ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1366/2024

Obiectul cauzei (fondul revizuirii - dosar nr. x/2021): Prin cererea înregistrată la 21 ianuarie 2021 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, contestatoarea Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, în contradictoriu intimata-creditoare A. și cu terții popriți B., Hidroelectrica S.A. și Trezoreria Sectorului 1 București, a formulat contestație la executare împotriva actelor din dosarul execuțional nr. x/2020 aflat pe rolul C. și D., prin care a solicitat anularea mai multor acte, între care și procesul-verbal de sechestru din data de 06.01.2021 privind aplicarea măsurii sechestrului asupra autoturismelor aflate în administrarea sa. De asemenea, a solicitat suspendarea executării silite, precum și întoarcerea executării silite.

Sentința pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București: Prin sentința civilă nr. 4056 din 7 mai 2021, Judecătoria Sectorului 1 București a respins contestația la executare formulată în contradictoriu cu terții popriți, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis, în parte, contestația la executare formulată în contradictoriu cu intimata A.. A anulat adresa de înființare a popririi din data de 06.01.2021 emisă de C. și D. în dosarul de executare nr. 1264/2020, în raport cu terțul poprit Hidroelectrica S.A.. A anulat procesul-verbal de sechestru din 06.01.2021 emis de C. și D. în dosarul de executare nr. 1264/2020. A respins contestația la executare în rest, ca neîntemeiată. A respins cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect. A respins cererea de întoarcere a executării silite, ca neîntemeiată și în temeiul dispozițiilor art. 717 alin. (2) C. proc. civ. a pus în vedere contestatoarei să achite suma de 126,14 RON către C. și D., reprezentând contravaloarea fotocopierii dosarului de executare nr. 1264/2020.

Decizia pronunțată de Tribunalul București: Prin decizia civilă nr. 752A din 25 martie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată contestația la executare privind procesul-verbal de sechestru din data de 6.01.2021 emis de C. și D. în dosar de executare nr. 1264/2020. A menținut în rest sentința apelată. Împotriva acestei hotărâri, contestatoarea Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a formulat cerere de revizuire, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cerere înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub dosar nr. x/2022.

Revizuire (dosar nr. x/2022): Prin decizia nr. 1720 A din 22 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admisă cererea de revizuire a deciziei nr. 752A din 25 martie 2022 pronunțată de București, secția a IV-a civilă, formulată de revizuenta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului. A fost anulată decizia atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție: Împotriva încheierii din 25 octombrie 2022 și a deciziei civile nr. 1720A din 22 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, recurenta A. a declarat recurs, invocând incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a arătat că instanța învestită cu soluționarea cererii de revizuire a încălcat, distinct de dispozițiile legale imperative consacrate de art. 510 alin. (2) C. proc. civ., chiar dispozițiile art. 131 C. proc. civ., pe care și-a întemeiat soluția de respingere, ca tardiv invocată, a excepției de necompetență materială a curții de apel în soluționarea cererii. În concret, deși instanța de judecată a reținut în considerentele hotărârii că "având in vedere ca la termenul anterior (25.10.2022) excepția nu a fost ridicata, iar instanța punând in discuție cererea de suspendare a executării silite, a apreciat ca pot fi puse concluzii pe anumite chestiuni (inclusiv stabilirea cadrului procesual) considerandu-se competenta, si nicio parte nu s-a opus acestor discuții", în realitate, la primul termen de judecată nu a pus în discuția părților nici competența instanței (chestiune care se impunea a fi stabilită de instanța înainte de orice alt aspect), nici cererea de suspendare a executării silite ci, a interpelat-o doar pe revizuentă în privința acestei chestiuni, ceea ce nu poate echivala cu sensul dat de legiuitor noțiunii de "punere a concluziilor". Sintagma "a pune concluzii" cuprinde orice susținere cu caracter juridic sau solicitare pe care o pot face părțile/reprezentanții părților în fața instanței, însă, această susținere se impune să fie pusă în discuția părților, pentru că altfel este încălcat atât dreptul la apărare, cât și principiul contradictorialității, principii fundamentale ale procesului civil. Faptul că instanța a apreciat că pot fi puse concluzii pe anumite chestiuni, nu echivalează cu o punere efectivă în discuția părților a acestor aspecte, cu atât mai puțin a celui privitor la stabilirea competentei de soluționare a cauzei din punct de vedere general, material și teritorial, ceea ce conduce la o evidentă încălcare a dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ. Opinia instanței de judecată, care a apreciat că pot fi puse concluzii nu răspunde exigenței dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce a determinat partea ca la termenul de judecată din data de 25 octombrie 2022 să nu invoce excepția de necompetență materială, cu atât mai mult cu cât interpelarea revizuentei cu privire la un alt aspect nu echivalează cu "concluzii contradictorii", iar pe de altă parte, cauza a fost amânată din oficiu de către instanța de judecată. Din analiza dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., se poate observa că legiuitorul a avut în vedere ca verificarea competenței să fie realizată din oficiu de către instanța de judecată, din formularea imperativă a normei rezultând că verificarea din oficiu este primul act de procedură pe care trebuia să îl îndeplinească, înainte de a interpela pe una dintre părți cu privire la o chestiune dedusă judecății și a dispune amânarea cauzei pentru un anumit motiv (neatașarea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea revizuită). În cauză, situația era cea prevăzută de art. 131 alin. (1) C. proc. civ., în care, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, iar "judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate". În absența acestor verificări obligatorii și față de motivul de amânare a soluționării cauzei, de chestiunile puse în discuția revizuentei privitoare la menținerea cererii care viza suspendarea executării silite, recurenta apreciează că primul termen la care, observând că instanța nu și-a verificat din oficiu competența, intimata putea să invoce verbal excepția de necompetenta materială, este cel din data de 22 noiembrie 2022. Trecând peste acestă susținere, instanța de judecată a optat pentru respingerea ca tardivă a excepției de necompetenta materială, procedând la soluționarea cauzei cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, prevăzută de art. 510 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că: "În cazul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța care a dat prima hotărâre". În cauză, prima hotărâre este sentința civilă nr. 10570 din 23 decembrie 2020 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr. x/2020. Prin urmare, competența de soluționare a cererii de revizuire revenea Tribunalului București, instanță mai mare în grad față de cea care a pronunțat această hotărâre. Prin urmare, recurenta apreciază incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., decizia civila nr. 1720 din 22 noiembrie 2022 și încheierea din 25 octombrie 2022 fiind date cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe. Din perspectiva nesocotirii normei imperative care stabilește competența de soluționare a cauzei în favoare instanței cu un anumit grad de jurisdicție, instanța a încălcat și regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, împrejurare care determină incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Instanța de judecată, încălcând atât dispozițiile imperative ale art. 510 alin. (2) C. proc. civ., cât și pe cele ale art. 131 C. proc. civ., a atras aplicarea dispozițiilor art. 176 C. proc. civ., care reglementează regimul juridic al nulităților necondiționate de existența unei vătămări, în cazul dovedirii ca fiind încălcate dispozițiile legele referitoare la competența instanței (pct. 3). Arătând că nulitatea intervine indiferent dacă norma de competență încălcată are caracter imperativ sau dispozitiv, deci indiferent după cum necompetența este absolută sau relativă, recurenta apreciază că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Un alt motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face referire la faptul că, făcând o greșită interpretare a legii, instanța a reținut în mod eronat existența puterii de lucru judecat, omițând a observa că se poate, cel mult, reține o practică neunitară a instanțelor de judecată în legătură cu aceeași problematică și, nicidecum, nu putea reține efectul juridic al puterii de lucru judecat al unei hotărâri prin care s-ar fi tranșat definitiv o chestiune litigioasă, fiind făcută o greșită aplicare în speță a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. A reține și a consfinți o opinie a unei instanțe de judecată care apreciază că autoturismele asupra cărora a fost instituit sechestru fac parte din domeniul public al statului, fiind finanțate de la bugetul de stat și destinate funcționalității revizuentei, fiind destinate ocupației sau profesiei acesteia, nu poate conduce la concluzia unei analize temeinice a dispozițiilor legale, ci este o evidentă aplicare greșită a lor. În privința finanțării acestora de la bugetul de stat, recurenta precizează că, prin dispozițiile art. (1) din O.U.G. nr. 23/2004, legiuitorul a avut în vedere exceptarea de la executare strict a unor disponibilități bănești și anume, a celor existente în conturile deschise pentru finanțarea cheltuielilor prevăzute la alin. (1), printre care se numără și cele aferente funcționarii. Or, în cauză nu există situația în care revizuenta să fi deschis conturi în vederea finanțării unor cheltuieli utile funcționării sale, iar sumele respective să fie destinate procurării de bunuri cu această destinație, care să fi fost proprite de executorul judecătoresc. Autoturismele supuse executării silite mobiliare asupra cărora a fost aplicat sechestrul, nu sunt destinate funcționalității revizuentei, exercitării ocupației sau profesiei sale, întrucât AAAS nu are în obiectul de activitate transporturi sau vânzare/închiriere autoturisme. Mai mult, autoturismele nu sunt disponibilități bănești, pentru a putea fi încadrate în dispozițiile legale anterior menționate, asa cum greșit s-a considerat prin hotărârea recurată, dispozițiile legale care reglementează excepții de la regula generală fiind de strictă interpretare și aplicare. De asemenea, bunurile asupra cărora s-a instituit sechestrul nu sunt bunuri proprietatea publică a statului și nu exista niciun un înscris din care să rezulte natura acestor bunuri ca fiind bunuri proprietate publică.

Apărările formulate în cauză: Intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-revizuentă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimată.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii pe rolul instanțelor judecătorești (21 ianuarie 2021), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 21 mai 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursurilor, urmând a se pronunța cu prioritate asupra excepției nulității recursului declarat împotriva încheierii din 25 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prioritar, în ceea ce privește excepția nulității recursului declarat împotriva încheierii din 25 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, invocată din oficiu, Înalta Curte reține că, prin încheierea anterior menționată, ce face obiect al examinării, instanța de revizuire, aflată la primul termen de judecată alocat în dosar, a reținut că procedura de citare este legal îndeplinită și a pus în discuția contradictorie a părților cererea de suspendare a executării silite, cerere formulată în cadrul cererii de revizuire. Prin cererea de recurs, recurenta (ce a avut calitatea de intimată în revizuire) critică în fapt o măsură pe care instanța de revizuire nu a dispus-o, arătând că în cuprinsul încheierii din 25 octombrie 2022 nu se regăsesc argumentele care să justifice competența de soluționare a cauzei în condițiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ. Criticile vizează, în realitate, faptul că instanța, în cuprinsul acestei încheieri, pronunțate la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, nu a motivat competența de soluționare a cererii de revizuire, trecând peste invocarea și punerea în discuție a părților a competenței de soluționare a cauzei. O atare manieră de invocare a nelegalității încheierii, ce face referire nu la măsurile procesuale dispuse de instanță și consemnate în cuprinsul actului procedural, ci la o eventuală omisiune a instanței de a consemna, în mod expres, faptul că este competentă general, material și teritorial să judece pricina, nu se circumscrie motivelor de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a anula recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii din 25 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1720A din 22 noiembrie 2022 pronunțată de aceeași instanță, într-o primă critică, recurenta a arătat că instanța de revizuire a încălcat prevederile art. 510 alin. (2) C. proc. civ. și art. 131 C. proc. civ., dispoziții pe care și-a întemeiat soluția de respingere, ca tardiv formulată, a excepției de necompetență invocată la termenul din 22 noiembrie 2022. Contrar aspectelor reliefate de recurentă, critica nu atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (ce are în vedere situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de oridne publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii), ci având în vedere soluția pronunțată în practicaua deciziei (respingerea excepției de necompetență ca fiind tardiv formulată), se constată că susținerile recurentei, vizând greșita aplicare a unor norme de drept procesual, se circumscriu motivului de casare reglementat de de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Referitor la regimul juridic al invocării excepției de necompetență, se reține că una dintre inovațiile actualului C. proc. civ., prin care s-a urmărit să se dea o finalitate practică unui principiu nou al procesului civil - acela al accelerării judecății reglementat de art. 6 alin. (1) C. proc. civ., o reprezintă stabilirea unei limite temporale pentru invocarea excepției de necompetență materială și, anume, până la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, adică termenul la care părțile, legal citate, pot pune și concluzii. Dacă necompetența nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate ori, în condițiile art. 131 alin. (2) C. proc. civ., la termenul acordat în mod excepțional pentru lămurirea împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenței, excepția necompetenței se acoperă definitiv și nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a arătat că sintagma "a pune concluzii" cuprinde orice susținere cu caracter juridic sau solicitare pe care o pot face părțile ori reprezentanții părților în fața instanței, însă, această susținere se impune să fie pusă în discuția părților, pentru că altfel este încălcat atât dreptul la apărare, cât și principiul contradictorialității, principii fundamentale ale procesului civil. Contrar acestor susțineri, "a putea pune concluzii" în sensul art. 131 alin. (1) C. proc. civ., înseamnă că partea este în măsură să își exprime poziția procesuală sau punctul de vedere în legătură cu orice aspect din proces. Părțile dintr-o cauză nu trebuie să pună efectiv concluzii (cu respectarea principiilor dreptului la apărare și contradictorialității), ci doar să aibă această posibilitate. Tocmai de aceea, cerințele art. 131 alin. (1) C. proc. civ. sunt îndeplinite chiar dacă toate părțile lipsesc, cu condiția să fi fost legal citate. O altă critică formulată de recurentă asociază pronunțarea încheierii interlocutorii prevăzute de art. 131 alin. (1) C. proc. civ. cu invocarea excepției de necompetență, partea arătând că la primul termen de judecată din 25 octombrie 2022 nu se puteau pune concluzii, întrucât nu a fost pusă în discuția părților competența de soluționare a cauzei. Cum instanța nu și-a verificat din oficiu competența, recurenta apreciază că putea să invoce excepția de necompetență materială abia la termenul din data de 22 noiembrie 2022, așa cum a și procedat. Aceste susțineri sunt nefondate. Astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei nr. 31 din 11 noiembrie 2019 pronunțată în recurs în interesul legii, "chiar și în situația în care nu există o încheiere interlocutorie prin care s-a reținut competența (cum este cazul în prezentul dosar), de altfel, obligatorie, în temeiul prevederilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., efectul neinvocării în termen a excepției de necompetență reprezintă stabilirea competenței în favoarea instanței sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat." Din interpretarea prevederilor art. 130 - 131 C. proc. civ. rezultă că neinvocarea în termen a excepției de necompetență are ca efect consolidarea competenței instanței inițial sesizate, în condițiile operării unei prorogări legale de competență sui-generis. În mod legal, curtea de apel a reținut că excepția necompetenței materiale a fost tardiv invocată la 22 noiembrie 2022, ulterior primului termen de judecată la care părțile legal citate puteau pune concluzii, termen care în cauza dedusă judecății a fost la 25 octombrie 2022, când instanța, chiar în lipsa mențiunii exprese, a apreciat că este competentă și a dat cuvântul părților asupra unor măsuri procesuale. Printr-un ultim motiv de recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța a făcut o greșită aplicare a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., reținând în mod eronat efectul puterii de lucru judecat al unei hotărâri prin care s-ar fi tranșat definitiv o chestiune litigioasă, omițând a observa că se poate, cel mult, constata o practică neunitară a instanțelor de judecată în legătură cu aceeași problematică. În considerarea soluției pronunțate și având în vedere criticile din recurs, se reține că modalitatea în care instanța de revizuire a făcut aplicarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., norme de drept procesual, poate fi verificată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În speță, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri s-a fundamentat pe ipoteza existenței unor dezlegării jurisdicționale diferite, statuate prin hotărâri definitive pronunțate cu privire la aceleași părți și vizând aceeași chestiune litigioasă, legate de situația autoturismelor enumerate în cuprinsul unor procese-verbale de sechestru. Cu referire la acest aspect, instanța de revizuire a reținut că: "În concret, în cel de-al doilea litigiu nu se poate reține că autoturismele enumerate în procesul-verbal de sechestru din data de 06.01.2021 nu sunt exceptate de lege de la urmărirea silită, după ce anterior o altă instanță de judecată a stabilit contrariul. Cu alte cuvinte, în litigiul anterior s-a tranșat, în privința autoturismelor enumerate în procesul-verbal de sechestru din data de 05.06.2020, între aceleași părți (Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și A.) și în analizarea acelorași dispoziții legale - art. 3 din O.U.G. nr. 23/2004 (pe care instanța din al doilea litigiu le-a considerat inaplicabile, spre deosebire de instanța din primul litigiu), caracterul lor insesizabil, care a fost astfel stabilit definitiv și cu putere de lucru judecat." Astfel cum a punctat și instanța de revizuire, spre deosebire de efectul negativ al autorității de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio) doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză), în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat ce valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența triplei identități. În acest caz, o chestiune litigioasă, dedusă judecății chiar în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur). Contrar susținerilor recurentei, nu se poate reținte "o practică neunitară a instanțelor de judecată în legătură cu aceeași problematică", cât timp chestiunea litigioasă a primit dezlegări diferite în cadrul unor procese purtate între aceleași părți - caz în care se impune verificarea condițiilor prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. Instanța de revizuire nu a reținut și a consfințit o opinie a unei instanțe de judecată, care a apreciat că autoturismele asupra cărora a fost instituit sechestrul fac parte din domeniul public al statului, astfel cum a arătat recurenta în cererea de recurs, ci a dat eficiență dispozițiilor referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat, sub aspectul efectului său pozitiv, făcând o legală aplicare a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., reținând în mod corect că în cauză există identitate de chestiune litigioasă. Celelalte aspecte prezentate de recurentă, vizând aplicarea dispozițiilor art. (1) din O.U.G. nr. 23/2004 și faptul că în cauză nu există situația în care să fi fost deschise conturi în vederea finanțării unor cheltuieli utile funcționării, sunt chestiuni ce țin exclusiv de fondul litigiului și nu au primit o dezlegare în cuprinsul deciziei recurate, instanța reținând că analizarea acestora nu corespunde ipotezei normative reglementate prin art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se impune a fi subliniat faptul că ceea ce s-a invocat prin revizuire a fost efectul pozitiv al lucrului judecat, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluție, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri. Este adevărat că această reglementare a autorității de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prin urmare, efectul pozitiv al lucrului judecat nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate. Rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu. Prin urmare, se reține că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiate pe textul anterior menționat nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri. În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată și de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe în legătură cu existența acelei hotărâri. Această cerință izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situația în care competența de soluționare este dată instanței ierarhic superioară în grad celor care au pronunțat hotărârile pretins contrare) și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010). Astfel, contrar celor susținute de către recurentă, se constată că dezlegarea dată cererii de revizuire de către Curtea de Apel București este conformă dispozițiilor legale incidente - în mod legal, reținând existența identității de chestiune litigioasă, instanța a admis cererea de revizuire, a anulat decizia atacată și atrims cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de fundament, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.