ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1090/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2018 din data de 03.12.2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., au solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 euro (echivalentul a232,995.00 RON la cursul BNR din data de 27.11.2018; 1 euro = 4.6599 RON), cauzate prin atingerile aduse dreptului la onoare, demnitate și viață privată prin fapta ilicită constatând în asocierea reclamanților cu autorii unor infracțiuni de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, în urma confuziei între două comenzi electronice și indicarea acestora organelor de cercetare penală. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 58, art. 71, art. 74, art. 76, art. 252 și urm, art. 1349, art. 1357, art. 1391, art. 22, 26 din Constituția României, dispozițiile art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2379 din 31 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 663 A din 19 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentința civilă nr. 2379 din 31 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 663 A din 19 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanții A. și B.. În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare. Printr-o primă critică de nelegalitate, recurenții au susținut că instanța de apel s-a raportat la o altă faptă ilicită decât cea invocată de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, ajungând să interpreteze în mod greșit normele legale invocate, respectiv art. 1357 și urm. C. civ., prin reținerea potrivit căreia reclamanții nu au solicitat reparații pentru prejudiciul rezultând din afectarea dreptului lor la protecția identității, a imaginii ori a demnității. Au susținut recurenții că, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată au fost invocate și art. 252 și art. 58 C. civ., articolele de lege care reglementează protecția imaginii și a demnității, instanța ar fi trebuit să extindă analiza și asupra acestor încălcări. Prin cea de a doua critică de nelegalitate, recurenții au susținut că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a normelor materiale ce privesc vinovăția intimatei precum și lipsa aplicării normelor legale invocate de apelanți prin raportare la situația de fapt. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții au învederat că instanța de apel a reținut îndeplinirea condiției culpei fără prevedere a intimatei doar pentru a bifa condițiile răspunderii civile delictuale, însă fără a da prevalență prevederilor legale ce impun și sancționarea acesteia prin atragerea răspunderii intimatei, interpretând în mod greșit dispozițiile art. 1357 C. civ. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenții au reclamat o interpretare greșită a normelor materiale ce privesc prejudiciul și raportul de cauzalitate, hotărârea curții de apel cuprinzând, în opinia acestora, unele motive străine de natura cauzei. Astfel, s-a susținut că nereținând că s-au solicitat reparații pentru prejudiciul rezultând din afectarea dreptului lor la protecția identității, a imaginii ori a demnității, instanța de apel nu doar a schimbat temeiul daunelor solicitate de către recurenți, dar a reținut și neîndeplinirea condițiilor prejudiciului și raportului de cauzalitate, interpretând greșit art. 1381 C. civ. Concluzionând, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat exepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că hotărârea pronunțată de curtea de apel este legală, nefiind îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale. Intimata a arătat că nu a săvârșit nicio faptă ilicită și nu a produs niciun prejudiciu reclamanților, atâta vreme cât doar a sesizat săvârșirea unor fapte prejudiciabile pentru societate, uzând de dreptul său de a formula plângere penală, și și-a îndeplinit obligația legală de a răspunde solicitărilor organelor în drept. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea cu care au învestit instanța de judecată, recurenții-reclamanți au solicitat instanței de judecată obligarea pârâtei la repararea prejudiciului produs printr-o presupusă faptă ilicită. Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată de instituția răspunderii civile delictuale, împrejurare față de care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Fapta ilicită imputată pârâtei, pentru care se solicită angajarea propriei răspunderi, este reprezentată de asocierea eronată a reclamanților cu autorii unei infracțiuni de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, în urma confuziei făcute între două comenzi electronice. Consecință a acestei confuzii, pârâta a furnizat organelor de cercetare penală înregistrări video cu reclamanții, realizate de camerele de supraveghere din magazinul din care aceștia au ridicat comenzi plasate online. În urma înaintării acestor filmări video, recurenții-reclamanți au fost chemați, în calitate de martori, de organele de cercetare penală, care au dispus prezentarea acestora la interogatoriu în baza unui mandat de aducere. Reclamanții au fost escortați de forțele de ordine la autourismul destinat transportului către sediul organelor de urmărire penală, fiind văzuți de vecinii de domiciliu. În baza declarațiilor date și a documentelor prezentate, situația s-a clarificat, reieșind că reclamanții nu au legătură cu fapta penală sesizată de intimata-pârâtă. În acest context factual, s-a impus instanțelor de fond necesitatea analizării întrunirii condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru prejudiciul adus reclamanților. Prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, apreciind că nu există faptă ilicită, întrucât nu poate fi considerat abuziv comportamentul pârâtei, care era obligată să răspundă solicitărilor organelor de urmărire penală. Prin decizia atacată, instanța de apel a reținut că, din analiza prevederilor art. 71, art. 74 și art. 252 C. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului rezultă că dreptul la respectarea vieții private are un conținut complex, în care sunt cuprinse și elemente care privesc identitatea unei persoane, imaginea și demnitatea acesteia. A reținut că aceste componente ale dreptului la viața privată au fost încălcate de pârâtă prin demersurile sale judiciare, întrucât acesta, chiar dacă nu a indicat în plângerea penală numele reclamanților, totuși a furnizat probe care să ducă la identificarea acestora, înaintând organelor de urmărire penală filmări video cu reclamanții și i-a asociat cu autorii faptelor penale pentru care au formulat plângerea penală. A mai reținut curtea de apel că, din probele administrate, nu rezultă săvârșirea cu intenție a faptei, ci a culpei cu prevedere a pârâtei. Însă, a constatat că reclamanții nu au solicitat reparații pentru prejudiciul nepatrimonial rezultat din afectarea dreptului lor la protecția identității, a imaginii ori demnității, situație din care prejudiciul decurgea din însăși fapta ilicită și se impunea doar stabilirea întinderii acestuia, ci au solicitat doar repararea prejudiciului reprezentat de teama și nesiguranța provocată de faptul că au fost supravegheați de diferite persoane timp de 6 luni și au fost obligați să însoțescă echipajul de cercetare penală pentru audiere. Făcând analiza acestui prejudiciu, a concluzionat că nu este unul real, nefiind probate susținerile privind supravegherea reclamanților și cercetarea acestora dincolo de prezentarea lor la audiere. În ceea ce privește aducerea cu mandat a reclamanților în vederea audierii ca martori, instanța de prim control judiciar a reținut că această măsură a fost dispusă de organul de cercetare penală, neexistând legătură de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei și prejudiciul pretins a fi reparat. Examinând aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru argumentele ce succed. Criticile de nelegalitate, deși subsumate de către recurenți dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., se încadrează în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din același cod. Acestea vizează reținerea eronată, de către instanța de apel, a prejudiciului solicitat de reclamanți, cauzat de fapta ilicită imputată pârâtei, care a constat în asocierea reclamanților cu autorii unei infracțiuni și transmiterea către organele de urmărire penală a filmărilor video cu aceștia. Urmare a reținerii greșite a prejudiciului solicitat a fi reparat, instanța de apel a făcut o interpretare greșită a normelor de drept ce reglementează răspunderea civilă delictuală, reținând nedovedirea prejudiciului solicitat a fi reparat, fiind dezvoltate astfel considerente străine de natura cauzei. Înalta Curte, reține că, pentru a răspunde criticilor formulate de recurenți, trebuie lămurit dacă instanța de apel a ținut cont de principiul disponibilității. Consacrat de dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., principiul disponibilității prevede că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Înțelesul acestui text trebuie coroborat cu dispozițiile art. 9 din același act normativ, conform căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată. Limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, obligația instanței fiind de a clarifica cererea de chemare în judecată pentru a se pronunța asupra petitului dedus judecății. În sistemul juridic, învestirea instanței presupune prezentarea atât a situației de fapt, cât și a temeiului legal invocat. Din chiar petitul cererii inițiale, cât și din susținerile formulate în calea de atac a apelului, rezultă că, recurenții-reclamanți au solicitat instanței să oblige pârâta la repararea prejudiciului constând în atingerile aduse imaginii, demnității și vieții private. În ceea ce privește prejudiciul suferit, recurenții au arătat, prin motivarea expusă că, urmare a plângerii penale formulate de pârâtă și a înaintării de către aceasta organelor de urmărire penală a filmărilor cu reclamanții în care aceștia ridicau o comandă plasată online, achitată în mod corespunzător, aceștia au fost citați ca martori, cu mandat de aducere pentru audiere, fiind escortați la autoturism de forțele de ordine, în prezența vecinilor, fapt ce a dat posibilitatea conturării unor suspiciuni la adresa lor. Totodată, au arătat că li s-a adus atingere atât libertății, cât și secretului vieții private, fiind supravegheați timp de aproximativ 6 luni prin diverse mijloace, iar această împrejurare le-a indus teamă și nesiguranță. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 58, art. 71, art. 74, art. 76, art. 252 și urm., art. 1349, art. 1357, art. 1391, art. 22, 26 din Constituția României, dispozițiile art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Rezultă așadar că acțiunea reclamanților a fost fundamentată pe dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală și cele care protejează drepturile personalității umane, respectul vieții private și al demnității umane, solicitându-se repararea inclusiv a prejudiciului cauzat prin "atingerile aduse dreptului la onoare, demnitate și viață privată". În analiza apelului declarat de reclamanți, instanța de apel a reținut că, din interpretarea prevederilor art. 71, art. 74, art. 252 și ale art. 8 din Conveția Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că dreptul la respectarea vieții private are un conținut complex, în care sunt cuprinse și elemente care privesc identitatea unei persoane, imaginea și demnitatea acesteia. Totodată, a reținut că aceste componente ale dreptului reclamanților la viața privată au fost încălcate de pârâtă prin demersurile sale judiciare. Însă, deși a reținut corect elementele care definesc personalitatea umană protejate de art. 58 și art. 252 C. civ., precum și încălcarea acestora, atunci când a trebuit să analizeze întrunirea cumulată a condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei din această perspectivă, a oprit raționamentul reținând, în mod eronat și în contradicție cu cauza juridică a acțiunii, că reclamanții nu au solicitat reparații pentru un prejudiciu rezultând din afectarea dreptului lor la protecția identității, a imaginii ori a demnității, situație în care prejudiciul decurgea din însăși fapta săvârșită de pârâtă. Or, potrivit art. 58 C. civ., articol invocat de reclamanți prin cererea introductivă, orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege. Totodată, art. 252 din același cod statuează că orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică. Dispozițiile legale menționate oferă o protecție extinsă și cuprinzătoare asupra drepturilor nepatrimoniale ale persoanei, referindu-se la elementele esențiale care definesc personalitatea umană. Articolul 58 se concentrează pe demnitate și respect, în timp ce articolul 252 se axează în mod specific pe dreptul la imagine. Ambele articole sunt esențiale pentru protecția personalității umane și se completează reciproc, având ca scop protejarea integrității individului. Drepturile menționate sunt parte dintr-o viziune globală asupra personalității umane, oferind o protecție integrală și necondiționată. Fiecare drept joacă un rol crucial în asigurarea respectului și recunoașterii persoanei în societate. De aceea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în repetate rânduri, că orice atingere adusă acestor drepturi trebuie tratată cu maximă seriozitate și gravitate, instanțele având obligația de a efectua o analiză completă a drepturilor fundamentale, nu doar a celor invocate explicit de partea lezată și să acorde reparații adecvate pentru încălcarea lor. Atât art. 58, cât și art. 252 din C. civ., care protejează drepturile nepatrimoniale ale persoanei, constituie un temei legal ce obligă instanța să analizeze cauza din perspectiva tuturor drepturilor la care face referire, această obligație derivând din principiul rolului activ al judecătorului și din interdependența drepturilor nepatrimoniale. În cazul concret dedus judecății, reclamanții au arătat, chiar dacă nu într-o manieră amplă și foarte explicită, că modalitatea în care au fost escortați la sediul organului de cercetare penală, în baza mandatului de aducere, în urma filmărilor înaintate de pârâtă, a ridicat suspiciuni în ceea ce îi privește, rezultând de aici afectarea dreptului la identitate, la imagine și demnitate. În acest context, trebuie menționat că, în examinarea cauzei, instanța de apel, reținând că nu a fost solicită repararea prejudiciului rezultat din afectarea dreptului la protecția identității, a imaginii și a demnității, a dat dovadă de un formalism excesiv, care trebuie evitat din perspectiva respectării dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor Omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa constantă, o interpretare deosebit de riguroasă dată de instanțele interne unei norme de procedură, cu un formalism excesiv, poate fi de natură a priva părțile de dreptul de acces la un tribunal (cauza Perez de Rada Cavanilles c. Spaniei; cauza Sotiris et Nikos Koutras ATTEE c. Greciei, cauza RTBF c. Belgiei, p. 71-72, 74). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa constantă că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective [...] acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real «ascultate», adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina «instanței» obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [...]." Consecința acestei modalități de analiză a cauzei în apel a determinat o incorectă și insuficientă stabilire a cadrului procesual obiectiv din perspectiva neanalizării complete a prejudiciului invocat, solicitat a fi reparat, generând o încălcare a dreptului de dispoziție al părților, așa cum acesta este reglementat de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., motiv pentru care se impune admiterea recursului și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Examinarea celorlalte critici din recursul recurenților-reclamanți nu se mai impune la acest moment, dovedindu-se prin cele arătate anterior că acestea se raportează la o analiză incompletă a instanței de apel, căreia îi lipsește un element de analiză fundamental. Dat fiind că, în speță, s-a reținut caracterul fondat al motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa hotărârea instanței de apel și va trimite cauza spre rejudecare. Revine în sarcina instanței de rejudecare să procedeze la reevaluarea cauzei, prin prisma normelor juridice naționale și convenționale, având în vedere dezlegările date prin prezenta decizie. Totodată, va avea în vedere toate criticile formulate de recurenții-reclamanți prin memoriul de recurs, inclusiv cele cu privire la greșita interpretare și aplicare a normelor legale în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, precum și ansamblul apărărilor contrapuse lor de către pârâtă în cursul procesului, urmând să analizeze și să stabilească situația de fapt a cauzei în mod complet.