ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 141/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 22 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc a chemat în judecată pârâta A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în sumă de 1.080.279 RON, în baza dispozițiilor art. 1357 și următoarele C. civ., sumă ce reprezintă contravaloarea taxei de licență și respectiv de autorizare pentru jocuri de noroc de tip slot machine, taxe datorate și neachitate către bugetul statului, în urma săvârșirii infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, constând în faptul că a organizat și exploatat jocuri de noroc tip slot machine fără licență sau autorizație, prejudiciind astfel bugetul statului prin neplata acestor taxe cu suma de 1.080.279 RON. În drept, a invocat dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357-1358, art. 1365 C. civ., O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, cu modificările și completările ulterioare, H.G. nr. 111/2016, pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 7 7/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, O.U.G. nr. 20/2013 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc și pentru completarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea prin Legea nr. 227/2013, H.G. nr. 298/2013 privind organizarea și funcționarea Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc, cu modificările și completările ulterioare.

Sentința pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 45/18.10.2021, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, împotriva pârâtei A., având ca obiect pretenții. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel apelantul-reclamant Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă Prin decizia nr. 111/2023 din 21 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă s-a admis apelul formulat de reclamant Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc împotriva sentinței civile nr. 45/18.10.2021, pronunțate de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A.. A schimbat sentința atacată în sensul că a admis în parte acțiunea. A obligat pârâtă A. la plata către reclamantă Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc a sumei de 101.414 RON despăgubiri civile.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei Curții de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs pârâta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care solicită admiterea recursului, casarea celor două hotărâri pronunțate de instanța de fond și de apel și trimiterea cauzei în vederea rejudecării la Tribunalul Mehedinți, iar în subsidiar, solicită admiterea recursului, casarea deciziei nr. 111/21.03.2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova și respingerea apelului. Prin primul motiv de recurs, recurenta susține că reclamantul a indicat în acțiunea principală o altă adresă decât cea la care locuiește efectiv, procedura de citare fiind nelegal îndeplinită la respectiva adresă. A arătat că, începând cu luna august 2021, domiciliul său este în mun. Craiova, fiind citată la adresa din Petroșani. Susține că instanța de apel trebuia să observe incorecta îndeplinire a procedurii de citare din fața primei instanțe și să dispună citarea sa în mod corect. Arată că citarea corectă a fost făcută la ultimul termen de judecată, fără însă a-i fi comunicate actele necesare și fără să fie repusă în termenul de a formula apărări. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și cuprinde motive străine de natura cauzei. A expus că în mod greșit instanța de apel a reținut că "prima instanță în mod eronat a condiționat existența prejudiciului de aptitudinea persoanei care a exploatat jocuri de noroc, de a obține aceste licențe și autorizații" și că "orice persoană care derulează activități pentru care legislația prevede obligativitatea achitării unor taxe, indiferent de formă, poate fi obligată la plata acestora dacă nu le achită în mod voluntar. Taxele aferente obținerii licenței, autorizației de exploatare și taxa de viciu reprezintă venituri pe care statul era îndreptățit să le încaseze și pe care nu le-a încasat întrucât pârâta a desfășurat activitatea respectivă cu eludarea dispozițiilor legale, inclusiv a celor privind taxele, acesta fiind prejudiciul rezultat din fapta ilicită". Contrar celor reținute de către instanța de apel, raportarea la numărul minim de mijloace de joc pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot machine, la data săvârșirii faptei ilicite, respectiv 75 de aparate, nu relevă nici prejudiciul efectiv, nici beneficiul nerealizat, întrucât nu se poate vorbi în nicio situație despre un prejudiciu cert în privința existenței sale. Arată că, în mod corect, în motivarea sentinței apelate, s-a relevat că o persoană fizică nu ar obține nici licență de organizare a jocurilor de noroc și nici nu ar fi autorizată să le exploateze. Contrar a ceea ce a reținut Curtea de Apel Craiova, o persoană fizică nu poate fi considerată organizator de jocuri de noroc, atât timp cât nu ar îndeplini vreodată condițiile pentru un "organizator de jocuri de noroc", prevăzute de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 și cu atât mai mult cu cât această calitate este recunoscută, chiar pentru persoanele juridice, doar acelora care au obținut în mod efectiv licența. Drept urmare, nu poate fi primită motivarea Curții de Apel Craiova conform căreia o asemenea persoană fizică s-ar afla într-o situație similară cu o persoană juridică ce întrunește condițiile legale pentru organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, astfel încât întinderea prejudiciului produs statului ar fi aceeași, în toate situațiile identice sau asemănătoare. În limitele în care Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc a invocat prejudiciul pretins suferit prin fapta sa, persoană fizică, raportarea la numărul minim de aparate pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot machine relevă un prejudiciu eventual, virtual, în condițiile în care acest număr face parte dintre condițiile necesare autorizării unei persoane juridice, fiind prejudiciul pe care reclamantul l-ar fi suferit dacă o persoana juridica ar fi exploatat mijloacele de joc, iar aceasta ar fi putut fi considerată drept organizator de jocuri de noroc. În cazul persoanei fizice însă, prejudiciul cert, din punctul de vedere al componentei pretinse de reclamant și în limitele învestirii instanței, este numai cel produs în mod efectiv prin exploatarea unui singur mijloc de joc, astfel cum în mod corect a apreciat Tribunalul Mehedinți. Nu în ultimul rând, împrejurarea că și o persoană fizică poate fi subiect activ al infracțiunii de "desfășurare fără licență sau autorizație a oricăreia dintre activitățile din domeniul jocurilor de noroc", după cum prevede în mod expres art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, are relevanță în acțiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în condițiile C. proc. pen. În temeiul art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat în fata instanței civile în ceea ce privește existența prejudiciului. Drept urmare, soluția instanței de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Susține că din dispozițiile art. 13 alin. (1) și art. 15 din O.U.G. nr. 77/2009, precum și din art. 1 și art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 870/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc rezultă că autorizată pentru desfășurarea de activități în domeniul jocurilor de noroc poate fi numai o persoană juridică, iar nu una fizică, iar în cazul persoanei juridice, autorizarea pentru exploatare se poate da numai dacă sunt îndeplinite anumite cerințe, între care și aceea a deținerii unui număr minim de 75 de aparate de tip slot machine. Pe cale de consecință, în patrimoniul Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc, taxa de licențiere pentru organizarea jocurilor de noroc și taxa de exploatare aferentă numărului minim de aparate ce pot fi exploatate (75 de aparate) ar putea fi datorată numai în cazul licențierii și autorizării persoanelor juridice îndeplinind condițiile prevăzute de art. 15 din O.U.G. nr. 77/2009, iar un prejudiciu în patrimoniul său echivalând cu neachitarea acestei taxe sau lipsirea de beneficiul taxei ar putea fi produs numai de către o astfel de persoană juridică licențiată și autorizată. Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc nu ar fi putut percepe niciodată de la pârâtă astfel de taxe și, implicit, în patrimoniul său, nu s-ar fi putut produce prejudiciul constând în echivalentul acestora. Spre deosebire de cazul operatorului economic care trebuie să achite taxa de licențiere, autorizare, viciu, o persoană fizică nu poate fi niciodată licențiată și autorizată pentru exploatarea jocurilor de noroc. De altfel, prima instanță a și observat că fapta persoanei fizice de a desfășura activități în domeniul jocurilor de noroc, fără licență și fără autorizație de exploatare, nu este lăsată de legiuitor nesancționată, aceasta constituind infracțiune potrivit art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, pedepsită cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. Legiuitorul nu a prevăzut însă, în cazul săvârșirii acestei infracțiuni o altă sancțiune cu caracter pecuniar. Este adevărat că aceasta nu exclude angajarea răspunderii civile delictuale a persoanei fizice în astfel de situații, sub condiția dovedirii însă a unui prejudiciu cert produs prin fapta acesteia de a exploata, fără licență și fără autorizație, un anumit număr de mijloace de joc. Raportat la elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, prejudiciul ar putea consta eventual în lipsirea reclamantului de anumite venituri calculate procentual din încasările obținute în urma exploatării fără licență sau autorizație a mijloacelor de joc sau ar putea fi vorba de un prejudiciu produs statului prin neînregistrarea profitului obținut din exploatarea aparatului slot machine si nefiscalizarea acestor venituri. Însă, în cauza de față nu se urmărește recuperarea unor astfel de prejudicii, nefiind propuse nici dovezi pentru cuantificarea lor, iar în privința prejudiciului reclamat nu poate fi reținută existența legăturii de cauzalitate cu fapta sa. În consecință, nu poate fi reținut ca prejudiciu suma solicitată în cuantum de 1.080.279 RON, formată din: 88.186 RON - taxa aferentă licenței de organizare a jocurilor de noroc; 859.814 RON - taxa aferentă autorizației de exploatare a jocurilor de noroc; 132.279 RON - taxa de viciu, întrucât un singur aparat nu permitea licențierea și autorizarea sa pentru desfășurarea oricăror activități în acest domeniu, potrivit art. 6 si art. 15 din O.U.G. nr. 77/2009. Așadar, Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc nu ar fi putut niciodată încasa de la pârâtă suma de 1.080.279 RON și nici nu ar fi putut fi prejudiciat cu această sumă. De asemenea, nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte cuantificarea prejudiciului pentru folosirea unui singur aparat. Dimpotrivă, prejudiciul invocat de reclamant nu este cert și în strânsă legătură de cauzalitate cu pretinsa faptă ilicită, astfel că în cauză nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile cerute de dispozițiile art. 1357 C. civ., pentru antrenarea răspunderii sale civile delictuale. Cu privire la existența prejudiciului, pentru a fi susceptibil de reparare, acesta trebuie să fie cert, direct și personal, să rezulte din încălcarea sau lezarea unui drept sau interes legitim. Prejudiciul cert presupune atât existența lui sigură, cât și posibilitatea evaluării lui în prezent. Prejudiciul trebuie să fie direct, practica judiciară cerând constant, în materie de răspundere patrimonială, ca pagubele să fie o consecință directă a faptei păgubitoare. Or, în speță, nu există posibilitatea stabilirii reale a prejudiciului pentru un singur aparat. Abaterea constatată nu se poate estima valoric, neexistând posibilitatea stabilirii unui prejudiciu cert.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A explicitat că procedura de citare a fost legal îndeplinită și, pe fond, instanța a reținut corect că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce o privește pe pârâtă. A solicitat admiterea acțiunii civile așa cum a fost formulată inițial de către Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 18 septembrie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 29 noiembrie 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Prin primul motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat hotărârile pronunțate în fond și apel, întrucât procedura de citare ar fi fost nelegală. A explicitat că domiciliul său este, începând din august 2021, în Craiova, iar citarea sa a fost făcută la fostul domiciliu din Petroșani. Critica astfel expusă este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care reglementează locul citării și comunicării actelor de procedură, persoanele fizice vor fi citate la domiciliul acestora. Înalta Curte reține că acțiunea a fost introdusă pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 22 iulie 2021. Potrivit extrasului Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date aflat la dosarul instanței de apel la fila x, în perioada 17 mai 1990-24 august 2021, domiciliul pârâtei a fost în municipiul Petroșani, strada x. Se constată că la momentul introducerii acțiunii, domiciliul pârâtei era în municipiul Petroșani, unde s-a și efectuat citarea, potrivit dovezii de înmânare a citației de la fila x verso din dosarul instanței de fond (29 iulie 2021). Potrivit dispozițiilor art. 172 C. proc. civ., dacă în cursul procesului una dintre părți și-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoștințeze instanța, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum și partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar o dată cu cererea prin care se înștiințează instanța despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această încunoștiințare, procedura de citare pentru aceeași instanță este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare. În cursul judecății la fond, respectiv începând cu 25 august 2021 pârâta și-a schimbat domiciliul. Pe cale de consecință, raportând textele de lege sus-citate cauzei deduse judecății, se constată că procedura de citare la fond a fost efectuată legal, pârâta neaducând la cunoștința instanței schimbarea ulterioară a domiciliului, conduită care se sancționează cu aprecierea citării la fostul domiciliu ca fiind legală. În ceea ce privește judecata în apel, Înalta Curte constată că instanța de apel, constatând prin încheierea din 21 februarie 2023, că procedura de citare în apel cu pârâta A. nu a fost efectuată corect, a efectuat adresă la DEPABD, din adresa respectivă reieșind că, începând cu 25 august 2021, pârâta a avut domiciliul în Craiova. Instanța de apel a efectuat citarea pârâtei la domiciliul din Craiova, citație primită de aceasta la 24 februarie 2023, potrivit dovezii de la fila x verso dosar apel. Potrivit dovezilor de la dosar apel, pârâta a solicitat la studiu dosarul, a efectuat copii de pe înscrisurile aflate la dosar cu telefonul, și a formulat, prin avocat, cerere de acces la dosarul electronic. La termenul de judecată din 07 martie 2023, pârâta, prezentă personal, a solicitat termen în vederea angajării unui avocat, cerere care a fost încuviințată de instanța de judecată, fiind acordat termen în cauză la 21 martie 2023. La termenul de judecată din 21 martie 2023, când cauza a rămas în pronunțare, pârâta a fost reprezentată de avocat ales B., cu delegație la dosar, potrivit practicalei deciziei nr. 111/2023 din 21 martie 2023. Având în vedere aspectele relevate, se constată că procedura de citare cu pârâta a fost efectuată legal în apel la domiciliul actual, contrar susținerilor acesteia, pârâta având posibilitatea să solicite o eventuală repunere în termenul de depunere a unei întâmpinări, să propună probe și să-și formuleze apărări. De asemenea, partea a avut apărare calificată în această fază procesuală, astfel că pentru ansamblul acestor argumente se constată nefondate și susținerile privind un eventual viciu de citare în apel. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este criticată decizia pronunțată în apel pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, dispozițiile art. 1385 și urm. C. civ., motivându-se incertitudinea prejudiciului, nedovedirea acestuia, inexistența legăturii de cauzalitate cu fapta sa. A mai argumentat recurenta că persoana fizică nu poate săvârși respectiva faptă ilicită, ci doar persoana juridică, în accepțiunea dispozițiilor O.U.G. nr. 77/2009. Prioritar oricărei analize, se impune a se arăta că răspunderea civilă delictuală, reglementată la art. 1349 C. civ., poate fi antrenată numai în situația îndeplinirii cumulative a condițiilor referitoare la existența faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și a culpei autorului faptei ilicite. Potrivit art. 1381 alin. (1) C. civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparație. La baza răspunderii civile delictuale se află principiul reparării integrale a prejudiciului (art. 1385 alin. (1) C. civ.), despăgubirea cuprinzând pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care, în condiții obișnuite, l-ar fi putut realiza și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (alin. (2) al aceluiași articol). Pe acest temei legal, autorul faptei ilicite, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, este obligat să repare nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar și beneficiul nerealizat (lucrum cessans). În ambele situații, este necesar ca prejudiciul pretins de persoana păgubită prin săvârșirea faptei ilicite, căreia îi revine sarcina probei, să fie cert, atât ca existență, cât și ca posibilitate de evaluare. Problema caracterului cert al prejudiciului se pune atunci când existența acestuia este sigură, neîndoielnică și poate fi evaluată sau evaluabilă în prezent. În privința condițiilor pe care prejudiciul trebuie să le îndeplinească pentru a se putea dispune repararea lui, una dintre exigențele principale vizează caracterul cert al acestuia. În acord cu dispozițiile legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală și prin raportare la statuările constante ale jurisprudenței și doctrinei, rezultă așadar, că un prejudiciu poate fi considerat cert atunci când existența lui actuală sau viitoare este neîndoielnică, iar întinderea lui poate fi stabilită în prezent. Sunt deci, certe prejudiciile actuale, adică acele care s-au produs în integralitatea lor până la momentul la care victima solicită reparația. Raportând aceste considerente și dispoziții legale la decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța a fost învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 1.080.279 RON, în baza art. 1357 și urm. C. civ., sumă ce reprezintă contravaloarea taxei de licență și respectiv de autorizare pentru jocuri de noroc de tip slot machine, taxe datorate și neachitate către bugetul statului, în urma săvârșirii infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, constând în faptul că a organizat și exploatat jocuri de noroc tip slot-machine fără licență sau autorizare. Pârâta a fost cercetată penal în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Strehaia în care s-a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției la 10 februarie 2020, iar prin sentința penală nr. 49 din 03 iulie 2020, Judecătoria Strehaia a admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat la 10 februarie 2020, inculpata A. fiind condamnată la 180 zile amendă, în cuantum de 2160 RON, pentru săvârșirea infracțiunii de desfășurare fără licență sau autorizație a oricăreia dintre activitățile din domeniul jocurilor de noroc, lăsându-se nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, în temeiul art. 486 alin. (2) C. proc. pen. Instanța de apel a constatat că autorul faptei ilicite, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, este obligat să repare nu numai prejudiciul efectiv, ci și beneficiul nerealizat, fiind necesar ca prejudiciul pretins de către cel păgubit prin săvârșirea faptei ilicite să fie cert. Curtea a reținut că prima instanță în mod eronat a condiționat existența prejudiciului de aptitudinea persoanei care a exploatat jocuri de noroc, de a obține aceste licențe și autorizații, această interpretare excluzând de plano posibilitatea atragerii răspunderii civile delictuale în situațiile în care un subiect de drept desfășoară o activitate fără să îndeplinească cerințele legale necesare autorizării. A conchis că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv existența faptei ilicite constând în exploatarea unui aparat de tip slot machine fără a deține în prealabil licență de organizare a jocurilor de noroc și autorizație de exploatare pentru fiecare aparat în parte, a unui prejudiciu (reprezentând echivalentul taxelor prevăzute de lege în raport cu activitatea efectiv desfășurată de pârâtă), precum și a unei legături de cauzalitate între acestea. Instanța de apel a mai constatat că și o persoană fizică putea fi subiect activ al infracțiunii de "desfășurare fără licență sau autorizație a oricăreia dintre activitățile din domeniul jocurilor de noroc", după cum prevede în mod expres, art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, chestiune care are relevanță în acțiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în condițiile C. proc. pen. Statuările instanței de apel privitoare la întrunirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale sunt corecte. Din dispozițiile art. 1 și art. 18 din H.G. nr. 870/2009 (regăsite ulterior în cadrul art. 1 și art. 74 din Normele metodologice de punere în aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc din 24.02.2016), din art. 6, art. 13 și art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, rezultă că persoanei fizice îi este interzisă organizarea de jocuri de tip slot-machine, aceasta fiind însă, obligată să achite statului taxele aferente activității de acest gen, desfășurate în condiții de nelegalitate, temeiul acestei obligații juridice a sa rezidând în răspunderea civilă delictuală. În acest context, se observă că dispozițiile de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală nu au fost încălcate sau aplicate greșit. O astfel de ipoteză (în care normele ar fi încălcate sau aplicate greșit) s-ar identifica dacă, spre exemplu, în pofida faptului că legea stabilește clar condițiile cerute de lege pentru admiterea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, instanța examinează și reține pentru a-și fundamenta soluția și o condiție neprevăzută de lege. Însă, nu aceasta este situația din prezenta cauză de recurs. Întreaga motivare a cererii de recurs, subsumată criticii referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material, gravitează în privința condiției referitoare la existența unui prejudiciu, prejudiciu pe care recurenta îl contestă ca urmare a faptului invocat că achitarea către bugetul de stat a taxelor pentru obținerea licenței și autorizarea exploatării jocurilor de noroc, reprezintă o obligație care aparținea nu persoanei fizice, ci persoanei juridice. Statuările instanței de apel privitoare la atribuirea săvârșirii fapte ilicite persoanei fizice și producerea de către aceasta a unui prejudiciu în patrimoniul intimatului sunt corecte de vreme ce, din dispozițiile art. 1 și art. 18 din H.G. nr. 870/2009 (regăsite ulterior în cadrul art. 1 și art. 74 din Normele metodologice de punere în aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc din 24.02.2016), din art. 6, art. 13 și art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, rezultă că persoanei fizice îi este interzisă organizarea de jocuri de tip slot-machine, aceasta fiind însă, obligată să achite statului taxele aferente activității desfășurate în condiții de nelegalitate, pe temeiul răspunderii civile delictuale. Chiar dacă operatorul de jocuri de noroc este, potrivit art. 13 din O.U.G. nr. 77/2009, persoana juridică care a obținut licență de organizare a jocurilor de noroc și autorizație de exploatare a jocurilor de noroc, pârâta răspunde pentru fapta proprie, pe tărâm delictual, fiind lipsit de relevanță în stabilirea persoanei responsabile împrejurarea că organizarea și exploatarea aparatele de jocuri de noroc revenea unei societăți comerciale sau că legea deschide doar persoanelor juridice posibilitatea de a desfășura activități de organizare și exploatare a jocurilor de noroc, de vreme ce s-a demonstrat implicarea pârâtei A. în desfășurarea de activități ilicite din domeniul jocurilor de noroc, element constitutiv al unei infracțiuni. Concluzia se impune întrucât pârâta a acționat în nume propriu, și nu ca operator economic/persoană juridică, acțiunea sa vizând tocmai eludarea căilor legale ce presupuneau ca desfășurarea jocurilor de noroc să se realizeze într-un cadru controlat. Potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, în forma în vigoare la data săvârșirii faptei, "Prin organizator de jocuri de noroc se înțelege persoana juridică licențiată să organizeze și să exploateze jocuri de noroc în condițiile prezentei ordonanțe de urgență și ale reglementărilor specifice. Poate dobândi această calitate persoana juridică de drept român constituită în condițiile legii sau persoana juridică constituită legal într-un stat membru al Uniunii Europene sau în state semnatare ale Acordului privind Spațiul Economic European sau din Confederația Elvețiană". Acordarea licenței de organizare a jocurilor de noroc, respectiv acordarea autorizației de exploatare a jocurilor de noroc se realizează, astfel cum statuează art. 13 alin. (1) din același act normativ, cu perceperea de taxe, iar operatorul economic trebuie să îndeplinească pentru obținerea licenței de organizare a jocurilor de noroc și a autorizației de exploatare a jocurilor de noroc condițiile prevăzute de dispozițiile art. 15, între acestea regăsindu-se și cele legate de numărul minim de mijloace de joc, locații sau dotări tehnice pentru care se poate solicita autorizarea, prevăzute la alin. (6) la pct. a) fiind impusă condiția ca pentru jocurile tip slot-machine, numărul minim de mijloace de joc care pot fi exploatate de același operator economic să fie de 75 de slot-machine, care pot fi exploatate în cadrul aceleiași locații sau în locații diferite. Dacă numărul autorizațiilor de exploatare a jocurilor de noroc plătite de organizator scade sub numărul prevăzut în prezenta ordonanță de urgență, licența de organizare a jocurilor de noroc se revocă de drept, fără îndeplinirea altor proceduri prealabile. Din economia acestor dispoziții legale, invocate de altfel, și de recurentă, rezultă, așadar, că numai o persoană juridică poate fi autorizată pentru desfășurarea de activități în domeniul jocurilor de noroc, iar nu una fizică; în cazul persoanei juridice, autorizarea pentru exploatare se poate da numai dacă sunt îndeplinite anumite cerințe, între care și aceea a deținerii unui număr minim de 75 de aparate de tip slot-machine. Aceasta nu înseamnă, însă, că pe tărâm delictual, nu poate răspunde și persoana fizică pentru organizarea în mod nelegal, neautorizat, a acestor jocuri. În limitele în care reclamantul a invocat prejudiciul pretins suferit prin fapta pârâtei, persoană fizică, raportarea la numărul minim de aparate pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot-machine relevă un prejudiciu eventual, virtual, în condițiile în care acest număr face parte dintre condițiile necesare autorizării unei persoane juridice, fiind prejudiciul pe care intimatul l-ar fi suferit dacă o persoană juridică ar fi exploatat mijloacele de joc, iar aceasta ar fi putut fi considerată drept organizator de jocuri de noroc. În cazul persoanei fizice însă, prejudiciul cert, din punctul de vedere al componenței pretinse de către intimat și în limitele învestirii instanței de recurs, este numai cel produs în mod efectiv prin exploatarea aparatelor de joc efectiv utilizate, astfel cum în mod corect a apreciat instanța de apel, ținând cont că prejudiciul nu se poate raporta la taxe și autorizații pe care persoana fizică nu le-ar putea obține, respectiv datora vreodată bugetului de stat. Prin urmare, este eronată și susținerea intimatei privind configurarea prejudiciului în cauză ca reprezentând taxa fixă pentru licență, taxa aferentă autorizației de exploatare a jocurilor de noroc de tip slot-machine și taxa de viciu pentru 75 de aparate, taxe care incumbă doar operatorului economic, în condițiile în care organizarea și exploatarea jocurilor de noroc este atributul exclusiv al unei persoane juridice care poate primi licență și poate fi autorizată în acest scop, după achitarea taxelor corespunzătoare care se fac venit la bugetul statului, cea care poartă în mod direct și exclusiv răspunderea pentru acest tip de activitate, conform art. 21 din O.U.G. nr. 77/2009. Din acest punct de vedere nu poate fi primită nici susținerea în sensul că întinderea prejudiciului ar trebui examinată în raport cu situația organizatorilor de jocuri de noroc care funcționează legal și care achită taxa de licență și taxa de autorizare pentru minim 75 de aparate. Aceasta întrucât răspunderea civilă poate fi angajată numai pentru un prejudiciu cert, prezent sau viitor, iar nu pentru unul potențial, a cărui producere în viitor este incertă și care ar putea fi doar presupus prin comparație cu prejudiciul ce ar putea fi adus de alte persoane în alte situații, chiar similare celei din cauză. În plus, situațiile juridice invocate sunt diferite. Astfel, spre deosebire de cazul operatorului economic care trebuie să achite taxa de licențiere sau autorizare, inclusiv în ipoteza revocării licenței de organizare, conform art. 15 alin. (6) lit. a) teza finală din O.U.G. nr. 77/2009, o persoană fizică nu va putea fi niciodată licențiată și autorizată pentru exploatarea jocurilor de noroc, concluzia impunându-se chiar dacă ea s-ar afla în situația particulară expusă de art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 77/2009, ceea ce însă, nu este cazul în speță, în condițiile în care în cadrul situației de fapt a cauzei, stabilite definitiv de căre instanța de apel, nu s-a reținut că ar fi existat vreun contract încheiat în condițiile legii între vreun organizator de jocuri de noroc și pârâta recurentă. Nu în ultimul rând, împrejurarea că și o persoană fizică ar putea fi subiect activ al infracțiunii incriminate de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, are relevanță în acțiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în condițiile C. proc. pen. Astfel, conform art. 28 alin. (1) C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite". În cauză, în procesul penal recurenta pârâtă a fost condamnată pentru fapta ilicită fundament și al prezentei acțiuni deduse judecății, acțiunea civilă fiind lăsată nesoluționată în condițiile art. 486 alin. (2) C. proc. pen. Or, potrivit acestui text procesual penal special, "(2) În cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă. În această situație, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile". Așadar, în privința celorlalte elemente (între care se înscriu fapta ilicită și vinovăția inculpatei - persoană fizică) există autoritate de lucru judecat a hotărârii penale de condamnare, cum este cazul și în speță, inculpata fiind condamnată prin sentința penală nr. 49/2020 a Judecătoriei Strehaia pentru fapta ilicită element al răspunderii civile delictuale prezente (deci, nu doar al răspunderii penale). De altfel, doar informativ, Înalta Curte menționează și că în cadrul paragrafului nr. 52, instanța supremă - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă a constatat în cadrul deciziei sale nr. 69/2022, faptul că "alte instanțe au apreciat că prejudiciul cert constă în taxa de licență și de autorizare corespunzătoare numărului de aparate efectiv exploatate (Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel București; secția civilă a Curții de Apel Craiova; Curtea de Apel Ploiești; Curtea de Apel Suceava; Tribunalul Prahova)", constatându-se așadar, existența de practică judiciară în sensul celor prezentate de instanța de apel în prezenta cauză. Întrucât ansamblul considerentelor anterior prezentate se constituie în contraargumente față de criticile din recurs ale recurentei pârâte relative faptului că prejudiciul nu ar fi unul cert, întrucât determinarea sa nu ar fi posibilă ca urmare a faptului că taxele respective în raport de care el a fost determinat incumbă doar persoanelor juridice, rezultă că întreg ansamblul acestor susțineri ale recurentei pârâte este unul nefondat. Așadar, în temeiul celor expuse supra, rezultă că în ipoteza în care persoana fizică exploatează jocuri de noroc, fără licență si fără autorizație prealabilă, prejudiciul cert, din punctul de vedere al componentei pretinse de către reclamant, este cel produs prin exploatarea aparatelor de joc efectiv utilizate, pentru funcționarea cărora era necesar a fi achitate taxe aferente licenței de organizare a jocurilor de noroc și autorizației de exploatare. Ca atare, reținând că recurenta pârâtă a desfășurat o activitate pe care legea nu i-o îngăduie, activitate prin care a obținut beneficii financiare nesupuse niciunei forme de taxare și impozitare, prejudiciind astfel statul, rezultă că acesteia îi incumbă, ca expresie a principiului reparării integrale a prejudiciului, și obligația de a achita taxele prevăzute de art. 14 din O.U.G. nr. 77/1999, ca parte componentă a prejudiciului de recuperat. Așadar, aserțiunea recurentei pârâte potrivit căreia prejudiciul reprezentat de taxele aferente activităților din domeniul jocurilor de noroc, reglementate de art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (2) lit. b) și art. 15 alin. (6) lit. a) din O.U.G. nr. 77/2009 este un prejudiciu eventual și virtual nu poate fi primită, întrucât acesta a constat în echivalentul taxei de licență în cuantum de 88.186 RON, al taxei de autorizare în cuantum de 11.464 RON, precum și al taxei viciu în cuantum de 1.763,72 RON, pentru 1 aparat exploatat, taxe prevăzute în anexa O.U.G. nr. 77/2009 în forma în vigoare la data săvârșirii faptei, modalitatea de determinare a întinderii prejudiciului nefiind așadar, legală. Împrejurarea că taxa pentru licența de organizare a jocurilor de noroc este reglementată în mod unitar prin anexa la O.U.G. nr. 77/2009 și nu pe fiecare aparat în parte, precum în cazul celorlalte două componente ale prejudiciului constatat, împiedică fragmentarea acestei taxe, fapt care din punct de vedere juridic nu determină nici un fel de sincopă sau eroare în raționamentul legal adoptat de instanța de apel în stabilirea întinderii prejudiciului, ci dimpotrivă, îi consolidează corectitudinea. Pentru ansamblul acestor considerente, nu se poate afirma în mod întemeiat că cerința caracterului cert al prejudiciului ar fi fost stabilită în mod nelegal de către instanța de apel, nici din perspectiva existenței și nici din perspectiva posibilității de evaluare. Argumentele prezentate în precedent ilustrează faptul că dispozițiile legale din cuprinsul O.U.G. nr. 77/2009 sau H.G. nr. 870/2009 nu sunt de natură a infirma posibilitatea existenței și determinării întinderii prejudiciului cauzat prin fapta ilicită sancționată inclusiv pe plan penal, deci inclusiv conturarea legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu, element al răspunderii civile delictuale. Din perspectiva tuturor celor expuse, rezultă și că susținerea recurentei pârâte potrivit căreia hotărârea recurată conține motive străine de natura cauzei, susținere subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată, considerentele deciziei recurate fiind corecte prin raportare la calitatea recurentei de persoană fizică și nu juridică, astfel cum s-a ilustrat anterior. Așadar, inclusiv acest motiv de recurs este unul nefondat. Înalta Curte mai constată că elementele reprezentate de caracterul cert al unui prejudiciu și existența sau inexistența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul determinat într-o cauză reprezintă aspecte de fapt, determinabile pe baza probelor administrate pricinii. Or, criticile expuse în cuprinsul cererii de recurs care privesc modul de evaluare a situației de fapt și de interpretare a probațiunii administrate în cauză, recurenta-pârâtă făcând referiri la inexistența prejudiciului material, la nedovedirea acestuia, la imposibilitatea cuantificării sale prin prisma faptului că exista un singur aparat de tip slot machine, nu pot fi subsumate motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., întrucât ele pun în discuție temeinicia, iar nu legalitatea deciziei atacate. Modul de interpretare a probelor de către instanța de prim control judiciar, interpretare care ar fi condus, în opinia recurentei pârâte, la o constatare greșită a situației de fapt și, implicit, la obligarea acesteia la plata unui anumit prejudiciu, nu poate constitui obiect de cercetare în recurs, întrucât, astfel cum s-a arătat, recursul este o cale de atac exclusiv de legalitate, el nefiind mijlocul procedural prin intermediul căruia să se poată reinterpreta probele și să se ajungă la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel. Stabilirea unei alte valori probatorii a dovezilor administrate cauzei și, pe cale de consecință, validarea opiniei recurentei pârâte cu privire la neîndeplinirea condițiilor răspunderii pentru fapta proprie în reglementarea art. 1357 C. civ., ar însemna o reanalizare a situației de fapt și a modului cum aceasta a fost stabilită/reținută de instanța de apel, însă această împrejurare este incompatibilă cu controlul judiciar subsumat verificării legalității deciziei apelate, în condițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Pe cale de consecință, va fi respins recursul promovat ca fiind nefondat. Cât privește solicitarea formulată prin întâmpinarea intimatei Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc de admitere în integralitate a cererii de chemare în judecată, iar nu în parte, așa cum a fost soluționată în apel, instanța de recurs nu poate da curs unei astfel de cereri în lipsa formulării unei cereri de recurs de către intimată prin care să critice modul de soluționare a acțiunii sale. Aceasta întrucât cercetarea unei astfel de susțineri este subordonată dispozițiilor procedurale care interzic invocarea unei critici de nelegalitate omisso medio, cu încălcarea principiului ierarhiei căilor de atac, o atare dezlegare nefiind posibilă pentru prima dată în recurs. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei nr. 111/2023 din 21 martie 2023 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc.