ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1234/2024

Ședința publică din data de 14 mai 2024

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 12 august 2019, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății, să se dispună:

A) majorarea cuantumului de compensare atribuit prin decizia de compensare nr. x din data de 10 iulie 2019 de la 3.627.260 puncte la numărul de puncte ce va fi stabilit în urma unei expertize, apreciind că se impune majorarea celui stabilit prin decizia de compensare cu 10.000.000 puncte suplimentare, adică până la 13.627.260 puncte, echivalent a 13.627.260 RON pentru imobilul situat în Arad, bd. x, ce a făcut obiectul notificării nr. x/2001 și a rezultat din decizia 100 din data de 28 ianuarie 2005 P.M.B., obiect al dosarului nr. x/2017 - soluționat prin decizia civilă 615 din data de 24 aprilie 2019 a Curții de Apel București - definitivă;

B) majorarea cuantumului de compensare atribuit prin decizia de compensare nr. x din data de 10 iulie 2019 și pentru dosarul administrativ nr. x/CC, astfel cum a fost acesta constituit și având în vedere decizia A.A.A.S. nr. 59 din data de 2 mai 2012, precum și obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de compensare cu valoare suplimentară pentru următoarele imobile:

a. Oradea, str. x, înscris în C.F. x Oradea, nr. top x;

b. Arad, str. x, construcții și teren nr. topo x nr. topo x nr. topo x nr. topo x nr. topo x nr. topo x;

c. Arad, Calea x - 8939 mp - C.F. x, C.F. x; 8813 mp teren și 1984 construcții - C.F. x și x;

d. Arad, Calea 6 Vânători - teren 7286 mp - C.F. x;

e. Arad, str. x - teren 450 mp - C.F. x, topografic x;

f. București, șos. x, sector 5 - teren 25615, 56 mp și construcții 1990 mp, cu o valoarea suplimentară față de cea de la cap. I provizorie de 96.000.000,00 puncte, echivalentul a 96.000.000,00 RON, imobile pentru care nu s-a realizat evaluarea legală, deși dosarul nr. x C. civ. s-a soluționat în integralitatea sa prin decizia contestată.

Prin încheierea de ședință din data de 15 iunie 2020, s-a dispus disjungerea capătului 2 de cerere și formarea unui nou dosar, sens în care s-a format prezentul dosar - nr. x/2020

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă

Prin sentința civilă nr. 219 din data de 28 februarie 2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte contestația precizată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, a anulat decizia de compensare nr. x din data de 10 iulie 2019 emisă de pârâtă în dosarul de despăgubiri nr. x/CC și a obligat pârâta să emită în favoarea contestatorilor, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, decizie de compensare prin 89.689.790,8 puncte din care: 62.744 puncte pentru imobilul din Oradea, str. x; 5.445.580 puncte pentru imobilul din Arad, str. x (cu excepția ap. 5); 4.387.406,8 puncte pentru imobilul din Arad, Calea x; 2.584.546 puncte pentru imobilul din Arad, Calea 6 Vânători; 62.282 puncte pentru imobilul din Arad, str. x; 77.147.232 puncte pentru imobilul din București, Șoseaua x.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 167A din data de 13 februarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinței civile nr. 219 din data de 28 februarie 2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-contestatori A. și B., decedată pe parcursul procesului, prin moștenitor C..

A schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că: a obligat-o pe apelanta-pârâtă să emită în favoarea intimaților-contestatorilor, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, decizie de compensare prin 30.259.668,58 puncte pentru imobilele din Oradea, str. x; Arad, str. x (cu excepția ap. 5); Arad, Calea x; Arad, Calea 6 Vânători; Arad, str. x; București, Șoseaua x.

A păstrat restul dispozițiilor din sentința civilă apelată.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 167A din 13 februarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au formulat cerere de revizuire revizuenții A. și C., în calitate de succesor al lui B..

I.5. Înregistrarea cererii de revizuire la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 12 martie 2024, sub nr. x/2024 și a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2.

I.6 Cererea de revizuire

Invocând incidența dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuenții au susținut că decizia civilă nr. 167 din data de 13 februarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă încalcă autoritate de lucru judecat a hotărârilor definitive anterioare, respectiv: decizia civilă nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011; decizia civilă nr. 340A din data de 4 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018; decizia civilă nr. 1263 din 24 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017; decizia civilă nr. 615A din data de 24 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2017; decizia civilă nr. 439A din data de 17 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019; decizia civilă nr. 274 din data de 25 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2019.

În opinia revizuenților, decizia atacată încalcă autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor date prin deciziile anterior arătate cu privire la următoarele aspecte: regimul juridic aplicabil cauzei/a legii aplicabile cauzei; forma aplicabilă la soluționarea cauzei; modalitatea de aplicare și efectele asupra cauzei și, de asemenea, cu privire la acordarea a mai mult decât s-a cerut; cu privire la limitele de analiză a unui apel.

A precizat că toate hotărârile la care s-au referit au fost pronunțate între aceleași părți (D. și C.N.C.I), litigiile au același obiect (drepturile la măsuri compensatorii, transmise prin succesiune legală, pentru bunurile aparținând foste societăți "D. și Fii") și aceeași cauză juridică (coordonatele litigioase fiind absolut identice, litigiul pendinte nefiind unul distinct, ci unul complementar celor anterioare).

Totodată, au menționat că prezentul litigiu este o prelungire a litigiilor anterioare, iar singurul element care nu a format obiectul judecăților anterioare este valoarea măsurilor compensatorii pentru o parte din drepturile pe care le-au dobândit din același izvor.

Au subliniat revizuenții că întinderea dreptului lor subiectiv (bunurile asupra căruia poartă) și caracterul integral (neplafonat) al acestuia au fost chestiuni lămurite prin hotărârile anterioare, astfel că dezlegările date se impuneau actualei judecăți ca un dat ce nu mai putea fi nici măcar verificat, cu atât mai puțin rezolvat în mod diferit.

Revizuenții au susținut că toate litigiile puteau forma obiectul unei singure judecăți și numai soluționarea fracționată a cererilor de către intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a determinat o fragmentare a pricinii în mai multe litigii.

Ca atare, au apreciat că toate hotărârile pronunțate trebuiau să aibă același tratament juridic asupra tuturor chestiunilor principale (calitatea de persoane îndreptățite, bunurile asupra cărora poartă dreptul la măsuri compensatorii, incidența Legii nr. 10/2001R pentru toate aceste bunuri, caracterul neplafonat al măsurilor compensatorii ce li se cuvin), deosebirile trebuind să se circumscrie strict valorii măsurilor compensatorii atribuite fiecărui bun, luat ut singuli, în funcție de rapoartele de evaluare efectuate în fiecare cauză.

În contextul arătat, revizuenții au apreciat că hotărârea atacată vine în conflict evident cu hotărârile anterioare, soluționând diferit o problematică esențială pentru dreptul lor subiectiv, încât, puse alături, aceste hotărâri nu se pot concilia, situație în care legea impune un singuri remediu - prevalența primelor hotărâri.

I.6. Apărările formulate în cauză

Intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu a formulat întâmpinare.

Prin concluziile scrise înregistrate la data de 22 aprilie 2024, revizuenții, în esență, au susținut că instanța de apel a tranșat în mod eronat aspectele vizând autoritatea de lucru judecat (atât din perspectiva excepției autorității de lucru judecat, cât și a puterii de lucru judecat) invocată prin raportare la hotărârile anterioare menționate prin cererea de revizuire.

Totodată, au subliniat că prin hotărârile a căror autoritate de lucru judecat pretind că a fost încălcată: s-a constatat care este legea aplicabilă speței la acea dată, tranșându-se inclusiv în ceea ce privește chestiunea aplicabilității art. 24 din Legea nr. 165/2013 în forma stabilită prin H.P. nr. 30/2020; s-a dispus asupra dreptului neplafonat, avându-se în vedere obiectul și cauza acestor acțiuni - toate au hotărât cu privire la bunuri din același patrimoniu, aflate în situații absolut identice, doar adresa și nr. cadastral fiind diferite; au hotărât că au fost învestite - evaluarea acestora în raport cu dispozițiile legale; au cunoscut cesiunea, deci și, implicit, aplicarea H.P. 30/2020, dacă aceasta se putea aplica legal în cauză. În plus, față de litigiul cu privire la care s-a constatat că s-ar fi pus în discuție tangențial chestiunea plafonării, au susținut că instanța a judecat aspecte care fuseseră tranșate prin aceasta, precum și că a reținut și alte chestiuni care nu au legătură cu decizia acestei instanțe.

Afirmând că prin înțelesul noțiunii de "obiect al acțiunii/litigiului" se înțelege primordial dreptul subiectiv dedus judecății, nicidecum bunurile - obiectele materiale - asupra cărora poartă acest drept subiectiv, au arătat că întregul suport argumentativ al hotărârii supuse revizuirii este subsumat tezei că obiectele materiale sunt altele decât cele din litigiile anterioare, chiar dacă dreptul subiectiv este identic, iar prezența unui motiv de ordine publică poate și trebuie să fie invocat de către instanță în condițiile art. 479 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Au mai susținut revizuenții și că, în speță, conflictul dintre două prevederi, ambele de ordine publică, respectiv prezumția irefragrabilă a lucrului judecat și o altă instituție de drept material substanțial [art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013] a fost rezolvată de către curtea de apel în sensul că imperativul autorității/puterii de lucru judecat poate fi înfrânt de imperativul unei norme de drept material/substanțial. În opinia revizuenților, o atare conduită ar presupune că orice hotărâre definitivă ar putea fi rediscutată ulterior (în afara căilor extraordinare de atac) dacă este vorba despre o normă imperativă ce nu a format obiectul unei tranșări explicite, ceea ce ar conduce la o adăugare la lege, respectiv la o instituție juridică nouă, complinitoare celei a autorității de lucru judecat, anume cea în care aceasta ar putea fi nesocotită dacă i se opune un motiv de ordine publică ce nu a fost tranșat explicit prin hotărârea ce a dobândit valența lucrului judecat.

Concluzionând, au arătat că tocmai în privința substanței dreptului subiectiv dedus judecății (măsuri compensatorii neplafonate) ultima hotărâre nu poate fi conciliată cu cele anterioare, iar argumentul invocării unei norme imperative de drept substanțial nu poate înfrânge norme imperative de drept procesual, ordinea prevalenței acestora fiind întotdeauna acea ca, în cadrul oricărui litigiu, primele norme imperative ce se impun a fi respectate sunt cele de drept procesual, orice dezbatere pe problema fondului dreptului dedus judecății fiind subsidiară respectării rigorilor imperative de procedură.

La data de 26 aprilie 2024, revizuenții au depus concluzii scrise, prin care au susținut posibilitatea exercitării căii de atac a revizuirii și în situația în care instanța a cărei hotărâre se cere a fi revizuită a analizat autoritatea de lucru judecat și a respins-o.

În esență, au arătat că dispozițiile legale care reglementează calea de atac a revizuirii nu impun condiția ca autoritatea de lucru judecat să nu fi fost invocată, iar, dacă a fost invocată, instanța să nu se fi pronunțat cu privire la aceasta.

În opinia revizuenților, condiția neinvocării sau nesoluționării excepției/apărării de fond a autorității de lucru judecat prin hotărârea atacată reprezintă o adăugare la lege, o restrângere pe cale de interpretare jurisprudențială a exercițiului unei căi de atac, mai exact a limitelor sub care aceasta poate fi promovată.

În susținerea acestei poziții, au invocat importanța conferită de legiuitor nesocotirii autorității de lucru judecat, menționând că această importanță este reflectată și de includerea acestui motiv între cele de revizuire, cât și între cele de recurs (recursul fiind o cale de atac de reformare), fiind și singurul temei legal pentru înrăutățirea situație în propria cale de atac.

Totodată, au afirmat revizuenții că, deși revizuirea este o cale de atac de retractare, pct. 8 al art. 509 alin. (1) C. proc. civ. are caracterul unei veritabile excepții, instituind o situație de reformare a hotărârii atacate, împrejurare susținută și de prevederile art. 510 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că aceste dispoziții atribuie competența de soluționare a cererii de revizuire instanței mai mari în grad față de instanța care a dat prima hotărâre, similar situație căi de atac de reformare, a cărei esență este tocmai faptul că prin aceasta se realizează controlul judiciar de către o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

În opinia revizuenților, o interpretare contrară a art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ar conduce la situația în care nesocotirea autorității de lucru judecat ar rămâne nesancționabilă în toate materiile în care nu este deschisă calea de atac a recursului.

De asemenea, revizuenții au solicitat ca Înalta Curte să evalueze efectele jurisprudenței în materie (admisibilitatea căii de atac a revizuirii), jurisprudență pe care o apreciază a fi fost consolidată în aplicarea vechiul C. proc. civ. și fără observarea unor norme legale noi, și care lipsește de garanție principiul supremației legii, prin raportare la prevederile art. 487, art. 245, art. 247, art. 432 și art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Au mai susținut revizuenții și că o hotărâre atacată cu revizuire are, recunoscut prin lege, un caracter provizoriu de autoritate de lucru judecat, iar interpretarea dată de jurisprudență aduce în discuție încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, precum și a art. 13 raportat la art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în conformitate cu care unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice care impune, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv unui litigiu să nu fie repusă în discuție și, de asemenea, ca instanțele să țină cont de constatările făcute anterior, fără să rejudece constatările instanțelor precedente (Brumărescu împotriva României, Amurăriței împotriva României).

În continuare, revizuenții au dezvoltat susțineri prin care tind să demonstreze existența autorității de lucru judecat cu privire la chestiunile puse în discuție prin cererea de revizuire.

Totodată, au invocat faptul că, în speță, curtea de apel a omis să se pronunțe asupra întinderii și calității opuse, ce rezultă din hotărârile pronunțate în dosarele nr. x/2017, nr. y/2017 și nr. z/2011, judecătorul susținând că nu regăsește tranșarea chestiunii plafonării explicite, dar nu se pronunță cu privire la aspectele pe care le-au invocat în mod expres.

Au subliniat că instanța nu s-a pronunțat cu privire la aspectul întinderii rezultat din îndreptățirea recunoscută în dosarul nr. x/2011, în contextul în care au invocat că, în acest dosar, în aplicarea Legii nr. 165/2013, s-a statuat că este vorba despre un drept nelimitat și neplafonat.

În plus, au criticat cele reținute de curtea de apel în sensul că există motive de apel noi și deci nu interesează hotărârile anterioare, constatare pe care o apreciază a fi eronată, întrucât analiza autorității de lucru judecat nu se realizează între motive de apel și obiect/cauză a hotărârii, ci între părți, obiect și cauză și părți, obiect și cauză. Ca atare, au susținut că judecătorul s-a pronunțat cu privire la alte chestiuni care nu au legătură cu autoritatea de lucru judecat și, ca atare, nu s-a pronunțat cu privire la autoritatea de lucru judecat pe care au invocat-o în raport de dosarul nr. x/2019.

Revizuenții au arătat și că nu au invocat autoritatea de lucru judecat ce rezultă din hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2019 în fața curții de apel, sub aspectul dacă decizia de compensare se referă la toate imobilele, autoritate de lucru judecat pe care înțelege să o supună controlului Înaltei Curți la acest moment.

De asemenea, au invocat că, în fața instanței de apel nu s-a susținut cu titlu de autoritate de lucru judecat faptul că hotărârile definitive date în dosarele nr. x/2019, nr. y/2019 și nr. z/2018 au stabilit că o decizie de compensare emisă nu mai poate fi plafonată; oricum, instanța nu s-a pronunțat pe acest aspect, ci s-a raportat doar la cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2020

Ca atare, revizuenții au apreciat că, indiferent dacă se va aprecia că această autoritate de lucru judecat a fost invocată pentru prima dată în fața instanței de revizuire, fie că se va reține că instanța de apel a omis să se pronunțe pe aspectele anterior arătate, se impune a se anula hotărârea revizuită.

I.7. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Prin rezoluția din data de 14 martie 2024, a fost fixat termen de judecată la data de 23 aprilie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra cererii de revizuire, amânând succesiv pronunțarea la data de 29 aprilie 2024 și, respectiv, la data de 14 mai 2024.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Analizând cererea de revizuire din perspectiva temeiului de drept invocat, în limitele stabilite de art. 513 alin. (3) C. proc. civ. și prin raportare la susținerilor părților, Înalta Curte urmează să o respingă, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente.

Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ. dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de atac de retractare se analizează prioritar condițiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate specifice ipotezei de revizuire invocate de partea care face uz de această cale de atac.

Rațiunea reglementării motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reprezintă temeiul juridic al prezentei căi extraordinare de atac, o reprezintă necesitatea asigurării efectelor depline ale autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive, în sensul că ceea ce s-a tranșat de către o instanță anterioară printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazis de o hotărâre ulterioară, care să statueze în sens contrar celor care au fost dezlegate în primul litigiu.

Aceasta înseamnă, în termenii art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că pentru a fi deschisă calea revizuirii trebuie să existe "hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Altfel spus, revizuirea este remediul procedural care intervine în ipoteza nesocotirii, într-o judecată ulterioară, a autorității de lucru judecat atașate primei hotărâri.

Ca atare, o judecată ulterioară nu poate contrazice ceea ce s-a tranșat definitiv într-un prim proces care a vizat aceeași cauză, același obiect și s-a desfășurat între aceleași părți [aspectul negativ sau extinctiv al autorității lucrului judecat, în reglementarea dată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ..], cum nu poate contrazice nici modalitatea în care s-a tranșat asupra unei chestiuni litigioase opuse de/între aceleași părți [efectul pozitiv sau normativ al autorității de lucru judecat, regăsit la nivelul așa-numitelor considerente decizorii, recunoscut ca atare prin dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ..].

Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază că ambele efecte ale autorității de lucru judecat presupun identitatea de părți, imutabilitatea și obligativitatea lucrului judecat fiind justificate doar față de cei care au participat în proces și au avut ocazia de a-și expune pretențiile și apărările, respectiv de a invoca motivele și argumentele pertinente în sprijinul poziției lor procesuale. Așa fiind, nu se poate reține că vreunul din efectele autorității de lucru judecat ar opera față de terți, situația acestora fiind reglementată de art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a deveni incidentă, în oricare dintre cele două manifestări ale sale (funcția negativă, care oprește un al doilea proces sau cea pozitivă, care înlesnește, sub aspectele tranșate, judecata celui de-al doilea proces, care pornește de la un "dat" dezlegat în raporturile dintre părți, fără posibilitatea contrazicerii), autoritatea de lucru judecat este, pe de o parte, subordonată relativității efectelor sale - adică se produce doar între aceleași părți care au stat în judecată în ambele procese - și, pe de altă parte, este necesar ca ea să nu fi fost invocată și dezbătută în ce de-al doilea litigiu.

Cea de-a doua condiție, a neinvocării și neanalizării autorității de lucru judecat a primei hotărâri, cu ocazia celei de-a doua judecăți, decurge în mod necesar din caracterul de cale extraordinară de atac, de retractare, a revizuirii care sancționează doar încălcarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, nu și modalitatea în care o a doua hotărâre, având de analizat excepția autorității de lucru judecat sau efectul pozitiv al lucrului judecat anterior, dă dezlegare acestor aspecte.

Aceasta, întrucât o raportare eronată a celei de-a doua instanțe la efectele lucrului judecat anterior se poate constitui într-un aspect de nelegalitate, cenzurabil prin intermediul căilor de atac, care permit reformarea unor astfel de hotărâri, în timp ce, pe calea revizuirii, ca mijloc procedural pus la dispoziție în mod excepțional părții, nu are loc o reformare a hotărârii, ci o sancționare - prin anularea celei de-a doua hotărâri care a nesocotit lucrul judecat anterior.

În speță, revizuenții au susținut că decizia nr. 167 din data de 13 februarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă încalcă autoritate de lucru judecat a hotărârilor definitive anterioare, respectiv: decizia civilă nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011; decizia civilă nr. 340A din data de 4 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018; decizia civilă nr. 1263 din data de 24 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017; decizia civilă nr. 615A din data de 24 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2017; decizia civilă nr. 439A din data de 17 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019; decizia civilă nr. 274 din data de 25 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2019.

Înalta Curte constată că, prin întâmpinarea formulată în faza apelului (în care a fost pronunțată hotărârea atacată prin prezenta revizuire), revizuenții, față de criticile formulate de către intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinței civile nr. 219 din data de 28 februarie 2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-au apărat invocând printre altele autoritatea de lucru judecat a deciziilor anterior menționate.

Susținând inadmisibilitatea motivelor de apel vizând incidența art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, verificarea dreptului de proprietate asupra imobilelor și a competenței entității învestite, precum și împrejurarea că nu au fost depuse înscrisuri pentru a se verifica aplicabilitatea art. 15 din Legea nr. 165/2013, revizuenții au invocat autoritatea de lucru judecat/puterea de lucru judecat a dezlegărilor date prin hotărâri definitive anterioare.

Astfel, au arătat că dosarul nr. x C. civ., în ceea ce privește aspectele de drept, persoana îndreptățită, calitate și întindere, a fost judecat în diferite forme: dosar nr. x/2017 pe componenta "imobilelor și notificărilor conținute de dosarul x/CC, cu autoritate de lucru judecat; dosar nr. x/2018 - soluționat la fond/suspendat în apel/soluție pe litispendență/conexare, cu autoritate de lucru judecat; dosar nr. x/2019 (integral dosar x/CC, ca urmare a contestării deciziei de compensare cu nr. x/2019) ce a devenit dosar nr. x/2019, pe competența din dosarul administrativ x/CC - ap. 5 din Arad, bd. x și de asemenea pe componenta dosar administrativ x/CC - restul imobilelor - dosar nr. x/2020, iarăși cu autoritate de lucru judecat pe două aspecte esențiale; dosarul nr. x/2017, decizie definitivă și urmat de dosarul nr. x/2019 - ca urmare a contestării deciziei de compensare emise după obligarea părții adverse prin dosarul nr. x/2018, de asemenea soluționat definitiv; dosarul nr. x/2018, soluționat definitiv; dosarul nr. x/2019, soluționat definitiv.

Au subliniat că pentru imobilele pentru care a fost emisă decizia de compensare în discuție, sentința civilă nr. 2140, pronunțată în dosarul nr. x/2011, are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește calitatea și existența dreptului pentru D., chestiune care nu mai poate fi modificată odată cu decizia definitivă a Curții de Apel Oradea dată în dosarul nr. x/2002.

De asemenea, au precizat că există și: două decizii definitive și irevocabile prin care se reține, cu autoritate de lucru judecat, existența calității pentru D. cu privire la aceste imobile; o decizie definitivă - nr. 2140/2011 -, prin care s-a statuat cu autoritate de lucru judecat cu privire la întindere; o sentință și o decizie definitivă în dosarul nr. x/2017, o decizie definitivă în dosarul nr. x/2017, dosarul nr. x/2018, o sentință și o decizie în dosarul nr. x/2018, o decizie și o sentință în dosarul nr. x/2019, toate confirmând și menționând expres cesiunea și rezoluțiunea acesteia, drepturile lui D., mai ales în calitate de moștenitori.

Au susținut că împrejurarea că sentința nr. 2140/2011 este o sentință cu autoritate și putere de lucru judecat pe aspectele existenței/întinderii/calitate rezultă și din alte hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat (efect negativ și pozitiv al autorității de lucru judecat). În acest sens, au făcut referire la hotărârile pronunțate în dosarele: nr. x/2017, nr. y/2019, nr. z/2017, nr. w/2018, nr. t/2018.

Totodată, au arătat că s-a statuat cu autoritate de lucru judecat/putere de lucru judecat și în ceea ce privește aspectul vizând aplicabilitatea prevederilor art. 31 din Legea nr. 10/2001, în acest sens menționând dosarele: nr. x/2011, nr. y/2017, nr. z/2017, nr. w/2018, nr. t/2019, nr. s/2019

În combaterea motivelor de apel, au susținut și că, așa cum rezultă din dosar, plafonarea nu a format obiectul deciziei de compensare, aspect cu privire la care au pretins că a fost tranșat, de asemenea, cu autoritate de lucru judecat/putere de lucru judecat.

Au menționat în acest sens hotărârile pronunțate în dosarele nr. x/2019, nr. y/2018 și nr. z/2019, afirmând că în toate cazurile a fost recunoscut un drept neplafonat, fiind statuat definitiv dreptul lor de accede la integralitatea măsurilor de compensare, indiferent de cuantumul acestora, fără incidența normei de excepție care impune plafonarea.

Cu referire la motivul de apel privind verificarea categoriei de folosință a imobilului la data preluării au susținut că acesta este nul, netemeinic și nelegal, aflându-ne în prezența unui extra petita și a autorității de lucru judecat.

Au arătat că, întrucât calitatea, dreptul și întinderea au fost stabilite prin hotărâre judecătorească, operând efectele autorității de lucru judecat (dosarul nr. x/2019 și sentința civilă nr. 2140/2021), partea adversă nu mai poate face această verificare și nici să o solicite pe cale judecătorească.

Au subliniat că în dosarul nr. x C. civ. toate aspectele privind calitatea, existența dreptului și întinderea, cu excepția evaluării, au fost judecate definitiv și irevocabil, fiind stabilit, de asemenea, că nu este aplicabil art. 31 din Legea nr. 10/2001.

Revizuenții au afirmat și că motivul de apel referitor la incidența art. 8 din Legea nr. 10/2001 și faptul că nu au fost depuse înscrisuri pentru a se verifica aplicabilitatea art. 15 din Legea nr. 165/2013 este nul, netemeinic și nelegal, invocând, și de această dată, că există autoritate de lucru judecat care provine din decizia nr. 1373R/2012.

Au apreciat și că instanța nu poate proceda la a verifica incidența art. 8 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme prin puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2140/2011 s-a stabilit obligația A.A.A.S. de a emite decizie ca entitate emițătoare, terenurile fiind intravilane.

De asemenea, au invocat existența autorității de lucru judecat/puterii de lucru judecat, raportat la sentința civilă nr. 201 din data de 9 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 274 din data de 25 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, dar luând în considerare și dosarele nr. x/2018 și y/2019 și în combaterea motivului de apel privind incidența art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

În sinteza apărărilor formulate prin întâmpinarea la apelul declarat de partea adversă, revizuenții au concluzionat că aspectele susținute prin motivele de apel, ce vizează neincidența art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, incidența art. 8 din Legea nr. 10/2001, neverificarea de către prima instanță a incidenței art. 15 din Legea nr. 165/2013/verificarea greșită a modalității de preluare a imobilelor de la autorii lor/lipsa înscrisurilor din care să rezulte dacă au fost încasate despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, plafonarea măsurilor de compensare prin aplicarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cad sub incidența autorității/puterii de lucru judecat a hotărârilor anterior menționate.

Au precizat și că prin decizia nr. 1373R/2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2011, a fost menținută sentința nr. 2140 din data de 30 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în ceea ce privește existența dreptului, întinderea acestuia și calitatea de persoane îndreptățite, precum și modalitatea de preluare a imobilelor, aplicarea indubitabilă a Legii nr. 10/2001, faptul că evaluarea nu se poate raporta la prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001, ci la valoarea bunurilor imobile preluate.

În plus, au arătat că prin aceeași decizie au fost enumerate toate imobilele asupra cărora se reține că au dreptul la măsuri compensatorii, cu evocarea actelor normative prin care au fost preluate abuziv.

În ceea ce privește chestiunea plafonării, au susținut că există șase hotărâri judecătorești care au statuat cu autoritate/putere de lucru judecat asupra acestui aspect, hotărâri ce au succedat deciziei nr. 1373R/2012, ultima fiind sentința civilă nr. 201/2021 definitivă prin decizia civilă nr. 274/2022, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2019 (în care le-au fost stabilite măsuri de compensare neplafonate).

Prin încheierea de ședință din data de 19 septembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu privire la excepția inadmisibilității pentru autoritate de lucru judecat sau putere de lucru judecat ori apărare de fond, cum au intitulat-o revizuenții, a considerat că nu este vorba despre o veritabilă excepție procesuală în accepțiunea art. 245 C. proc. civ. și, prin urmare, că nu se impune unirea cu fondul, nefiind o excepție, ci reprezintă apărări de fond care urmează să fie analizate și tranșate la deliberare și pronunțare.

În considerentele decizie atacate prin prezenta cerere de revizuire, instanța de apel, înainte de a analiza fiecare motiv de apel și apărările corespunzătoare, a evidențiat și a analizat aspectele vizând instituția autorității de lucru judecat, luând în considerare pozițiile antagonice ale părților sub aspectul incidenței sau neincidenței în speță a acestei instituții.

În urma acestei analize, a reținut că, întrucât nu există triplă identitate de elemente (părți, obiect și cauză), între prezentul dosar și niciuna dintre hotărârile pronunțate în dosarele invocate de revizuenți, aflându-ne în prezența unor obiecte diferite și a unor cauze diferite, nu este incident efectul negativ al lucrului judecat, judecata nefiind împiedicată sub acest aspect; așadar, ceea ce se pune în discuție este efectul pozitiv al lucrului judecat.

Totodată, cu privire la sentința civilă nr. 2140 din data de 30 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011, a constatat că aceasta a fost casată prin decizia civilă nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, astfel că nu se bucură de autoritate de lucru judecat (nici efect pozitiv și nici efect negativ), iar orice alt argument ar fi redundant.

Cu toate acestea, a apreciat că decizia civilă nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011 are aptitudinea de a beneficia de efectul opozabilității hotărârii în favoarea revizuenților și împotriva intimatei, cu privire la care a reținut că nu a făcut dovada contrară celor statuate prin decizia antemenționată, având în vedere că, în opinia pe care o împărtășește curtea de apel, pentru a se putea invoca efectul pozitiv al lucrului judecat nu este necesară identitate de părți, fiind suficient ca o parte să figureze în cel dintâi proces finalizat pentru a putea invoca în al doilea proces în care este parte efectul pozitiv al lucrului judecat împotriva unei părți care nu a avut această calitate și în primul proces.

Ca atare, a reținut că, prin decizia civilă nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011, în limitele considerentelor decisive (pe care le-a redat în cuprinsul deciziei atacate cu revizuire), s-a statuat cu privire la existența și întinderea dreptului, precum și la calitatea de persoană îndreptățită, iar intimata nu a făcut proba contrară, în ipoteza în care ne-am afla în prezența opozabilității, iar nu a obligativității de care se bucură efectul pozitiv al lucrului judecat.

Totodată, a constatat că în absolut niciunul dintre dosarele invocate de către revizuenți nu s-a analizat incidența art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, iar alegațiile acestora sunt străine de realitatea factual-juridică și contrazise flagrant de conținutul fiecărei hotărâri judecătorești.

A arătat că singurul dosar în care s-a invocat tangențial de către intimată incidența art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 a fost dosarul nr. x/2019, de la Curtea de Apel Timișoara, când obiecțiunea intimatei privind incidența art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 a fost calificată de către instanță ca nefiind o obiecțiune, urmând să se aprecieze dacă această critică se subsumează motivelor de apel, conform încheierii de ședință din 7 iunie 2022, după care instanța nu a mai dispus în niciun fel, adică nu a analizat efectiv această critică.

În analiza primului motiv de apel, instanța, apreciind că acesta este nefondat, a dat eficiență celor dezlegate prin decizia nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011, cu privire la care a reținut că a statuat aspra existenței și întinderii dreptului, precum și referitor la calitatea de persoane îndreptățite în ceea ce îi privește pe revizuenți (în decizie erau menționați cesionarii, dar prin efectul rezoluțiunii convenționale a cesiunii aceștia au redevenit titularii drepturilor în discuție) pentru bunurile printre care se regăsesc și cele care fac obiectului prezentului dosar.

Așadar, a constatat că există o decizie definitivă care a statuat cu privire la existența și întinderea dreptului, precum și la calitatea de persoane îndreptățite în ceea ce îi privește pe revizuenți pe care intimata nu o poate ignora și față de considerentele căreia nu s-a probat o altă situație juridică.

În plus, a avut în vedere și că, prin decizia civilă nr. 615A din data de 24 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2017, a fost obligată intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor să emită decizie de soluționare în dosarul administrativ nr. x/CC (reînregistrat sub nr. x C. civ.), față de dispoziția nr. 100 din data de 28 ianuarie 2005 emisă de Primarul Municipiului Arad.

De asemenea, curtea de apel, pentru a ajunge la concluzia că și cel de-al doilea motiv de apel este nefondat, a reținut, ca argument suplimentar, și că, prin decizia civilă nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011, s-a statuat fără putință de tăgadă incidența Legii nr. 10/2001, iar nu a altui act normativ reparator.

Reținând caracterul nefondat al celui de-al patrulea motiv de apel, curtea de apel a dat eficiență celor dezlegate prin decizia civilă nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011, arătând că împrejurarea că la dosarul cauzei nu s-ar afla niciun act de preluare a imobilelor este irelevantă din punct de vedere juridic, câtă vreme s-a reținut deja într-o hotărâre judecătorească definitivă faptul preluării abuzive a imobilelor în discuție, iar intimata nu poate ignora decizia antemenționată și nici nu a dovedit o altă situație juridică.

Și pentru a respinge criticile formulate prin cel de-al șaselea motiv de apel, instanța s-a raportat la decizia civilă nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011, constatând că prin aceasta s-a statuat cu privire la existența și întinderea dreptului, precum și la calitatea de persoane îndreptățite în ceea ce îi privește pe revizuenți (în decizie erau menționați cesionarii, dar prin efectul rezoluțiunii convenționale a cesiunii aceștia au redevenit titularii drepturilor în discuție) pentru bunurile printre care se regăsesc și cele care fac obiectului prezentului dosar, în același timp, reținându-se și incidența art. 3 lit. b) și art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar cu privire la modalitatea de stabilire a măsurilor reparatorii s-a învederat că sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Apreciind fondat cel de-al nouălea motiv de apel, instanța a reținut că în speță este perfect aplicabil art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în interpretarea dată prin Decizia nr. 30/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât prin contractul de cesiune autentificat sub nr. x din data de 20 noiembrie 2010, A. și B., în calitate de cedenți, au înstrăinat către numiții E. și F., în calitate de cesionari, dreptul la încasarea de despăgubiri pentru 7 imobile, dintre care 6 fac obiectul prezentului dosar, respectiv din Oradea, str. x; Arad, str. x (cu excepția ap. 5); Arad, Calea x; Arad, Calea 6 Vânători; Arad, str. x; București, Șoseaua x, în schimbul prețului de 4.000.000 euro, după care părțile au convenit asupra rezoluțiunii contractului de cesiune, așa cum rezultă din actul autentificat sub nr. x din data de 6 iulie 2016.

Mai mult decât atât, a arătat că în absolut niciunul dintre dosarele invocate de către revizuenți nu s-a analizat aplicabilitatea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, iar alegațiile revizenților în sensul incidenței efectului pozitiv al lucrului judecat sunt străine de realitatea factual-juridică și contrazise de conținutul fiecărei hotărâri judecătorești; în absolut nicio hotărâre judecătorească nu s-a analizat aplicabilitatea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, neavând nicio relevanță în prezenta cauză motivele pentru care instanțele care au soluționat dosarele invocate de către revizenți nu au analizat textul legal antemenționat.

A arătat că singurul dosar în care s-a invocat tangențial de către intimată incidența art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 a fost dosarul nr. x/2019, al Curții de Apel Timișoara, în care, însă, susținerea intimatei sub acest aspect nu a mai fost analizată.

În orice caz, a subliniat că, și în ipoteza inexistentă în speță, în care vreo instanță analiza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și nu plafona măsurile compensatorii, o atare măsură nu o obliga în niciun fel, fiind vorba despre bunuri diferite și motive de apel diferite (de exemplu, față de dosarul nr. x/2019).

Mai mult decât atât, a reținut că, prin decizia de compensare contestată în speță, nu s-au acordat despăgubiri pentru bunurile din prezenta cauză, astfel că intimata nu avea ce să plafoneze, deci nu se pune problema înrăutățirii situației juridice a revizuenților în propria cale de atac (contestație împotriva deciziei de compensare prin care nu s-au acordat despăgubiri pentru bunurile ce fac obiectul prezentei cauze).

În acest context, Înalta Curte constată că autoritatea de lucru judecat de care se prevalează revizuenții în prezenta cale de atac a fost invocată de către aceștia în fața instanței de apel, care a analizat-o și a dat o amplă dezlegare cu privire la motivul de apel respectiv.

Astfel, promovarea cererii de revizuire împotriva deciziei nr. 167A din data de 13 februarie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțate în dosarul nr. x/2020, sub motiv că aceasta ar fi potrivnică dezlegărilor date prin hotărârile anterioare (decizia civilă nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011; decizia civilă nr. 340A din data de 4 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018; decizia civilă nr. 1263 din data de 24 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017; decizia civilă nr. 615A din data de 24 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2017; decizia civilă nr. 439A din data de 17 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019; decizia civilă nr. 274 din data de 25 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2019), ale căror efecte au fost invocate de revizuenți pe parcursul procesului finalizat prin hotărârea atacată cu revizuire și care au făcut obiect al analizei și curții de apel, nesocotește reglementarea și fundamentul acestei căi extraordinare de atac.

În realitate, prin amplele motive formulate, revizuenții își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată pe fondul cauzei și de împrejurarea că instanța de apel nu a valorificat dezlegările date prin deciziile invocate în sensul urmărit de către aceștia, tinzând să transforme calea extraordinară de atac de retractare într-una de reformare, care să supună cenzurii instanței de revizuire legalitatea unei hotărâri definitive, în alte cazuri decât cele strict prevăzute de lege.

Un astfel de demers este inadmisibil, situându-se, prin modalitatea în care este dedus judecății, în afara sistemului legal al căilor de atac și tinzând la periclitarea securității raporturilor juridice, prin contestarea unei hotărâri definitive, intrate ea însăși, sub autoritate de lucru judecat.

Prin demersul lor, situat în afara dispozițiilor procedurale în materie, revizuenții pun în discuție dezlegări definitive, opozabile cu efectele lucrului judecat, nesocotind faptul că revizuirea se constituie într-un remediu extraordinar, care sancționează încălcări procedurale grave și nu într-o nouă cale de atac deschisă controlului de legalitate. Așa cum s-a arătat în doctrină și s-a statuat într-o jurisprudență constantă a instanțelor de judecată, în cazul revizuirii nu e permis un astfel de control de legalitate, câtă vreme verificarea pe care o poate realiza instanța de revizuire se limitează la situația de contrarietate a hotărârilor, cu sancțiunea aplicabilă, respectiv a anulării celei de-a doua hotărâri care nesocotește lucrul judecat anterior.

În cazul particular al prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu ne află în situația unei retractări efective a hotărârii, întrucât, în acest caz, competența de soluționare a revizuirii aparține unei instanțe diferite de cea care a soluționat fondul.

Revizuenții afirmă că, în circumstanțele invocării existenței motivului de revizuire dat de existența unor hotărâri definitive potrivnice, ne aflăm în ipoteza unei veritabile căi de atac de reformare, prin prisma efectelor pe care le produce admiterea revizuirii formulate pe acest temei, un argument în plus fiind atribuirea competenței de soluționare unei instanțe superioare, iar nu instanței care a pronunțat decizia a cărei retractare se cere.

Acest argument nu poate fi primit, revizuirea fiind o cale de atac de retractare în toate cazurile, inclusiv în cel reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Această caracteristică justifică de ce, chiar și în lipsa unei norme legale explicite în acest sens, revizuirea nu poate fi admisă dacă autoritatea de lucru judecat a fost invocată și înlăturată motivat în cel de-al doilea proces, statuarea asupra acestei chestiuni având ea însăși autoritate de lucru judecat.

Revizuenții susțin că această condiție ar reprezenta o adăugare la lege și invită Înalta Curte de Casație și Justiție să-și reconsidere jurisprudența. Trebuie totuși observat că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de lege include și o jurisprudență constantă, accesibilă și previzibilă. Mai mult, o deviere de la o jurisprudență constantă, fără a exista motive temeinice care justifică un reviriment general al practicii judiciare, constituie o încălcare a cerinței siguranței raporturilor juridice, mai ales dacă practica neunitară este localizată la nivelul instanței supreme, care este datoare să unifice, iar nu să scindeze jurisprundența (Beian c. României).

Totodată, în repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cauze în care instanța de revizuire s-a comportat ca o veritabilă instanță de control judiciar, analizând elemente asupra cărora instanțele statuaseră ori raportându-se la probe noi cu privire la care nu s-a demonstrat că era imposibil să fie procurate în primul proces; Curtea a statuat în mod constant că revizuirea nu trebuie să constituie apel deghizat (e.g., cauzele Costache c. României, Stanca Popescu c. României, Eugenia și Doina Dunca c. R. Moldova).

Dacă s-ar admite teza susținută de revizuenți, prin care aceștia afirmă că chiar și în situația în care autoritatea de lucru judecat (atât excepția autorității de lucru judecat, cât și puterea de lucru judecat) pe care au invocat-o a fost înlăturată prin analiza instanței de apel, calea extraordinară de atac a revizuirii este admisibilă, ar însemna ca instanța de retractare să nu se limiteze exclusiv la anularea ultimei hotărâri, ci să exercite un control judiciar asupra legalității modului în care a fost soluționată chestiunea autorității de lucru judecat (atât a excepției autorității de lucru judecat, cât și a puterii de lucru judecat), ceea ce este inadmisibil pe calea revizuirii.

Ca atare, Înalta Curte constă că nu există vreun motiv care să impună o modificare a jurisprudenței sale, în sensul susținut de revizuenți, neexistând nicio justificare pentru a se aprecia admisibilă o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ipoteza în care autoritatea de lucru judecat pe care aceasta se fundamentează a fost invocată de parte, a fost analizată și a fost înlăturată prin hotărârea atacă.

Analiza detaliată a Curții de Apel cu privire la motivele pentru care nu există autoritate de lucru judecat relevă astfel că cererea de revizuire este inadmisibilă, de vreme ce statuarea instanței se bucură ea însăși de atributul autorității de lucru judecat.

Nu sunt de natură a determina concluzia admisibilității prezentei cereri de revizuire nici susținerile prin care revizue