra legitimitatea în cadrul legal pe baza trei generații de drepturi, drepturile omului, drepturile culturale și drepturile sociale. Dacă cineva ar vrea să vă ucidă, ați folosi dreptul vostru la apărare legitimă împotriva lor. Slogan de bază trebuie să fie 'Deși am avea forța de a învingi lumea, nu vom ataca. Dacă lumea se unește pentru a ne anihila, vom folosi dreptul nostru la apărare legitimă (...)'"

Pe 27 iulie 2001, procurorul Republicii près curtea de siguranță a statului din Istanbul a acuzat reclamanta de ajutare și asistență unei organizații ilegale. A cerut condamnarea sa în temeiul articolelor 169 din Codul penal, 5 al legii nr. 3713 privind combaterea terorismului și 2 § 1 suplimentar al legii nr. 5680 privind presa. El a considerat că articolul litigios a făcut propaganda PKK și deci a furnizat ajutare și asistență acestei organizații.

Pe 19 noiembrie 2001, reclamanta, ascultată de curtea de siguranță a statului, a precizat că autorizase publicarea articolului litigios după ce estimase că se încadrează în domeniul libertății de expresie.

Pe 3 iunie 2002, reclamanta a depus memoriu în apărare prin care a negat faptele reprochate și s-a prevalut de libertatea presei și jurisprudența Curții.

În aceeași zi, curtea de siguranță a statului a recunoscut-o culpabilă de faptele reprochate și a condamnat-o la o pedeapsă de închisoare de trei ani și nouă luni, în temeiul articolelor 169 din Codul penal și 5 al legii nr. 3713. Constatând că reclamanta dase numele autorului articolului litigios, a comutate condamnarea în o pedeapsă de amendă grea ridicând la 6.477.634.800 lire turce [aproximativ 4.753 euro (EUR)], plătibilă în douăzeci și patru de luni, în temeiul articolelor 16 al legii presei nr. 5680 și 4 al legii nr. 647. A pronunțat de asemenea închiderea revistei săptămânale în cauză pentru o durată de șapte zile, în temeiul articolului 2 § 1 suplimentar al legii nr. 5680. Motivarea curții se poate citi după cum urmează: „(...) La pagina 14 a numărului 4 al revistei săptămânale Yedinci Gündem datat 14-20 iulie 2001, folosind în articolul intitulat „Legitimitatea acțiunii democratice" expresii cum ar fi: „că era necesar determinat din ce condiții sociale revolta liderilor PKK, calificată ca fiind revolta kurdă, era rezultatul (...) Că era imposibil reduce evenimentele la terrorismul personal. Că PKK s-a născut în perioada dinainte de 1980 ca o mișcare ilegală din acea perioadă, s-a dezvoltat ca mișcare de cercetare, de propagandă și [cu timpul] de acțiune esențial sprijinită pe realitatea socială kurdă. Că ridicarea sa nu era legală dar legitimă. În contextul epocii, PKK voia să traseze o linie ideologică și strategică, că o exprimase în multe din documentele sale. Că stabilise slogan de bază ca fiind independență și libertate. Că [dacă] PKK, deși este unu din responsabilii principali ai acțiunilor extinse, Ankara de asemenea [fusese confruntată] cu dezbaterea pe problema kurdă. Că dacă arbitrarietatea în acțiunile PKK în gândire și acțiune era responsabilă privind legile; baza socială pe care se sprijină, caracteristicile personalității celor care se găsesc în interior, modul lor de a rezista și modurile în care se aplică presiunea, au o parte importantă în responsabilitate"; punctele de vedere care sunt exprimate, că organizația terorista armată ilegală PKK reprezintă revolta kurdă, că este o organizație care are scopul independență și libertate, subliniind că se angajase în activități în cadrul Statului pentru realizarea acestui scop, că din cauza consecințelor anumitor acțiuni ale PKK critici fuseseră făcute împotriva organizației. Dar în același timp, subliniind legitimitatea existenței organizației, se încerca să i se dea curs acțiunilor organizației. În această cale, subliniind că organizația desfășura o luptă pentru independență și libertate, fusese făcută propaganda organizației. În acest fel, fusese apurată ajutare la organizația terorista ilegală PKK. Acuzata, prin publicarea acestui scris în ziarul din care era redactor șef, comisese infracțiunea reprochată făcând propaganda organizației prin publicare (...)'"

Pe 6 iunie 2002, reclamanta a depus recurs în cezație.

Pe 21 iunie 2002, în memoriu în cezație, s-a prevalut de protecția articolului 10 al Convenției.

Pe 24 decembrie 2002, statuând la lumina avizului procurorului general care nu fusese comunicat reclamantei, Curtea de Casație a confirmat decizia de primă instanță.

La o dată nespecificată, revista săptămânală litigioasă pare a-și fi pus - de ea însăși - capăt activităților.

Articolele 3 și 4 al legii nr. 3713 din 12 aprilie 1991 privind combaterea terorismului se referă la o serie de infracțiuni vizate în Codul penal pe care legea nr. 3713 le califică ca acte „de terorism" și căreia se aplică. Actul reprimat de art. 169 din Codul penal figură printre ele. În aplicarea articolului 5 al acestei legi, pedeapsa privativă de libertate sau pedeapsa de amendă prevăzute de Codul penal care vor fi infligite în urma infracțiunilor enumerate la articolele 3 și 4 vor fi majorate cu jumătate.

Conform articolului 16 al legii nr. 5680 așa cum era în vigoare la momentul faptelor: „Cât privește infracțiunile comise prin publicații altele decât periodicele, responsabilitatea penală va aparține autorului, traducătorului sau desenatorului publicației constituind delictul, precum și editorului. Cu toate acestea, pedepsele privative de libertate infligite editorilor vor fi convertite în o amendă, aceasta fără considerare a cuantumului [pedepsei de închisoare]. (...)" ÎN DREPT I. PRIVIND PRESUPUSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 §§ 1 ȘI 3 d) AL CONVENȚIEI

Reclamanta se plânge de defectul de corectitudine al procedurii devant jurisdicțiile naționale ținând cont de absența comunicării avizului procurorului general près Curtea de Casație. Invocă art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției, care, în părțile sale relevante, se citesc după cum urmează: „1. Orice persoană are drept ca cauza ei să fie judecată în mod echitabil (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra bunătății oricărei acuzații în materie penală împotriva ei (...) 3. Toți acuzații au drept în special la: (...) d) a întreba sau a face să fie întrebați martori acuzării și a obține convocarea și interogarea martorii apărării în aceleași condiții ca martori acuzării (...)"

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că această pretență nu este evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă de asemenea că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar, prin urmare, să o declare admisibilă. B. Pe fond

Curtea reamintește că a examinat o pretență identică cu cea prezentată de reclamantă și a concluzionat la violare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza non-comunicării avizului procurorului general, ținând cont de natura observațiilor acestuia și de imposibilitatea pentru o parte să răspundă în scris (a se vedea Göç c. Turcia [GC], nr. 36590/97, § 55, CEDH 2002-V, și Abdullah Aydın c. Turcia (nr. 2), nr. 63739/00, § 30, 10 noiembrie 2005).

Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt nici argument convingător putând conduce la o concluzie diferită în cazul de față.

Prin urmare, concluzionează la violare a articolului 6 § 1.

Guvernul susține că ingerința litigioasă era prevăzută de lege și urmăreau scopuri legitime pentru că tindeau la protecția securității naționale și a integrității teritoriale. Era de mai mult necesară în măsura în care articolul litigios legitima actele de terorism ale PKK. Articolul de asemenea incita la violență și ostilitate, acțiunea PKK fiind de mai mult prezentată ca un război pentru independență și libertate.

Curtea observă că urmăririle penale de care a fost subiect reclamanta trebuie analizate ca o ingerință a autorităților naționale în dreptul la libertatea de expresie. Această ingerință era „prevăzută de lege", din cauza bazării pe articolele 169 din Codul penal, 5 al legii nr. 3713 și 2 § 1 suplimentar al legii nr. 5680. De mai mult, ingerința litigioasă bazată pe combaterea terorismului, visa scopuri legitime conforme cu §2 al articolului 10, și anume securitatea națională, apărarea ordinii precum și integritatea teritorială (Yağmurdereli c. Turcia, nr. 29590/96, § 40, 4 iunie 2002). Rămâne a determina dacă măsura litigioasă era „necesară într-o societate democratică".

În acest sens, Curtea reamintește rolul esențial al presei într-o societate democratică (a se vedea Goodwin c. Regatul Unit, hotărâre din 27 martie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-II, p. 500, § 39, și Bladet Tromsø și Stensaas c. Norvegia [GC], nr. 21980/93, § 59, CEDH 1999-III). Dacă îi incumbă responsabilitatea de a comunica, în respectarea datoriilor și responsabilităților sale, informații și idei pe toate aspectele de interes general, nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special la protecția intereselor vitale ale Statului, cum ar fi securitatea națională sau integritatea teritorială, împotriva amenințării terorismului, sau în vederea apărării ordinii sau prevenirii crimei (Sürek și Özdemir c. Turcia [GC], nrs. 23927/94 și 24277/94, § 58, 8 iulie 1999).

Or, este în primul rând autorităților naționale să evalueze dacă există o necesitate socială imperioasă susceptibilă de a justifica restricția asupra acestei libertăți, exercițiu pentru care se bucură de o marge mare de apreciere. Deci, atunci când exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui jurisdicțiilor naționale ci de a verifica, sub unghiul articolului 10, deciziile pe care le-au pronunțat în temeiul puterii lor de apreciere. Pentru a face aceasta, trebuie să ia în considerare ingerința în cauză la lumina ansamblului cauzei (a se vedea, printre altele, Lingens c. Austria, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, p. 28, § 46, și Rizos și Daskas c. Grecia, nr. 65545/01, § 44, 27 mai 2004), în special privind termenii folosiți în scrisul incriminat, contextul publicării sale și ținând seama de dificultățile legate de combaterea terorismului (a se vedea İbrahim Aksoy c. Turcia, nrs. 28635/95, 30171/96 și 34535/97, § 60, 10 octombrie 2000, și Incal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1568, § 58).

În acest sens, Curtea observă că reclamanta a fost condamnată pentru a fi făcut propaganda unei organizații teroriste prin intermediul revistei din care era redactor șef. În caz particular, articolul litigios consta într-o analiză a motivelor de a fi membru al acestei organizații și tindea să demonstreze „legitimitatea revoltei PKK". Prin a da o explicație contextuală existenței acestei mișcări, articolul litigios apare, de mai mult, să-și scuze acțiunile, chiar și violente sau „arbitrare". Asemenea cuvinte, la fel și expresii cum ar fi „dacă cineva ar vrea să vă ucidă, ați folosi dreptul vostru la apărare legitimă împotriva lor", „dacă lumea se unește pentru a ne anihila, vom folosi dreptul nostru la apărare legitimă", pot trece ca încitare la utilizarea violenței, la rezistență armată, sau la răscoală. Or, aceasta este, la ochii Curții, un element esențial de luat în considerare (Halis Doğan c. Turcia (nr. 3), nr. 4119/02, § 34, 10 octombrie 2006).

De mai mult, dacă este adevărat că reclamanta nu s-a personal asociat cu opiniile exprimate în articolul litigios, nu mai puțin a furnizat o platformă autorului și a permis răspândirea lor. Prin aceasta, împărtășește indirect „datoriile și responsabilitățile" pe care le asumă autorii la răspândirea opiniilor lor publicului (a se vedea, mutatis mutandis, Öztürk c. Turcia [GC], nr. 22479/93, §§ 40-41, CEDH 1999-VI). În sarcina liniei editoriale al revistei în cauză, nu putea, deci, să se exonereze de toată responsabilitatea privind conținutul.

În această perspectivă, Curtea estimează că motivele reținute pentru a funda condamnarea reclamantei, punând accent pe combaterea terorismului, o problemă de interes public de primă importanță într-o societate democratică, apar la fel „relevante" și „suficiente" pentru a justifica o ingerință în dreptul interesatei la libertatea de expresie (B. Hogefeld c. Germania (dec.), nr. 35402/97, 20 ianuarie 2000, și Zeynep Tosun c. Turcia (dec.), nr. 4124/02, 13 septembrie 2005).

În sfârșit, natura și greutatea pedepselor infligite sunt, de asemenea, elemente de luat în considerare atunci când este vorba de a măsura proporționalitatea unei atingeri al dreptului la libertatea de expresie. În acest sens, poziția dominantă pe care o ocupă guvernul îi cere să dovedească reținere în utilizarea căii penale (Yağmurdereli, citat, § 43). În caz particular, Curtea constată că la momentul faptelor, dreptul turc dispunea de incriminări specifice în ordinul juridic, care prevedeau comutarea oricărei pedepse de închisoare pronunțate împotriva unui director responsabil în o amendă, măsură de care s-a bucurat reclamanta în calitate de redactor șef. De mai mult, măsura de închidere a revistei săptămânale în cauză constituia o măsură temporară care, în orice caz, nu a fost executată.

Prin urmare, Curtea estimează că sancțiunea infligată reclamantei, ținând cont de marja de apreciere de care se bucură autoritățile naționale în asemenea caz, nu poate fi considerată nepropor ționată cu scopurile legitime urmărite. Rezultă că această pretență este evident neîntemeiată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Guvernul invită Curtea să respingă această pretență pentru absență de calitate de victimă a reclamantei privind art. 34 al Convenției. Subliniază la aceasta că măsura de închidere în cauză nu a fost executată, revista în cauză având pus capăt anterior, de ea însăși, activităților.

Reclamanta contestă aceste argumente și subliniază că revista în care lucra fusese nevoită să-și înceteze activitățile din cauza urmăririlor penale de care a fost subiect. De la fel, precizează că fusese nevoită să-și părăsească țara pentru a scăpa de condamnarile penale care i-au fost infligite.

În caz particular, în vedere observațiile părților, Curtea observă că decizia purtând închidere temporară a revistei litigioase nu a fost executată de autoritățile naționale, aceasta Having de ea însăși cesed orice activitate. Rezultă că această parte a cererii este evident neîntemeiată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției (mutatis mutandis, Kaya c. Turcia (dec.), nr. 6250/02, 1 martie 2004).

Reclamanta alege a fi suferit prejudiciu material pe care-l evaluează la 10.000 EUR. Cere de mai mult repararea unui prejudiciu moral pe care-l estimează la 10.000 EUR.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu discerne niciun link de cauzalitate între violare și prejudiciul material pretins. Prin urmare, respinge această cerere.

Pe de altă parte, estimează că constatarea sa de violare constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral pretins. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere 2.500 EUR pentru cheltuielile și costurile din procedură devant Curte. Nu furnizează niciun justificativ.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, Curtea constată că reclamanta nu a dezagregat pretențiile din cauza că nu furnizează o desfacere a muncii efectuate de avocații săi și nu justifică cheltuielile pretinse. Consideră cu toate acestea că interesata a incontestabil suportat cheltuieli și costuri pentru prezentarea cererii și estimează rezonabil rambursarea la nivelul forfetară de 1.000 EUR. Îi alocă, prin urmare, această sumă pentru procedura devant Curte. C. Dobânzi de moratoriu

Curtea consideră oportun bazarea ratei dobânzilor de moratoriu pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară restantul cererii admisibil cât privește pretența bazată pe art. 6 § 1 al Convenției și inadmisibil pentru restul; 2. Constată că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Constată că constatarea unei violări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă; 4. Constată a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 1.000 EUR (o mie de euro) pentru cheltuielile și costurile, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, convertibilă în noi lire turce la cursul aplicabil la data plății; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu aceea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte de procent; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 14 iunie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte [1] Partidul Muncitorilor Kurdistanului, o organizație ilegală.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 10365/03) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet État, M me Hünkar Demirel (« la requérante »), a saisi la Cour le 18 février 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M es I. Bilmez, O. Yıldız, B. Doğan et I. Akmeșe, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent aux fins de la procédure devant la Cour.

Le 9 février 2006, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs de la requérante tirés de l'absence de communication de l'avis du procureur général près la Cour de cassation, de l'atteinte à la liberté d'expression ainsi que de l'atteinte au droit au respect de ses biens. Se prévalant de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Dans son numéro 4 daté du 14-20 juillet 2001, l'hebdomadaire Yedinci Gündem (« Septième ordre du jour »), dont la requérante était rédactrice en chef, publia un article intitulé « Demokratik Eylemin Meșruyeti » (« La légitimité de l'action démocratique »), dont les parties pertinentes peuvent se lire comme suit : « Tout en n'étant pas légale, la légitimité de la révolte [du PKK [1] ] contre un système de pression, qui, s'appuyant sur la Constitution de 1982, s'est intensifié jusqu'à aboutir à l'interdiction de la langue, doit être montrée (...) Il faut absolument déterminer de quelles conditions sociales la révolte des leaders du PKK, qualifiée comme étant la « révolte des Kurdes » par les plus hauts responsables, est le fruit. Tout comme il n'est pas possible de réduire à la terreur individuelle ces évènements, survenus accompagnés de conséquences positives, négatives (...) du niveau d'une guerre, qui ont [causé] des pertes en vies, en biens, des pertes morales et matérielles (...) Il a été mis à jour par les interventions militaires du 12 mars 1971 et du 12 septembre 1980 que la Turquie de 1970 a vécu une sérieuse explosion sociale, a forcé l'ordre légal. La légalité a été sérieusement forcée et a abouti, avec l'intervention militaire du 27 mai, à la mise en place d'une constitution dont les particularités antidémocratiques sont étendues (...) Le pouvoir antérieur à 1980, l'opposition, tous les partis de droite et de gauche ont été déclarés illégaux et ont été jugés. Le PKK est né comme un mouvement illégal de cette époque, il s'est développé comme un mouvement appuyé sur la réalité sociale kurde. Il faut montrer que sa [montée] n'est pas légale mais légitime, en particulier contre un système de pression qui, s'appuyant sur la Constitution de 1982, s'est intensifié, allant jusqu'à « l'interdiction de la langue ». La révolte tout en n'étant pas légale [était] légitime (...) La grande peur historique de la société kurde, l'ignorance, la honte de prononcer ne serait-ce que son nom, la timidité sont bien connues. Il ne faut pas s'étonner qu'une telle révolte se soit développée dans le contexte anarchique de l'époque où la légalité avait été fortement dépassée (...) Le PKK a voulu tracer une ligne idéologique et stratégique à cela. Il l'a exprimé dans nombre de ses documents. Il a établi leur slogan de base comme [étant] « indépendance et liberté ». En fonction de cela, il s'est dirigé vers un programme général et vers l'action. Ceci n'est pas nié. Mais il faut le prendre en main de manière scientifique. Tout en étant clair que, d'un point de vue légal, cela requiert une peine, nous devons préciser que l'obtention d'un résultat est vitale du point de vue de la philosophie du droit. Le PKK est un des principaux responsables de cette action étendue. Ankara aussi a trouvé devant elle le débat sur « le problème kurde ». De plus, avec le « mouvement kurde », il a appris ce qui se passe au sud. Par cette double influence, il est devenu une force influente. Il est clair que les slogans et l'action ont été violemment influencés par cette double évolution. Il est également juste qu'il a tenté de parvenir à plus d'ordre et de permanence et qu'il y est parvenu. Mais déclarer qu'il est seul à avoir créé cela et qu'il doit être tenu pour seul responsable peut conduire à des conclusions exagérées et assez fausses. En réalité, l'arbitraire dans les actions tout comme cela peut se voir dans divers coins du monde est hors de contrôle et même va jusqu'à se fusiller soi-même [se retourner contre soi-même]. Ceci n'exonère pas de la responsabilité mais permet de voir la réalité. Les programmes et slogans interpellent l'État différemment et ceci rend responsable, mais la réalité de la vie soumet à nos yeux ce qui est plus valable et vrai, bien plus que [n'importe quel] programme et slogan. Ceci apparaît avec de nombreux exemples dans le monde entier, tout au long de l'histoire (...) Ce serait une méthode fausse et insuffisante d'apprécier un mouvement en fonction des fondements des slogans ; programmes d'une époque (...) Il y a de grandes différences entre chaque époque. Il est également possible de constater ces situations dans l'évolution de nombreux mouvements, organisations, et (...) individus. En résumé, même si le PKK en tant que [mode de] pensée et action est tenu pour responsable au regard des lois, la base sociale sur laquelle il s'appuie, les particularités de la personnalité de ceux qui se trouvent à l'intérieur, leur façon de résister et les façons dont s'applique la pression, ont une part importante dans la responsabilité. Par exemple, dans une société et un État démocratiques, une société et des individus versés dans ce type de résistance n'apparaîtraient pas dans cette ampleur et cette violence. (...) Il est important dans le contexte auquel il est abouti de défendre la légitimité dans le cadre légal sur la base de trois générations de droits, les droits de l'homme, les droits culturels et les droits sociaux. Si quelqu'un voulait vous tuer, vous utiliseriez votre droit à la légitime défense contre eux. Le slogan de base doit être « Même si nous avions la force de vaincre le monde, nous n'attaquerons pas. Si le monde s'unit pour nous anéantir, nous utiliserons notre droit à la légitime défense (...) »

Le 27 juillet 2001, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'État d'Istanbul inculpa la requérante pour aide et assistance à une organisation illégale. Il requit sa condamnation en vertu des articles 169 du code pénal, 5 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme et 2 § 1 additionnel à la loi n o 5680 sur la presse. Il considéra pour ce faire que l'article litigieux avait fait la propagande du PKK et ainsi avait porté aide et assistance à cette organisation.

Le 19 novembre 2001, la requérante, entendue par la cour de sûreté de l'État, précisa avoir autorisé la publication de l'article litigieux après avoir estimé qu'il entrait dans le champ de la liberté d'expression.

Le 3 juin 2002, la requérante soumit son mémoire en défense aux termes duquel elle nia les faits reprochés et se prévalut de la liberté de la presse ainsi que de la jurisprudence de la Cour.

Le même jour, la cour de sûreté de l'État reconnut l'intéressée coupable des faits reprochés et la condamna à une peine d'emprisonnement de trois ans et neuf mois, en vertu des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n o 3713. Constatant que la requérante avait donné le nom de l'auteur de l'article litigieux, elle commua sa condamnation en une peine d'amende lourde s'élevant à 6 477 634 800 livres turques [environ 4 753 euros (EUR)], payable en vingt-quatre mensualités, en vertu des articles 16 de la loi sur la presse n o 5680 et 4 de la loi n o 647. Elle prononça en outre la fermeture de l'hebdomadaire en cause pour une durée de sept jours, en vertu de l'article 2 § 1 additionnel à la loi n o 5680. La motivation de la cour peut se lire comme suit : « (...) A la page 14 du numéro 4 de l'hebdomadaire Yedinci Gündem daté du 14 ‑ 20 juillet 2001, en utilisant dans l'article intitulé « La légitimité de l'action démocratique » des expressions telles : « qu'il fallait déterminer de quelles conditions sociales la révolte des leaders du PKK, qualifiée comme étant la révolte kurde, était le fruit (...) Qu'il était impossible de réduire les évènements à la terreur personnelle. Que le PKK était né dans la période avant 1980 comme un mouvement illégal de cette période, s'est développé comme mouvement de recherche, de propagande et [avec le temps] d'action essentiellement appuyée sur la réalité sociale kurde. Que sa [montée] n'était pas légale mais légitime. Dans le contexte de l'époque, le PKK voulait tracer une ligne idéologique et stratégique, qu'il l'avait exprimé dans nombre de ses documents. Qu'il avait établi son slogan de base comme étant l'indépendance et la liberté. Que [si] le PKK, tout en étant l'un des responsables en chef de l'action étendue, Ankara également avait [été confrontée] au débat sur le problème kurde. Que si l'arbitraire dans les actions du PKK en pensée et en action était responsable au regard des lois ; la base sociale sur laquelle il s'appuie, les particularités de la personnalité de ceux qui se trouvent à l'intérieur, leur façon de résister et les façons dont s'applique la pression, ont une part importante dans la responsabilité » ; les points de vue qui sont exprimés, que l'organisation terroriste armée illégale PKK représente la révolte kurde, qu'il s'agit d'une organisation qui a pour but l'indépendance et la liberté, en soulignant qu'il s'était livré à des activités au sein de l'État pour réaliser ce but, qu'en raison des conséquences de certaines actions du PKK des critiques avaient été faites à l'encontre de l'organisation. Mais dans le même temps, en soulignant la légitimité de l'existence de l'organisation, il était tenté de faire droit aux actions de l'organisation. Dans cette voie, en soulignant que l'organisation menait une lutte pour l'indépendance et la liberté, il avait été fait la propagande de l'organisation. De cette façon, il avait été apporté aide à l'organisation terroriste illégale PKK. L'accusée, en publiant cet écrit dans le journal dont elle était rédactrice en chef, avait commis l'infraction reprochée en faisant la propagande de l'organisation par voie de publication (...) »

Le 6 juin 2002, la requérante se pourvut en cassation.

Le 21 juin 2002, dans son mémoire en cassation, elle se prévalut de la protection de l'article 10 de la Convention.

Le 24 décembre 2002, statuant à la lumière de l'avis du procureur général qui ne fut pas communiqué à la requérante, la Cour de cassation confirma la décision de première instance.

A une date non précisée, l'hebdomadaire litigieux apparaît avoir mis – de lui-même – un terme à ses activités. II.

Les articles 3 et 4 de la loi n o 3713 du 12 avril 1991 relative à la lutte contre le terrorisme se réfèrent à une série d'infractions visées au code pénal que la loi n o 3713 qualifie d'actes « de terrorisme » et auxquelles elle s'applique. L'acte réprimé par l'article 169 du code pénal figure parmi eux. En application de l'article 5 de cette loi, la peine privative de liberté ou la peine d'amende prévue par le code pénal qui seront infligées à la suite d'infractions énumérées aux articles 3 et 4 seront augmentées de moitié.

Aux termes l'article 16 de la loi n o 5680 tel qu'en vigueur à l'époque des faits : « S'agissant des infractions commises par voie de publications autres que les périodiques, la responsabilité pénale appartiendra à l'auteur, au traducteur ou au dessinateur de la publication constitutive du délit, ainsi qu'à l'éditeur. Toutefois, les peines privatives de liberté infligées aux éditeurs seront converties en une amende, ce sans égard au quantum [de la peine d'emprisonnement]. (...) » EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 §§ 1 ET 3 d) DE LA CONVENTION

La requérante se plaint du défaut d'équité de la procédure devant les juridictions nationales eu égard à l'absence de communication de l'avis du procureur général près la Cour de cassation. Elle invoque l'article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit comme suit : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge (...) »

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle avoir examiné un grief identique à celui présenté par la requérante et avoir conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de la non-communication de l'avis du procureur général, compte tenu de la nature des observations de celui-ci et de l'impossibilité pour un justiciable d'y répondre par écrit (voir Göç c. Turquie [GC], n o 36590/97, § 55, CEDH 2002 ‑ V, et Abdullah Aydın c. Turquie (n o 2), n o 63739/00, § 30, 10 novembre 2005).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

Partant, elle conclut à la violation de l'article 6 § 1. II.

Le Gouvernement soutient que l'ingérence litigieuse était prévue par la loi et poursuivait des buts légitimes dès lors qu'elle tendait à la protection de la sécurité nationale et de l'intégrité territoriale. Elle était en outre nécessaire dans la mesure où l'article litigieux légitimait les actes de terrorisme du PKK. Cet article incitait ainsi à la violence et à l'hostilité, l'action du PKK étant par ailleurs présentée comme une guerre pour l'indépendance et la liberté.

La Cour observe que les poursuites pénales dont la requérante a fait l'objet doivent s'analyser en une ingérence des autorités nationales dans son droit à la liberté d'expression. Cette ingérence était « prévue par la loi », puisque fondée sur les articles 169 du code pénal, 5 de la loi n o 3713 et 2 § 1 additionnel à la loi n o 5680. En outre, l'ingérence litigieuse fondée sur la lutte contre le terrorisme, visait des buts légitimes conformément au paragraphe 2 de l'article 10, à savoir la sécurité nationale, la défense de l'ordre ainsi que l'intégrité territoriale ( Yağmurdereli c. Turquie , n o 29590/96, § 40, 4 juin 2002). Reste à déterminer si la mesure litigieuse était « nécessaire dans une société démocratique ».

A cet égard, la Cour rappelle le rôle essentiel de la presse dans une société démocratique (voir Goodwin c. Royaume-Uni , arrêt du 27 mars 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ II, p. 500, § 39, et Bladet Tromsø et Stensaas c. Norvège [GC], n o 21980/93, § 59, CEDH 1999 ‑ III). S'il lui incombe de communiquer, dans le respect de ses devoirs et de ses responsabilités, des informations et des idées sur toutes les questions d'intérêt général, elle ne doit pas franchir certaines limites, tenant notamment à la protection des intérêts vitaux de l'État, tels la sécurité nationale ou l'intégrité territoriale, contre la menace du terrorisme, ou en vue de la défense de l'ordre ou de la prévention du crime ( Sürek et Özdemir c. Turquie [GC], n os 23927/94 et 24277/94, § 58, 8 juillet 1999).

Or, c'est en premier lieu aux autorités nationales qu'il revient d'évaluer s'il existe un besoin social impérieux susceptible de justifier la restriction apportée à cette liberté, exercice pour lequel elles jouissent d'une grande marge d'appréciation. Dès lors, lorsqu'elle exerce son contrôle, la Cour n'a pas pour tâche de se substituer aux juridictions nationales mais de vérifier, sous l'angle de l'article 10, les décisions qu'elles ont rendues en vertu de leur pouvoir d'appréciation. Pour ce faire, elle doit considérer l'ingérence en cause à la lumière de l'ensemble de l'affaire (voir, entre autres, Lingens c. Autriche , arrêt du 8 juillet 1986, série A n o 103, p. 28, § 46, et Rizos et Daskas c. Grèce , n o 65545/01, § 44, 27 mai 2004), notamment au regard des termes employés dans l'écrit incriminé, au contexte de sa publication et tenir compte des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (voir İbrahim Aksoy c. Turquie , n os 28635/95, 30171/96 et 34535/97, § 60, 10 octobre 2000, et Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil 1998 ‑ IV, p. 1568, § 58).

A cet égard, la Cour observe que la requérante a été condamnée pour avoir fait la propagande d'une organisation terroriste par le biais de l'hebdomadaire dont elle était rédactrice en chef. En l'occurrence, l'article litigieux consistait en une analyse des raisons d'être membre de cette organisation et tendait à démontrer la « légitimité de la révolte du PKK ». En donnant une explication contextuelle à l'existence de ce mouvement, l'article litigieux apparait en outre excuser ses actions, même violentes ou « arbitraires ». De tels propos, de même que des expressions telles que « si quelqu'un voulait vous tuer, vous utiliseriez votre droit à la légitime défense contre eux », « si le monde s'unit pour nous anéantir, nous utiliserons notre droit à la légitime défense », peuvent passer pour inciter à l'usage de la violence, à la résistance armée, ou au soulèvement. Or, c'est là, aux yeux de la Cour, un élément essentiel à prendre en considération ( Halis Doğan c. Turquie (n o 3) , n o 4119/02, § 34, 10 octobre 2006).

En outre, s'il est vrai que la requérante ne s'est pas personnellement associée aux opinions exprimées dans l'article litigieux, elle n'en a pas moins fourni une tribune à son auteur et permis leur diffusion. Par là, elle partage indirectement les « devoirs et responsabilités » que les auteurs assument lors de la diffusion de leurs opinions auprès du public (voir, mutatis mutandis , Öztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, §§ 40 ‑ 41, CEDH 1999 ‑ VI). En charge de la ligne éditoriale de l'hebdomadaire en cause, elle ne saurait dès lors s'exonérer de toute responsabilité quant à son contenu.

Dans cette perspective, la Cour estime que les motifs retenus pour fonder la condamnation de la requérante, en mettant l'accent sur la lutte contre le terrorisme, question d'intérêt public de première importance dans une société démocratique, apparaissent à la fois « pertinents » et « suffisants » pour justifier une ingérence dans le droit de l'intéressée à la liberté d'expression ( B. Hogefeld c. Allemagne (déc.), n o 35402/97, 20 janvier 2000, et Zeynep Tosun c. Turquie (déc.), n o 4124/02, 13 septembre 2005).

Enfin, la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu'il s'agit de mesurer la proportionnalité d'une atteinte au droit à la liberté d'expression. A cet égard, la position dominante qu'occupe le gouvernement lui commande de témoigner de retenue dans l'usage de la voie pénale ( Yağmurdereli , précité, § 43). En l'occurrence, la Cour constate qu'à l'époque des faits, le droit turc disposait d'incriminations spécifiques dans son ordre juridique, lesquelles prévoyaient la commutation de toute peine de prison prononcée à l'encontre d'un directeur responsable en une amende, mesure dont a bénéficié la requérante en sa qualité de rédactrice en chef. En outre, la mesure de fermeture de l'hebdomadaire en cause constituait une mesure temporaire qui, au demeurant, n'a pas été exécutée.

Partant, la Cour estime que la sanction infligée à la requérante, eu égard à la marge d'appréciation dont jouissent les autorités nationales en pareil cas, ne peut être considérée comme disproportionnée par rapport aux buts légitimes poursuivis. Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

La requérante se plaint des conséquences de sa condamnation, emportant fermeture temporaire de l'hebdomadaire en question. Elle invoque à cet égard l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé en sa partie pertinente : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international (...) »

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ce grief pour absence de qualité de victime de la requérante au regard de l'article 34 de la Convention. Il souligne pour ce faire que la mesure de fermeture en question n'a pas été exécutée, l'hebdomadaire concerné ayant mis fin préalablement, de lui-même, à ses activités.

La requérante conteste ces arguments et souligne que l'hebdomadaire où elle travaillait avait dû cesser ses activités en raison des poursuites pénales dont il a fait l'objet. De même, elle précise avoir dû quitter le pays pour échapper aux condamnations pénales qui lui ont été infligées.

En l'occurrence, au vu des observations des parties, la Cour observe que la décision portant fermeture temporaire de l'hebdomadaire litigieux n'a pas été exécutée par les autorités nationales, celui-ci ayant de lui-même cessé toute activité. Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention ( mutatis mutandis , Kaya c. Turquie (déc.), n o 6250/02, 1 er mars 2004). IV.

La requérante allègue avoir subi un préjudice matériel qu'elle évalue à 10 000 EUR. Elle réclame en outre la réparation d'un dommage moral qu'elle estime à 10 000 EUR.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué. Partant, elle rejette cette demande.

Par ailleurs, elle estime que son constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral allégué. B. Frais et dépens

La requérante demande 2 500 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Elle ne fournit aucun justificatif.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, la Cour constate que la requérante n'a pas ventilé ses prétentions dans la mesure où elle ne fournit pas de décompte du travail effectué par ses avocats et ne justifie pas les dépenses prétendument engagées. Elle considère toutefois que l'intéressée a indéniablement encouru des frais et dépens pour la présentation de sa requête et estime raisonnable de les rembourser à la hauteur forfaitaire de 1 000 EUR. Elle lui alloue donc cette somme pour la procédure devant la Cour. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable quant au grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit que le constat d'une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par la requérante ; 4. Dit a) que l'État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 juin 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président [1] . Parti des travailleurs du Kurdistan, une organisation illégale.