ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1188/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 22.12.2017, reclamantul Ministerul Tineretului și Sportului a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. și Federația Română de Rugby pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligați aceștia, în solidar, la plata sumei de 259.236 RON reprezentând rentă viageră încasată nejustificat, cu dobânzi și penalităti de întârziere. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 C. civ. Pârâta Federația Română de Rugby a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive, asupra căreia instanța s-a pronuntat la termenul de judecată din data de 8.05.2018, excepția prescripției dreptului material la actiune, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii. Pârâtul A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1744/12.11.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins pretențiile aferente perioadei martie 2006- noiembrie 2014, ca prescrise; a admis în parte acțiunea; a obligat pârâții la plata sumei de 52.134 RON reprezentând renta viageră încasată nejustificat în perioada decembrie 2014- iunie 2016, sumă ce se va actualiza cu dobânda legală, calculată de la data plății sumelor de bani până la achitarea integrală, efectivă a datoriei.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 585A/05.04.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de toate părțile împotriva sentintei nr. 1744/12.11.2021.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 585A/05.04.2023 au declarat recurs pârâtele B., în calitate de moștenitoare a pârâtului A. și Federația Română de Rugby. 4.1. Recurenta-pârâtă B. a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Arată recurenta că hotărârea atacată este nelegală sub aspectul reținerii culpei pârâtului A.. În acest sens, prin memoriul de recurs s-a arătat că, potrivit art. 40 din H.G. nr. 884/2001, prin formularea cererii către Ministerul Sportului, acesta urma să confirme dreptul la rentă viageră, în urma verificării întrunirii condițiilor solicitate, pe baza documentației înaintate de ceilalți participanți (petent, COSR, federația sportivă). Prin urmare, este corectă concluzia instanței de fond, menținută de instanța de apel, cu privire la faptul că termenul de prescripție începe să curgă din martie 2006, întrucât reclamantul avea la dispoziție toate instrumentele necesare, atât legale de verificare, cât și documentația prezentată, pentru a putea preveni o astfel de pagubă precum cea reclamată. Documentul prin care s-a acordat renta a fost efectuat chiar de către Minister, Referatul nr. x/25.04.2006, în cuprinsul acestuia se menționează că cererile au fost însoțite de confirmarea rezultatelor sportive de către federația natională pe ramura de sport, prezentate în anexă. În referatul întocmit de ANS nr. 51/25.04.2006 se precizează clar că la acordarea rentelor au fost avute în vedere confirmarea rezultatelor sportive prezentate în anexa referatului, anexă care însă lipsește dintre înscrisurile depuse de MTS, care nu precizează de ce lipsește această anexă mentionată în ordin, cu excepția susținerilor orale potrivit cărora nu există o obligație legală în acest sens. Chiar dacă s-ar admite această interpretare (care nu poate fi primită căci ar însemna că MTS nu este responsabil de controlul actelor comunicate de către celelalte organisme implicate în procedură), este de neînțeles de ce referatul de aprobare al rentei face referire la acestea. Rolul referatului este acela de informare, având, de regulă, o natură consultativă (de regulă legea cere existența lor în momentul emiterii unui act administrativ) și are un caracter obiectiv prin datele pe care le conține, de care organul emitent va ține seama la emiterea actului. Prin urmare, nu se poate accepta explicația MS potrivit căreia lipsesc pur și simplu documentele despre care se face referire în documentul din 2006, emis chiar de către reclamanta-apelantă, iar procedura reconfirmării nu există în legislația incidentă în speță. De altfel nici instanța de fond și nici cea de apel nu au examinat corespondența de la momentul acordării rentei. La momentul respectiv, prin adresa nr. x/30.05.2006, a Federației Române de Rugby către Agenția Națională pentru Sport și adresa nr. x/28.06.2007, a Federației Române de Rugby către Agenția Natională pentru Sport, se precizează faptul că documentele doveditoare au fost trimise către Agenție. Prin urmare rezultatele recurentului au fost confirmate de Federația Română de Rugby la nivelul anilor 2006-2007 iar documentația necesară a fost trimisă atât către COSR, cât și către ANS (ulterior MT S din nou Agenție). Din examinarea conținutului adreselor rezultă că Federația Română de Rugby a transmis către MTS nota prevăzută de art. 40 pct. 3 din H.G. nr. 884/2001 (Regulament de punere în aplicare a Legii nr. 69/2001), precum și documentele care atestă performanțele. Din interpretarea sistematică a art. 40 din normele de aplicare ale Legii nr. 69/2000 rezultă că era de competența MT S (locul unde se depunea atât cererea petentului cât și nota Federației de specialitate) să solicite clarificările COSR, iar nu de competența recurentului sau a Federației Române de Rugby. Toate aceste documente urmau să fie examinate de MTS, care confirmă dreptul de rentă viageră, acesta putând fi retras doar în cazurile prevăzute de art. 64 1 din Legea nr. 69/2000 și art. 41 din H.G. nr. 884/2001 or, în speță, nu subzistă niciuna din aceste situații enumerate în textul legal. Recurenta apreciază că în cauză ar fi incidente prevederile art. 1371 C. civ., deoarece Ministerul Sportului ar fi putut cunoaște pretinsele deficiențe la momentul acordării rentei, iar omisiunea ministerului de a solicita clarificări, obligație stabilită prin art. 40 alin. (3) din H.G. nr. 88/2001 este culpa reclamantului. În concret, nu se invocă în cuprinsul cererii de chemare în judecată acțiunea sau inacțiunea recurentului, care să fi cauzat prejudiciul reclamat, ci sunt enumerate o serie de acte administrative, care ar fi trebuit îndeplinite de MTS. Textele legale încălcate instituie obligații în sarcina Comitetului Olimpic Sportiv Român și a Ministerului Tineretului și Sportului, iar vinovăția privind încălcarea acestor obligații ori un eventual prejudiciu produs prin încălcarea acestor obligații legale, instituie o răspundere în sarcina respectivelor entități, iar nu în sarcina recurentului. Din extrasul deciziei nr. X/D39/2016 rezultă că deficiențele constatate au fost următoarele: MS nu a solicitat COSR clarificări suplimentare cu privire la încadrarea probei rugby; nu au fost prezentate documente prin care cererile întocmite de către sportivi, însoțite de nota federației sportive naționale au fost transmise de MS către COSR. În nici una dintre aceste două situații nu poate fi reținută participarea recurentului la activitatea administrativă a instituțiilor implicate, prin urmare nu poate fi determinată o legătură de cauzalitate și nici o faptă ilicită. În opinia recurentei, un alt motiv pentru care se impune respingerea acțiunii vizează culpa Ministerului Sportului, retinută prin hotărârea de fond ca efect al admiterii exceptiei prescriptiei. Apreciază recurenta că respectiva culpă se manifestă sub aspectul obligativității Ministerului Sportului de a verifica documentația în baza căreia se solicita renta, chestiune de fapt reținută prin Decizia nr. X/D39/2016 a Curtii de Conturi, definitivă și obligatorie, întrucât nu a fost atacată. Potrivit art. 40 alin. (3) din H.G. nr. 88/2001, Ministerul este instituția abilitată de a solicita clarificări în situația în care ar fi avut îndoieli, deci nu numai sub aspectul Deciziei susmentionate dar în baza legii reclamantul se află în culpă, chiar față de suma 52.134 RON admisă de instanța de fond or, în situația culpei comune, instanța trebuie să examineze în ce măsură întreaga sumă trebuie acoperită de pârâți și de ce nu chiar reclamantul trebuie să contribuie la acoperirea prejudiciului, din moment ce există o culpă a acestuia care nu se rezumă la prescriptie (sancțiune pentru inactiune), ci la suma neprescrisă, întrucât nu s-au gestionat în mod judicios resursele interne de control audit. Susține recurenta că la stabilirea întinderii răspunderii civile, față de cuantumul integral al prejudiciului cauzat, trebuie să se țină seama atât de gravitatea culpei autorului, cât și de aceea a culpei victimei, deoarece ambele au contribuit la cauzarea prejudiciului. În situația în care, atât reclamantul cât și pârâtul au făcut fapte culpabile care au dus la producerea prejudiciului, acțiunea introductivă trebuie respinsă, în baza principiului in pari causa turpitudinis cesat repetitio, dacă se conturează o culpă egală a părților, iar potrivit unei alte opinii, instantele judecătorești, nefiind chemate să facă dozajul culpei părtilor, acțiunea în restituirea sumelor de bani plătite trebuie respinsă ca inadmisibilă, deoarece reclamantul nu poate invoca propria turpitudine, chiar în cazul în care pârâtului i-ar fi imputată o culpă mai gravă. Cu alte cuvinte, este de ajuns să se constate că reclamantul se prevalează de propria sa turpitudine spre a obține restituirea obligației executate pentru ca acțiunea să fie respinsă ca inadmisibilă, deoarece nedemnitatea solvensului, justifică, prin ea însăși, independent de aceea a accipiensului, inadmisibilitatea acțiunii în repetițiune, fără a fi necesară condiția parității părtilor în imoralitate/culpă. Hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind sanctionată lipsa documentației din posesia MTS/ANS. Raționamentul potrivit căruia este posibil ca la momentul acordării rentei să nu fi existat atestarea rezultatelor încalcă prevederile art. 3 din OMTS nr. 491/2000 în sensul că realitatea rezultatelor se confirmă de federații la solicitarea MT S or, practic, instanța de fond afirmă indirect că renta s-a acordat fără ca MT S să fi verificat aceste rezultate, cu toate că din corespondența depusă la dosar rezultă că FRR a trimis arhiva cu rezultatele către intimată. Având în vedere poziția de reclamant, sarcina probei revine MTS și ar fi trebuit să se ceară acestui organism să probeze lipsa rezultatului, prin depunerea documentelor care atestă echipele care au participat la competiție în 1976-1977. De asemenea, interpretarea adreselor FRR de către instanta de apel este eronată, referitor la faptul că recurentul a făcut parte din lotul lărgit. Considerentele potrivit cărora ar fi fost rezervă, dincolo de faptul că până acum MTS nu a probat acest lucru și raportat la exigentele art. 64 alin. (1) 1 , nu pot fi interpretate în sensul că nu ar fi câștigat medalia de aur întrucât rezervele dintr-un joc de rugby au același program ca titularii și pot intra în teren în orice moment, iar în practică, în cursul unui joc, datorită durității cunoscute a acestui sport, toate rezervele au ocazia să intre în teren. 4.2. Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Federația Română de Rugby a învederat că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1371 (care reglementează vinovăția comună și pluralitatea de cauze) și art. 1382 C. civ. În acest sens, recurenta arată că Ministerul Tineretului și Sportului are propria culpă în producerea prejudiciului, atât prin faptul că nu a respectat integral procedura prevăzută de art. 40 din H.G. nr. 884/2001, în sensul că nu a înaintat Comitetului Olimpic Sportiv Român cererea de rentă viageră însotită de nota Federației privind atestarea rezultatelor, cât și prin faptul că nu a solicitat, în conformitate cu prevederile art. 3 din Ordinul nr. 491/2002 confirmarea realității rezultatelor obținute de către A.. Ministerul Tineretului și Sportului răspunde pentru confirmarea/infimarea dreptului la rentă viageră. În cauză, nu este vorba numai de neglijența reclamantului în ceea ce privește faptul că nu a solicitat și obținut de la Comitetul Olimpic și Sportiv Român atestarea la care se referă art. 40 pct. 3 din H.G. nr. 884/2001, ci și faptul că acesta a confirmat dreptul la rentă viageră. Confirmarea dreptului la rentă viageră pe care o realizează reclamantul potrivit dispozițiilor legale nu reprezintă o operațiune formală, ea trebuie să fie rezultatul unei operațiuni de verificare a parcurgerii tuturor etapelor și a obținerii tuturor documentelor impuse de lege. Prin urmare, procesul decizional (confirmare/infirmare) asupra dreptului de a obține renta viageră aparține reclamantului, iar acest proces de decizie presupune, în prealabil, verificarea documentelor, a dispozițiilor legale aplicabile a parcurgerii tuturor etapelor anterioare. Pe cale de consecință, verificarea corectitudinii solicitărilor pe care le soluționează aparține, după ceilalalți participanți implicați în procedura respectivă, reclamantului, care emite actul de decizie referitor la îndreptățirea solicitantului de a obține dreptul cerut. Arată recurenta că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1382 C. civ., respectiv a reținut solidaritatea, fără a argumenta, în concret, de ce suntem în prezenta unei răspunderi solidare, mai ales în conditiile în care art. 1382 C. civ. reglementează o răspundere solidară pasivă legală pentru autorii unei fapte prejudiciabile. În cauză nu există o faptă ilicită comună, nici nu se poate prezuma că pârâții sunt vinovați în egală măsură în aceeași proporție pentru producerea prejudiciului, fără a se analiza și stabili în mod concret, care au fost aportul și atitudinea psihică a autorilor faptelor la producerea prejudiciului. Această situație juridică reiese chiar din prevederile art. 43 din H.G. nr. 884/2001 care stabilesc că "de realitatea și exactitatea datelor cuprinse în cerere și în notele prevăzute la art. 4 răspund, în conditiile legii: petentul, federația sportivă natională și Comitetul Olimpic Sportiv Român". Or, în cauză suntem în prezenta a două fapte ilicite distincte, cea presupus săvârșită de către petentul/pârât A., constând în depunerea unei cereri privind acordarea rentei viagere, care conține date nereale și inexacte, pentru care acesta răspunde în temeiul art. 43 din H.G. nr. 884/2001 coroborat cu prevederile C. civ., și cea presupus săvârșită de Federația Română de Rugby, constând în atestarea nereală și inexactă a performanțelor realizate pentru care se solicită rentă viageră, pentru care federația răspunde în temeiul art. 43 din H.G. nr. 884/2001 coroborat cu prevederile C. civ. Totodată, recurenta pretinde că fiecare participant poate fi obligat la reparație numai în limitele în care propria faptă a determinat producerea prejudiciului, întrucât în noua reglementare a C. civ. se instituie criteriul proporționalității contribuției tuturor celor care au cauzat prejudiciul.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 7 februarie 2024, completul de filtru: - a admis în principiu recursul declarat de pârâta Federația Română de Rugby împotriva deciziei nr. 585/A din 5 aprilie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, - a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului declarat de pârâta Federația Română de Rugby la data de 24 aprilie 2024, - a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta B. împotriva aceleiași decizii.

Apărările formulate în cauză Recurenta Federația Română de Rugby a formulat întâmpinare la recursul pârâtei B. prin care a arătat că achiesează la susținerile recurentei în sensul că în mod corect instanțele anterioare nu au clarificat aspectul legat de lipsa documentelor prevăzute de lege privind acordarea rentei viagere din documentatia Ministerului Sportului prezentată la controlul Curtii de Conturi și nici nu au procedat la examinarea documentelor legate de corespondența de la momentul acordării rentei viagere. De asemenea, sustine în mod corect recurenta faptul că documetele au fost analizate de către Ministerul Sportului care a confirmat dreptul la rentă viageră, iar din referatul nr. x/25.04.2006 reiese că cererile au fost însotite de confirmarea rezultatelor sportive de către federație, acestea fiind anexate la cerere. Totodată, susținerea că Ministerul Sportului a contribuit la acest prejudiciu este corectă, deoarece acesta avea posibilitatea de a cunoaste pretinsele deficiențe în momentul acordării rentei, omisiunea ministerului de a solicita clarificări, obligatie reglementată de art. 40 alin. (3) din H.G. nr. 88/2001 induce culpa reclamantului. La data de 18.10.2023, intimata Agenția Națională pentru Sport a formulat întâmpinări distincte la ambele recursuri. Prin întâmpinarea la recursul pârâtei Federația Română de Rugby, intimata a arătat că instanța a reținut în mod temeinic faptul că a fost emisă o atestare de principiu cu privire la încadrarea probei de rugby în categoria probelor olimpice. Prin urmare, acest motiv de recurs întemeiat pe culpa intimatei nu poate subzista, fiind evidentă, în schimb, culpa domnului A. care a depus cererea nr. x prin care a solicitat renta viageră pentru medalia de aur obținută de echipa de rugby a României la Campionatul European din anul 1977, respectiv culpa federației, conform adresei nr. x a Federatiei Române de Rugby prin care a atestat retragerea sportivului din activitate și obținerea medaliei de aur la Campionatul European din anul 1977. În susținerea caracterului nefondat al apărărilor recurentei, intimata face trimitere la considerentele hotărârii atacate. Prin întâmpinarea la recursul pârâtei B., intimata a arătat că în mod corect instanța de apel a făcut trimitere la considerentele sentinței civile nr. 1371/9.042019 pronunțată de Curtea de Apel București sectia a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a reținut puterea lucrului judecat asupra aspectelor deja dezlegate. Relativ la considerentele instanței de apel privind lipsa de diligență a reclamantului, partea arată că din înscrisurile depuse în dosarul de apel rezultă că în baza unui protocol existent între Minister si COSR fusese emisă o atestare de principiu cu privire la încadrarea probei de rugby în categoria probelor olimpice. De altfel instanța de apel a reținut culpa comună a Federației Române de Rugby și a domnului A. cu privire la obligațiile pe care aceștia le aveau de îndeplinit și Curtea reține că în procedura finalizată cu acordarea rentei viagere în favoarea apelantului pârât A. se pot identifica faptele ilicite ale acestuia și ale apelantei pârâte Federația Române de Rugby. Fapta apelantului pârât A. constă în inserarea în cuprinsul cererii de acordare a rentei viagere a unor date inexacte și nereale respectiv, cele referitoare la îndreptățirea sa de a obține renta viageră ca urmare a participării sale efective (în echipă) la Campionatele Europene din anul 1977, în proba olimpică de rugby și a obținerii medaliei de aur în acest turneu. Fapta apelantei Federația Română de Rugby este reprezentată de atestarea în adresa nr. x/30.05.2006 a unor date nereale referitoare la participarea pârâtului și rezultatele obținute de acesta, în calitate de solicitant al rentei viagere. Recurenta Federația Română de Rugby a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimatei Agenția Națională pentru Sport și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Federația Română de Rugby este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta. Pârâta circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. o greșită interpretare/aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1371 și art. 1382 C. civ. Cu prioritate, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile Noului C. civ., deși instanța de apel a statuat asupra incidenței în cauză a prevederilor C. civ. de la 1864, iar dezlegările referitoare la legea aplicabilă nu au fost contestate în prezenta cale de atac, astfel că nu fac obiectul analizei instanței de recurs. Se constată că, din perspectiva conținutului normelor de drept substanțial, instanța de apel a cercetat criticile părții prin raportare la dispozițiile art. 998, art. 999 C. civ. din 1864, precum și la prevederile art. 1382 C. civ. din 2009 și, deopotrivă, la dispozițiile art. 1003 C. civ. 1864. Prin memoriul de recurs, pârâta pretinde că instanța de apel ar fi trebuit să rețină și culpa proprie în producerea prejudiciului a Ministerului Tineretului și Sportului întrucât acesta nu a respectat integral procedura prevăzută de art. 40 din H.G. nr. 884/2001. Pe de o parte, reclamantul nu a solicitat și obținut de la Comitetul Olimpic și Sportiv Român atestarea la care se referă art. 40 pct. 3 din H.G. nr. 884/2001 iar, pe de altă parte, a confirmat dreptul de rentă viageră. Criticile, astfel formulate, nu pot fi primite. Deși sub reglementarea art. 998-999 C. civ. s-a arătat că fapta victimei însăși este aptă a înlătura fie parțial, fie total vinovăția autorului faptei ilicite imputate, în cauza pendinte o atare împrejurare a fost înlăturată de instanța de apel. Anume, curtea de apel a reținut că reclamantul s-a dovedit nediligent prin aceea că nu a solicitat și obținut de la Comitetul Olimpic Român atestarea la care se referă art. 40 pct. 3 din H.G. nr. 884/2001, însă este lipsită de relevanță conduita reclamantului pentru angajarea răspunderii pârâților deoarece nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul suferit de reclamant și propria sa faptă ilicită. Aceasta deoarece "atestarea la care se referă art. 40 pct. 3 din H.G. nr. 884/2001 privește exclusiv încadrarea probei de la campionatele europene în aceleași condiții ca la olimpiadă și nu participarea efectivă a sportivului care solicită renta la competiție și nici câștigarea medaliei". Aspectele privind culpa și evaluarea existenței legăturii de cauzalitate reprezintă chestiuni de fapt, ce presupun examinarea probatoriului și a faptelor astfel reținute. Or, atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor utile spre această finalitate, adică a rejudecării fondului, aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, nefiind permisă instanței de recurs o substituire în prerogativele determinate de lege câtă vreme obiectul și scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." Verificând critica recurentei privind pronunțarea hotărârii cu nerespectarea prevederilor art. 40 pct. 3 din H.G. nr. 884/2001, Înalta Curte reține că, potrivit acestor dispoziții legale, Comitetului Olimpic Român atestă (doar) "că performanța a fost obținută într-o probă olimpică", fără a avea atribuții privind evaluarea dreptului părții de a încasare renta viageră. În acest punct al analizei se impune a se preciza că recurenta nu a argumentat, din perspectiva motivelor de casare reglementate de lege, care ar fi fost consecința omisiunii reclamantului de a solicita atestarea Comitetului Olimpic Român în condițiile în care prin sentința nr. 1371/9.04.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018 s-a statuat asupra lipsei îndreptățirii solicitantului A. la acordarea rentei viagere întrucât acesta a făcut parte în perioada 1976-1977 din lotul lărgit al echipei naționale de rugby XV seniori, fără a proba că "a participat în mod efectiv ca membru al echipei care a câștigat medalia de aur". Totodată, recurenta pretinde că reclamantul are o culpă proprie în producerea prejudiciului (și) pentru că nu a solicitat, în conformitate cu prevederile art. 3 din Ordinul nr. 491/2000, confirmarea realității rezultatelor obținute de către A.. Recurenta susține că reclamantul a confirmat dreptul la rentă viageră, iar procesul decizional presupune verificarea, în prealabil, a documentelor și a dispozițiilor legale. Potrivit art. 3 din Ordinul nr. 491/2000 privind modalitățile de plată a rentei viagere acordate unor sportivi de performanță, "realitatea rezultatelor obținute de sportivii de performanță, în vederea acordării rentei viagere, se confirmă de federațiile sportive naționale, la solicitarea Ministerului Tineretului și Sportului". Pe cale de consecință, reclamantul avea atribuția de a atesta dreptul la rentă viageră pe baza confirmării realității rezultatelor chiar de către recurenta-pârâtă, aceasta fiind fapta ilicită a Federației ce a condus la angajarea răspunderii pârâtei. Examinând critica recurentei-pârâte referitoare la inexistența solidarității pasive - cu referire la art. 1382 C. civ. - Înalta Curte constată că s-a susținut că legea reclamă, pentru a se angaja răspunderea în mod solidar, ca ea să fie rezultatul aceleiași fapte, nu al unor fapte distincte, cum este cazul în speță. Dispozițiile art. 1003 C. civ. din 1864 (când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubiri) se regăsesc în cuprinsul art. 1382 C. civ. (normă invocată de recurent) într-o nouă formulare: a fost înlăturată condiția imputabilității delictului persoanelor responsabile, dar a fost restrânsă sfera de aplicare a solidarității doar la acele situații în care mai multe persoane sunt obligate, în temeiul legii, să răspundă pentru o faptă, iar nu pentru un prejudiciu care poate fi cauzat de una sau mai multe fapte ilicite. Față de prevederile art. 1003 C. civ. din 1864 (aplicabile cauzei, astfel cum s-a arătat), dispozițiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală solidară trebuie raportate la situația în care prejudiciul suferit de victimă a fost cauzat prin participarea mai multor persoane. Astfel, răspunderea acestora va fi angajată solidar, toți fiind obligați să asigure reparația prejudiciului cauzat victimei. Pe cale de consecință, este corect raționamentul instanței de apel potrivit căruia norma analizată -art. 1003 C. civ. din 1864- acoperă situații mai largi, în care același prejudiciu este produs prin faptele ilicite ale mai multor persoane, comune sau nu, condiția solidarității pasive fiind, în realitate, ca faptele autorilor să fi produs victimei un prejudiciu comun, care urmează astfel să fie reparat solidar de toți autorii. Așadar, este lipsită de relevanță critica recurentului privind încălcarea prevederilor art. 1382 Noul C. civ. întrucât argumentele dezvoltate nu se grefează pe dezlegările instanței de apel. În sfârșit, referindu-se la criteriul proporționalității contribuției tuturor celor care au cauzat prejudiciul, recurenta a arătat, într-o manieră generală, că "fiecare participant poate fi obligat la reparație, însă numai în limitele în care propria faptă a determinat producerea prejudiciului." Nici aceste critici nu expun un motiv de nelegalitate și nu țin seama de dezlegările regăsite în hotărârea atacată, din al cărei cuprins rezultă, pe de o parte, că debitorii solidari răspund împreună față de victimă iar, pe de altă parte, că raporturile dintre debitori privesc, la rândul lor, identificarea cotei de interes a fiecăruia, sens în care prejudiciul se impune a fi suportat în cote egale de către sportiv și de către federație. În consecință, fată de considerentele expuse, reținându-se caracterul neîntemeiat al tuturor criticilor care au putut constitui obiect de analiză, recursul urmează să fie respins ca nefondat.