ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1572/2024

Obiectul cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 19 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, în contradictoriu cu pârâții A. și B., a formulat acțiune revocatorie a contractului de partaj voluntar nr. x din data de 20 martie 2018 încheiat între pârâți privind următoarele bunuri: autoutilitara x, tipul/varianta x, număr de identificare x, număr de omologare x, anul fabricației 2006, cu număr de înmatriculare x; autoturism marca x tipul/varianta x, cu număr de identificare x, număr de omologare x, anul fabricației 1993, cu număr de înmatriculare x; imobilul situat în intravilanul municipiului Tulcea, jud. Tulcea, compus din 3 (trei) camere de locuit și dependințe, ocupând o suprafață utilă de 66,43 m.p., un balcon în suprafață de 4,60 m.p., suprafața totală fiind de 71,03 m.p., imobil având număr cadastral x, înscris în cartea funciară numărul x a municipiului Tulcea, județul Tulcea, provenită din conversia de pe hârtie a cărții funciare vechi nr. x a municipiului Tulcea, jud. Tulcea; imobilul situat în extravilanul jud. Tulcea, compus din teren, în suprafață de 500 m.p., având categoria de folosință arabil, amplasat în tarla x, parcela xA, imobil având număr cadastral x, înscris în cartea funciară numărul x a comunei Somova, jud. Tulcea, provenită din conversia pe hârtie a cărții funciare vechi nr. 1170 a comunei Somova, jud. Tulcea; imobilul situat în extravilanul jud. Tulcea, compus din teren, în suprafață de 500 m.p., având categoria de folosință arabil, amplasat în tarla x, parcela xA, imobil având număr cadastral x, înscris în cartea funciară numărul x a comunei Somova, jud. Tulcea, provenită din conversia pe hârtie a cărții funciare vechi nr. x a comunei Somova, jud. Tulcea; suma de 40.000 (patruzecimii) RON reprezentând economii comune. I.

Sentința pronunțată de Judecătoria Tulcea Prin sentința civilă nr. 1234 din data de 11 august 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Judecătoria Tulcea a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal Prin sentința civilă nr. 625 din data de 18 mai 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea reclamantei Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, formulată în contradictoriu cu pârâții A. și B.. A declarat inopozabil față de reclamanta-creditoare contractul de partaj voluntar autentificat sub nr. x din data de 20 martie 2018 de C. încheiat între pârâți, cu privire la autoutilitara x, cu număr de înmatriculare x; imobilul situat în intravilanul municipiului Tulcea, strada x nr. 31, județul Tulcea, imobilul situat în extravilanul județul Tulcea, constând în teren în suprafață de 500 m.p., având categoria de folosință arabil, amplasat în tarla x, parcela xA, imobilul situat în extravilanul județul Tulcea, constând în teren, în suprafață de 500 m.p., având categoria de folosința arabil, amplasat în tarla x, parcela xA, în limita creanței deținute, respectiv 130.135 RON. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 19/C din data de 17 ianuarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins apelul formulat de pârâții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 625 din data de 18 mai 2023 pronunțate de Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, ca nefondat. Prin încheierea de ședință din data de 7 februarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis sesizarea din oficiu și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 19/C din data de 17 ianuarie 2024 a aceleiași instanțe, în sensul că în loc de "Definitivă" se va menționa corect "Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare. Recursul se depune la Curtea de Apel Constanța". II. Calea de atac declarată în cauză II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Împotriva deciziei civile nr. 19/C din data de 17 ianuarie 2024, pronunțate în dosarul nr. x/2019 de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, au declarat recurs pârâții A. și B.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 27 martie 2024, sub nr. x/2019, și a fost repartizat aleatoriu spre soluționare completului de judecată nr. 2. II.2. Motivele de recurs Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au solicitat admiterea căii de atac, astfel cum a fost formulată, casarea deciziei recurate în integralitate și trimiterea dosarului la instanța de apel în vederea rejudecării fondului. Prin primul motiv de recurs, recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel a negat necesitatea existenței caracterului anterior al creanței intimatei-reclamante față de data încheierii actului juridic a cărui inopozabilitate se urmărește. Astfel, au arătat că instanța de apel a făcut precizarea că anterioritatea creanței în raport cu data încheierii actului juridic considerat fraudulos de creditor este o creație pur doctrinară și singura condiție legală atașată creanței acestuia este cea a caracterului cert. Ca atare, au subliniat că, în interpretarea instanței de apel, orice creanță certă, indiferent dacă este anterioară sau ulterioară actului presupus fraudulos, justifică interesul creditorului în formularea unei acțiuni revocatorii. Au apreciat că interpretarea instanței de apel conduce la concluzia că, ori de câte ori un creditor deține o creanță asupra patrimoniului unui debitor, prin intermediul acțiunii pauliene, acesta poate solicita declararea inopozabilității tuturor actelor juridice încheiate de debitor anterior momentului nașterii dreptului său pentru simplul motiv că acesta are/va avea o creanță la un moment în viitor, iar patrimoniul debitorului este insuficient pentru satisfacerea acesteia. În opinia recurenților-pârâți, caracterul anterior al creanței față de actul presupus fraudulos creionează situația premisă necesară pentru nașterea dreptului de a uza de procedura pauliană, astfel că, pentru a dovedi intenția debitorului de diminuare voită (frauduloasă) a patrimoniului, cu scopul imposibilității satisfacerii creanței de creditor, acesta trebuie să aibă o creanță certă la momentul încheierii actului juridic a cărui inopozabilitate se urmărește. Au susținut că, în absența situației premise generate de existența creanței la data încheierii actului juridic, creditorul nu poate uza de această procedură revocatorie, iar acceptarea unei teze contrare ar da naștere unor abuzuri vădite, dar și unor limitări ale dreptului de dispoziție al titularului patrimoniului. Au precizat că, în speță, data dobândirii, atât a calității de debitor a persoanei fizice A., cât și data dobândirii caracterului cert al creanței - 3 aprilie 2018 - sunt plasate în timp la un moment ulterior celui încheierii actului juridic - 20 martie 2018. Totodată, recurenții-pârâți au criticat hotărârea recurată, susținând că instanța de apel a considerat în mod eronat că momentul la care creanța intimatei-reclamante trebuia să fie certă este exclusiv momentul introducerii acțiunii. În dezvoltarea acestei critici, au arătat că existența creanței la data introducerii acțiunii este o condiție esențială pentru exercitarea acțiunii civile, în general, iar, pentru exercitarea acțiunii pauliene, creanța creditorului trebuie să existe, măcar în principiu, la data încheierii actului fraudulos, astfel, caracterul adevărat al creanței invocate de creditor neapreciindu-se exclusiv la data introducerii acțiunii, ci este necesar ca această creanță să existe într-o formă și anterior sesizării instanței. Au apreciat că, față de specificul procedurii uzitate de intimata-reclamantă, simpla deținere a creanței la data formulării acțiunii este suficientă pentru înlăturarea unor posibile soluții de respingere justificate de lipsa interesului, însă admisibilitatea procedurii revocatorii este strâns legată de probabilitatea nașterii creanței la un moment anterior datei introducerii acțiunii și anterior datei încheierii actului juridic considerat fraudulos. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel a considerat dovedită intenția frauduloasă pornind de la o interpretare eronată a prevederilor art. 25 și ale art. 26 Codul de procedură fiscală, precum și a celor ale art. 73 din Legea nr. 31/1990. Recurenții-pârâți au subliniat că recunoașterea de către legiuitor a două modalități de acoperire a unui presupus prejudiciu produs prin fapta administratorului nu înseamnă și dreptul autorității de a uza concomitent de aceste proceduri. Au arătat și că instanța de apel a statuat asupra caracterului facultativ al procedurii de atragere a răspunderii administratorului, reglementate de art. 25 și de art. 26 Codul de procedură fiscală, însă această facultate a fost considerată ca fiind regula, iar notificarea emisă în baza acestei proceduri facultative a fost apreciată ca moment al cunoașterii de către debitor al caracterului cert al creanței. În opinia recurenților-pârâți, intenția autorității de se îndrepta împotriva administratorului în baza acestei facultăți legale, exprimată sub forma unui act preparatoriu/premergător, nu reprezintă momentul nașterii creanței împotriva persoanei fizice. Au susținut că actul care concretizează voința autorității de a se folosi de dreptul prevăzut de art. 25 și de art. 26 Codul de procedură fiscală este decizia de antamare a răspunderii solidare a administratorului din data de 3 aprilie 2018, nicidecum actul preparatoriu denumit "Notificare" din luna februarie a aceluiași an, iar dreptul autorității de a apela la această opțiune nu înseamnă automat că autoritatea publică va și uza de această procedură. În plus, au arătat că dispozițiile art. 73 din Legea nr. 31/1990 nu creează automat dreptul autorității de a se îndrepta împotriva adminitratorului, ci acestea stabilesc obligațiile generale de loialitate și diligență ale administratorului unei societăți, nerespectarea acestora neatrăgând per se răspunderea administratorului, în absența dovedirii unei forme de vinovăție, calificată sub forma intenției. Ca atare, au considerat că, indiferent de opțiunea autorității publice, ambele proceduri impun dovedirea vinovăției, iar tranferul creanței din patrimoniul persoanei juridice în patrimoniul persoanei fizice nu se face la momentul alegerii formei de răspundere/emiterii unor acte preparatorii, ci la momentul la care voința autorității îmbracă forma unui act juridic, capabil de a produce efecte juridice. Au susținut că, în speță, actul juridic care-l transformă pe recurentul-pârât în debitor și creanța deținută împotriva persoanei juridice în creanță datorată de persoana fizică este emis la 3 aprilie 2018, iar actul juridic considerat fraudulos este încheiat la un moment anterior datei la care recurentul-pârât devine debitor al creanței deținute de intimata-reclamantă împotriva societății administrate - 20 martie 2018. Printr-o altă critică, recurenții-pârâți au afirmat că instanța de apel a interpretat eronat prevederile art. 312 și următoarele din noul C. civ. referitoare la regimul comunității legale de bunuri, la calitatea de coproprietari a soților și la dreptul de lichidare a regimului de bunuri în absența unui act de divorț. Astfel, au arătat că declararea inopozabilității actului de partaj față de intimata-reclamantă nu conduce la reîntregirea patrimoniului recurentului-pârât A. cu întreaga valoare a bunurilor, ci cel mult cu cota de 50%. Totodată, au pretins și că recurenta-pârâtă B. nu are calitatea de debitoare față de A.N.A.F., motiv pentru care efectele juridice urmărite de intimata-reclamantă prin procedura uzată nu se pot răsfrânge asupra patrimoniului acesteia, respectiv asupra cotei deținute de recurenta-pârâtă din bunurile ce formează obiectul actului de partaj. Recurenții-pârâți au menționat și că opțiunea soților de a proceda la lichidarea regimului comunității legale de bunuri în timpul căsătoriei nu trebuie justificată, după cum aceștia nu aveau obligația de a identifica procentual, în actul de partaj, aportul la achiziționarea bunurilor; aceste precizări punctuale vizează exclusiv situația de partajare a bunurilor de către instanța de judecată, în caz de neînțelegere, nicidecum situația în care părțile, cunoscând aportul fiecăreia la dobândirea bunurilor, stabilesc cotele în considerarea acestei valori. Ca atare, au subliniat că inopozabilitatea urmărită poate viza exclusiv 50% din valoarea bunurilor, nicidecum întreaga masă patrimonială. II.3. Apărările formulate în cauză II.3.1. Întâmpinarea Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-reclamantă Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea a solicitat respingerea recursului declarat de pârâții A. și B.. În esență, a susținut că, potrivit art. 1562 C. civ., dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care creditorul își mărește o stare de insolvabilitate, iar un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoșteau faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate. A mai arătat că art. 1563 C. civ. reglementează o condiție privitoare la creanță, respectiv ca aceasta să fie certă la data introducerii acțiunii. Intimata-reclamantă a subliniat că art. 1562 C. civ. nu conține referiri la domeniul de aplicare a acțiunii revocatorii, situație explicabilă prin faptul că acesta se aplică, în principiu, tuturor actelor juridice cu privire la drepturi patrimoniale, indiferent de categoria din care fac parte. În ceea ce privește condiția existenței unei creanțe certe la data introducerii cererii de chemare în judecată, a afirmat că, în cauză, aceasta este îndeplinită, întrucât, prin decizia nr. 260 din data de 3 aprilie 2018 pe care a emis-o, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a recurentului-pârât A. în vederea realizării creanțelor fiscale în limita sumei de 132.453 RON, în baza dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015, aceasta rămânând definitivă pentru creanța în sumă de 130.135 RON. Totodată, a arătat că textul nu menționează necesitatea titlului executoriu de constatare a creanței creditorului, iar caracterul cert al creanței presupune că aceasta are o existență sigură și că nu este stinsă la data formulării acțiunii. A mai susținut intimata-reclamantă și că prejudiciul care i-a fost creat prin încheierea contractului de partaj voluntar este dovedit prin imposiblitatea de recuperare a creanței stabilite prin decizia de angajare a răspunderii solidare a recurentului-pârât A., astfel cum aceasta a rămas definitivă, din actele dosarului rezultând că debitorul nu mai are alte bunuri imobile sau mobile din a căror executare silită să fie acoperită creanța fiscală de 130.135 RON, recurentul-pârât mărindu-și/creându-și o stare de insolvabilitate în frauda creditoarei. Cu referire la condiția privind frauda debitorului și a terțului, a învederat că recurenții-pârâți sunt soți, iar, prin procesul-verbal nr. x din data de 22 februarie 2018, a fost declarată starea de insolvabilitate a debitoarei D. S.R.L., al cărei administrator cu puteri depline era recurentul-pârât, astfel că este greu de crezut că recurenta-pârâtă B. nu cunoștea că societatea figura în evidențele fiscale cu obligații neachitate către bugetul consolidat al statului, fiind previzibilă emiterea unei decizii de angajare a răspunderii solidare a soțului administrator. A menționat și că partajul voluntar a fost întocmit și autentificat la data de 20 martie 2018, imediat după procesul-verbal nr. x din data de 22 februarie 2018, prin care a fost declarată starea de insolvabilitate a debitoarei D. S.R.L., la data de 3 aprilie 2018, fiind emisă și decizia de angajare a răspunderii solidare. De asemenea, a arătat că alin. (1) al art. 1565 C. civ. reglementează efectele acțiunii față de creditorul-reclamant, și anume declararea inopozabilității actului juridic față de acesta, ceea ce presupune că actul juridic fraudulos nu va produce efecte în raportul dintre creditorul-reclamant și terțul-pârât, în sensul că primul se va comporta ca și cum actul nu s-ar fi încheiat, iar bunul care formează obiectul respectivului act nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniul debitorului. A menționat că inopozabilitatea față de creditor a actului fraudulos încheiat de debitor operează numai în limitele valorii creanței, astfel că, în ipoteza în care valoarea creanței este mai mică decât a bunului, inopozabilitatea va fi doar parțială, până la concureanța creanței creditorului. Ca atare, intimata-reclamantă a susținut că instanța de apel, în considerentele soluției pronunțate, nu a interpretat eronat normele de drept material ce reglementează acțiunea revocatorie, astfel că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În plus, a solicitat să se observe că au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1563 C. civ., creanța fiind certă la data introducerii acțiunii. II.3.2. Răspunsul la întâmpinare Recurenții-pârâți A. și B. nu au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea. II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 mai 2024, în temeiul art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată, cu citarea părților în ședință publică, la data de 11 iunie 2024, când a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Acțiunea revocatorie este acea acțiune prin care creditorul urmărește obținerea inopozabilității pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în prejudicierea drepturilor sale, scopul final constând în repararea prejudiciului cauzat creditorului. Dispozițiile art. 1562 și ale art. 1563 C. civ. reglementează condițiile de admisibilitate ale acțiunii revocatorii și anume: prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încheierii actului juridic de către debitor, frauda debitorului, complicitatea terțului la fraudă (în cazul contractelor cu titlu oneros) și caracterul cert al creanței. Cerința relativă la prejudiciul creditorului presupune existența unui prejudiciu personal și actual constând în faptul că debitorul și-a creat sau și-a mărit starea de insolvabilitate prin încheierea actului juridic (act de însărăcire) a cărei inopozabilitate se solicită a se constata. Cerințele relative la frauda debitorului și frauda terțului în materia acțiunii revocatorii au un înțeles mai larg cuprinzând nu numai intenția directă a acestora de a-l prejudicia pe creditor, ci și simpla cunoaștere a faptului că debitorul își provoacă sau își agravează starea de insolvabilitate. Ca atare, nu este necesară dovedirea intenției directe a debitorului și a terțului în vederea fraudării intereselor creditorului. Totodată, existența unei creanțe certe se verifică, potrivit dispozițiilor art. 1563 C. civ., la data introducerii acțiunii. Rezultă că acțiunea revocatorie este justificată de nevoia de conservare a patrimoniului debitorului în vederea obținerii de către creditorul unei creanțe certe a prestației pe care debitorul i-o datorează. Urmare a admiterii acțiunii revocatorii, actul de înstrăinare dovedit ca fiind fraudulos va fi inopozabil creditorului, el putând urmări bunul care forma obiectul respectivului act ca și cum acesta n-ar fi ieșit din patrimoniul debitorului, având dreptul de a fi plătit din prețul acestuia, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1565 alin. (1) C. civ. Prin primul motiv de recurs, recurenții-pârâți critică decizia atacată, susținând, în esență, că instanța de apel a negat necesitatea existenței caracterului anterior al creanței intimatei-reclamante în raport cu data încheierii actului juridic a cărui inopozabilitate se urmărește, în contextul în care, în opinia sa, caracterul anterior al creanței față de actul presupus a fi fraudulos creionează situația premisă necesară pentru nașterea dreptului de a uza de procedura pauliană. Acestă critică este nefondată. Înalta Curte constată că nu se poate reține că instanța de apel, în cadrul analizei efectuate, a nesocotit necesitatea existenței anterioare a creanței față de momentul încheierii actului de partaj voluntar a cărui inopozabilitate se solicită a fi constatată în cauză, chiar dacă, așa cum au susținut și recurenții-pârâți, a arătat că anterioritatea creanței "este mai degrabă o creație doctrinară, dezvoltată sub imperiul C. civ. de la 1864, neputând fi apreciată ca o condiție de admisibilitate a acțiunii". Or, curtea de apel a arătat că nici măcar factorul surpriză al atragerii răspunderii solidare de către organul fiscal nu poate fi invocat în cauză de recurentul-pârât, întrucât, din situația de fapt a speței, rezultă că acesta, la momentul semnării actului de partaj voluntar, cunoștea existența creanței certe pe care intimata-reclamantă o deținea asupra societății D. S.R.L., al cărei administrator era. Prin urmare, instanța de apel a constatat anterioritatea creanței intimatei-reclamante în raport cu momentul încheierii actului juridic a cărei declarare a inopozabilității se urmărește și a valorificat-o în cadrul analizei efectuate, iar, în ceea ce privește răspunderea recurentului-pârât a avut în vedere, pe de o parte, dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, iar, pe de altă parte, pe cele ale art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată. În plus, Înalta Curte constată că, potrivit celor ce rezultă din cuprinsul deciziei nr. 260 din data de 3 aprilie 2018, emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulea, aspecte necontestate în speță, în urma verificărilor efectuate, în cursul anilor 2017 și 2018, cu privire la situația societății D. S.R.L., a rezultat că aceasta nu mai deține în proprietate bunuri de orice fel, iar recurentul-pârât A. avea calitatea de administrator al acesteia. Pe baza datelor și informațiilor obținute în urma acestor verificări a fost întocmit procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate a societății fără bunuri și venituri urmăribile nr. x din data de 22 februarie 2018, care a fost comunicat agentului economic cu adresa nr. x din data de 23 februarie 2018, primită (potrivit confirmării de primire) în data de 6 martie 2018. Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea a trimis prima notificare de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare nr. 11013 din data de 26 februarie 2018 pentru administratorul societății - recurentul-pârât - notificare primită de acesta la data de 6 martie 2018 și care a fost urmată de audierea recurentului-pârât la data de 13 martie 2018, când a fost încheiată nota de constatare audiere nr. 165059 din data de 13 martie 2018 și procesul-verbal de audiere nr. x din data de 13 martie 2018 prin care partea a declarat că nu este de acord cu sumele stabilite de către organele de control ale Administrației Județeane a Finanțelor Publice Tulcea la sursa TVA și că va contesta aceste sume în termenele legale. Ca atare, cum procedura de angajare a răspunderii solidare a recurentului-pârât A. a început, astfel cum s-a arătat, la data de 26 februarie 2018 (și de care acesta a luat cunoștință la data de 6 martie 2018), înainte de momentul încheierii partajului voluntar (20 martie 2018), existența anterioară a creanței pretinse de intimata-reclamată față de semnarea actului a cărui inopozabilitate se solicită a fi declarată nu poate fi contestată. În plus, se impune a se arătat că, în ceea ce privește condiția anteriorității creanței în raport cu actul atacat, aceasta suportă o excepție, și anume când debitorul încheie un act fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor, fiind recunoscut că, atâta vreme cât debitorul s-a lipsit cu bună știință de unica valoare certă și serioasă din patrimoniul său, despre care era convins că va putea face obiect al executării silite, intenția de a crea o stare de insolvabilitate nu poate fi negată, astfel că și un creditor viitor poate uza de acțiunea revocatorie. Este nefondat și cel de-al doilea motiv de recurs, prin care recurenții-pârâți au afirmat că în mod greșit instanța de apel a considerat că momentul la care creanța intimatei-reclamante trebuie să fie certă este exclusiv momentul introducerii acțiunii. În speță, curtea de apel a reținut că, potrivit art. 1563 C. civ., condiția existenței unei creațe certe se raportează la momentul acțiunii, or, la data depunerii cererii de chemare în judecată - 19 noiembrie 2019 - era emisă și decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 260 din data de 3 aprilie 2018, astfel că era îndeplinită condiția prevăzută de lege, inclusiv față de persoana fizică, recurentul-pârât A.. În raport cu această critică formulată prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că art. 1563 C. civ. reglementează o singură condiție pe care trebuie să o îndeplinească creanța creditorului, și anume caracterul cert al acesteia, în sensul că trebuie să existe la data introducerii acțiunii în inopozabilitate. Prin creanță certă, în materia acțiunii pauliene, trebuie să se înțeleagă un drept patrimonial existent de principiu, în genere, iar dovedirea cerinței certitudinii se va realiza în concret prin probarea faptului generator al creanței, prin izvorul, sursa din care a luat naștere. Cum momentul la care se impune existența caracterului cert al creanței afirmate de către creditor este statuat în mod expres de art. 1563 C. civ. ca fiind data formulării acțiuni, nu se poate valida interpretarea propusă de către recurenții-pârâți prin stabilirea acestuia ca fiind unul anterior încheierii actului juridic considerat fraudulos, situat în timp înainte de cel al sesizării instanței de judecată. Ca atare, aprecierea caracterului cert al creanței în raport cu momentul demarării prezentului litigiu denotă o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1563 C. civ. de către instanța de apel. Condiția existenței la data formulării acțiunii a unei creanțe certe este îndeplinită în cauză, în contextul în care, potrivit situație de fapt stabilite de către instanțele devolutive și asupra căreia nu se mai poate reaprecia în recurs, răspunderea solidară a recurentului-pârât A., în vederea realizării creanțelor fiscale deținute de intimata-reclamantă asupra societății D. S.R.L., al cărei administrator era, s-a stabilit prin decizia de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regioanală a Finanțelor Publice Galați, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea nr. 260 din data de 3 aprilie 2018, anterior datei de 19 noiembrie 2019, când a fost formulată cererea de chemare în judecată prin care se solicită declararea inopozabilității actului de partaj voluntar încheiat între recurenții-pârâți, la 20 martie 2018. Prin criticile dezvoltate în cuprinsul celui de al treilea motiv de recurs, recurenții-pârâți au susținut, în esență, că instanța de apel a considerat dovedită intenția frauduloasă a recurentului-pârât A. pornind de la o interpretare eronată a prevederilor art. 25 și ale art. 26 Codul de procedură fiscală, precum și a celor ale art. 73 din Legea nr. 31/1990. Criticile sunt nefondate. Contrar celor afirmate de către recurenții-pârâți, instanța de apel nu a reținut caracterul facultativ al procedurii de atragere a răspunderii administratorului reglementată de art. 25 și de art. 26 Codul de procedură fiscală, ci doar a constatat că această procedură nu este în măsură să înlăture răspunderea generală a administratorului, prevăzută de art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată, și a valorificat aceste din urmă dispoziții legale în analiza criticilor prin care recurentul-pârât a susținut că, la momentul încheierii actului de partaj voluntar, ipoteza angajării răspunderii sale solidare de către organul fiscal pentru obligațiile de plată ale societății era o ipoteză incertă. Ca atare, apreciind că recurentul-pârât nu putea susține necunoașterea dispozițiilor art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată, ceea ce a înlăturat instanța de apel este tocmai afirmația acestuia în sensul că nu este îndeplinită una dintre condițiile impuse de lege pentru a se putea dispune inopozabilitatea actului juridic, întrucât nu a acționat în mod fraudulos la încheierea acestuia, nefiind sigur că va fi angajată răspunderea sa solidară pentru creanța pe care o avea intimata-reclamantă față de societatea a cărui administrator era. Este adevărat că notificarea de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare din data de 26 februarie 2018 nu reprezintă momentul nașterii creanței în patrimoniul persoanei fizice - recurentul-pârât A. -, însă instanța de apel s-a raportat la emiterea și comunicarea acesteia, precum și la data la care recurentul-pârât a fost audiat, tocmai pentru a argumenta de ce a apreciat că partea cunoștea, la momentul încheierii actului de partaj voluntar, posibilitatea angajării răspunderii sale solidare pentru creanța care exista în patrimoniul societății, și nu a afirmat că emiterea notificării reprezintă momentul nașterii creanței împotriva recurentului-pârât. De altfel, atunci când a reținut caracterul cert al creanței la momentul formulării acțiunii, curtea de apel a avut în vedere emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 260 din data de 3 aprilie 2024 și a reținut că, în raport de aceasta, este îndeplinită condiția prevăzută de lege inclusiv față de persoana fizică. Nu poate determina concluzia unei greșite interpretări sau aplicări în speță a art. 25 și art. 26 Codul de procedură fiscală afirmația recurenților-pârâți în sensul că dreptul autorității de a apela la procedura reglementată de aceste prevederi legale nu înseamnă automat că autoritatea publică va și uza de această procedură, întrucât circumstanțele cauzei, astfel cum au fost reținute și de către instanța de apel, denotă nu doar existența unui drept și a unui situații ipotetice, ci începerea în concret a acestei proceduri, prin emiterea notificării din data de 26 februarie 2018. Nici critica privind interpretarea și aplicarea art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată nu este de natură a atrage constatarea nelegalității deciziei recurate, instanța de apel, contrar afirmației recurenților-pârâți, neapreciind că nerespectarea acestor prevederi atrage per se răspunderea administratorului, ci, așa cum s-a mai arătat anterior, a reținut că, față de obligațiile ce îi reveneau potrivit acestor prevederi legale, recurentul-pârât avea posibilitatea să prevadă că ar putea fi atrasă răspunderea sa solidară pentru creanța pe care intimata-reclamantă o avea față de societate. Susținerii recurenților-pârâți privind obligativitatea dovedirii vinovăției sub forma intenției i se opun chiar dispozițiile art. 1562 alin. (1) C. proc. civ. care stabilesc că se poate cere să fie declarate inopozabile actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor creditorului, ca atare fiind suficient ca debitorul să își creeze sau să își agraveze starea de insolvabilitate. În plus, legea nu menționează că este necesar ca debitorul să cunoască faptul că își creează sau își mărește starea de insolvabilitate, ci este necesar doar ca acest rezultat să se producă. Diferența nu are totuși o relevanță deosebită, deoarece există prezumția că debitorul își cunoaște situația patrimonială, el trebuind să își conducă afacerile cu diligența unui bun proprietar, iar, dacă este în eroare cu privire la activele ori debitele sale, această situație îi este imputabilă. Pe de altă parte, instanța de apel a analizat pe larg dacă este sau nu îndeplinită condiția fraudei, atât în ceea ce îl privește pe recurentul-pârât, cât și pe recurenta-pârâtă. Astfel, a reținut că recurentul-pârât nu a dovedit situația care a generat necesitatea partajării bunurilor în timpul căsătoriei și, ca atare, nici inexistența fraudei, iar actul de partaj voluntar a bunurilor imobile dobândite de soți în 2002 și 2008 a fost încheiat la data de 20 martie 2018, după ce recurentul-pârât a fost notificat despre declanșarea procedurii de angajare a răspunderii solidare pentru datoriile fiscale ale societății al cărei administrator era și în legătură cu care a fost audiat la data de 13 martie 2018. În ceea ce o privește pe recurenta-pârâtă B., instanța de apel a constatat că în mod întemeiat tribunalul a aplicat prezumția judiciară (simplă) a cunoașterii situației de fapt de către terț (soția recurentului-pârât), prezumție care nu a fost răsturnată. În cadrul ultimului motiv de recurs, recurenții-pârâți au afirmat că opțiunea soților de a proceda la lichidarea regimului comunității legale de bunuri în timpul căsătoriei nu trebuie justificată, după cum nu aveau nici obligația de a identifica procentual, în actul de partaj, aportul la achiziționarea bunurilor. Însă, și această critică este nefondată, în condițiile în care cele reținute de către instanța de apel în sensul că, în speță, nu a fost dovedită situația care a determinat partajarea bunurilor în timpul căsătoriei și cele arătate cu privire la conținutul actului de partaj voluntar, trebuie privite în contextul și în raport cu particularitatea acțiunii revocatorii, în cadrul căreia instanța este chemată să aprecieze dacă este sau nu îndeplinită condiția fraudei. Reținând că, întrucât dovedirea fraudei de către creditorul organ fiscal devine o adevărată probatio diabolica, iar debitorul nu este pus în situația imposibilă de a proba un fapt negativ (dovedirea unei fapte negative nedeterminate sau generale), ci un fapt negativ determinat, ce poate fi dovedit prin faptul pozitiv contrar, instanța de apel a constatat că recurentul-pârât putea dovedi inexistența fraudei prin dovedirea situației ce a generat necesitatea partajatării bunurilor în timpul căsătoriei, însă, o atare dovadă nu a fost făcută. Or, cum recurenții-pârâți nu au adus prin cererea de recurs critici cu privire la cele reținute de către instanța de apel în sensul că le aparținea sarcina probei, ci doar au afirmat că nu trebuia probat motivul pentru care au uzat de procedura prevăzută de art. 358 C. civ., fără a combate în niciun fel argumentele curții de apel, anterior redate, atare afirmații nu pot determina o analiză a deciziei recurate din perspectiva conformității acesteia cu dispozițiile legale aplicabile, astfel cum prevede art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar cenzurarea concluziilor la care instanța devolutivă a ajuns în urma probelor administrate nu este posibilă în această fază procesuală, ce nu permite verificarea temeiniciei hotărârii atacate. În ceea ce privește critica prin care recurenții-pârâți au susținut că inopozabilitatea urmărită poate viza exclusiv 50% din valoarea bunurilor și nicidecum întreaga masă patrimonială, Înalta Curte contată că aspectul pus în discuție nu poate reprezenta un veritabil motiv de nelegalitate, ci vizează punerea în executare a hotărârii și lămurirea acesteia, aspecte care nu pot fi tranșate de către instanța de recurs. Prin urmare, având în vedere toate cele anterior reținute, constatând că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., analiza instanței de apel relevând o interpretare și o aplicare corectă a normelor de drept material incidente speței, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 19/C din data de 17 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.