Decizia nr. 1049/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 15.06.2020, sub nr. de dosar sus indicat, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate inexistența dreptului pârâților de a cere și obține executarea silită împotriva reclamantului, în temeiul deciziei civile nr. 29/2009 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia. În motivarea cererii sale, întemeiateă pe dispozițiile art. 35 C. proc. civ., reclamantul a arătat, în esență, următoarele: prin decizia civilă nr. 29/2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia a fost obligat, către creditorul C., la plata sumei de 1.000.000 USD și a dobânzii legale aferente începând cu 08.12.2005 și până la data achitării debitului principal, titlu executoriu pe care creditorul C. l-a pus în executare în cadrul dosarului de executare nr. 51/2009 al executorului judecătoresc D.. Prin decizia civilă nr. 177/23.02.2012 a instanței de recurs, pronunțată în dosarul nr. x/2010, a fost admisă contestația sa la executare și anulate actele de executare efectuate în cadrul dosarului execuțional nr. x/2009. Ulterior, la 08.05.2012, creditorul C. s-a adresat executorului judecătoresc, solicitând reluarea executării silite, formându-se un al doilea dosar de executare cu nr. x/2012, procedura fiind încuviințată de instanța de executare la 17.05.2012. În cadrul acestei proceduri, creditorul C. a cesionat 50% din creanță către pârâtul B.. Este însă prescris dreptul de a cere executarea silită, cererea formulată la 08.05.2012, în cadrul dosarului de executare silită nr. x/2012, fiind depusă cu depășirea termenului de prescripție a executării silite, de 3 ani, de la data de 26.02.2009, data pronunțării deciziei civile nr. 29A/2009 a Curții de Apel Alba Iulia. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 406/11.03.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prima instanță a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca inadmisibilă. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1966A din 16 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul împotriva sentinței civile nr. 406/11.03.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020, declarat de către apelantul-reclamant A.. I.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile a Curții de Apel București, a declarat recurs reclamantul A.. Indicând drept motive de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii recurate în sensul respingerii excepției inadmisibilității acțiunii în constatare, învederând următoarele: Potrivit art. 35 C. proc. civ., cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege. Prin urmare, condiția de admisibilitate a acțiunii în constatare este aceea ca partea să nu poată cere realizarea dreptului. În primul rând, trebuie observat că ipoteza normativă din prima teză a textului face distincție între constatarea existenței dreptului și constatarea inexistenței dreptului. În al doilea rând, plecând de la această distincție, se pune problema incidenței sau nu a tezei a II-a în ceea ce privește situația inexistenței dreptului. Potrivit tezei a II-a a art. 35 C. proc. civ., cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe o altă cale prevăzută de lege. Or, în mod logic teza realizării dreptului pe o altă cale prevăzută de lege pornește de la premisa existenței dreptului, și nu a inexistenței acestuia, ceea ce determină concluzia că interdicția prevăzută de teza a II-a a art. 35 din C. proc. civ. se referă doar la acțiunea în constatarea existenței dreptului, iar nu la acțiunea în constatarea inexistenței dreptului. În ipoteza inexistenței dreptului nu poate exista o acțiune în realizare, pentru că inexistența dreptului echivalează cu lipsa obiectului cererii. Această concluzie este validată și prin raportare la finalitatea urmărită de legiuitor prin interdicția prevăzută de teza a II-a a art. 35 din C. proc. civ., respectiv aceea de a se evita declanșarea unui eventual nou proces. Or, un nou proces ulterior ar fi posibil doar în cazul în care acțiunea în constatare ar avea ca obiect constatarea existenței unui drept, pentru că doar atunci partea ar putea să solicite ulterior, pe cale separată, și realizarea acestuia. Cu alte cuvinte, legiuitorul a urmărit prin această interdicție perpetuarea unor situații conflictuale, ipoteza subzistând doar atunci când se pretinde existența dreptului, pentru că în cazul inexistenței dreptului poate fi doar constatată inexistența, fără a mai fi posibil ca ulterior să fie introdusă o altă acțiune, ceea ce exclude ipoteza perpetuării situațiilor conflictuale cu consecința excluderii din ipoteza normativă a tezei a II-a a acțiunilor în constatarea inexistenței dreptului. Pe de altă parte, deși a considerat inadmisibilă acțiunea în constatare, instanța de fond nu a concluzionat în mod valid asupra existenței acțiunii în realizare, pentru că, pe calea contestației la executare, constatarea prescripției executării nu este posibilă. Ar exista acțiune în realizare dacă ar fi admisibilă contestația la executare, per a contrario, nu poate exista acțiune în realizarea dreptului, atunci când nu poate fi primită contestația la executare. Prin ipoteză, contestația la executare nu poate fi primită, fie atunci când s-ar afla într-o ipoteză de prematuritate, fie atunci când s-ar afla într-o ipoteză de tardivitate. Ipoteza prematurității presupune situația în care s-a născut dreptul de a cere executarea silită, dar nu a debutat executarea silită, pe când ipoteza tardivității presupune situația inversă, în care finalitatea este similară, constând tot într-o imposibilitate de realizare a dreptului. Instanța de apel nu neagă în esență că acțiunea în realizare nu este posibilă, dar interpretează în mod greșit aplicabilitatea acestui remediu legal, considerând că el poate fi aplicat în ipoteza prematurității acțiunii în realizare, dar negându-i aplicabilitatea în ipoteza tardivității acțiunii în realizare, deși ambele ipoteze sunt identificate ca ineficacități ale acțiunii în realizare. Recurentul reclamant a criticat înlăturarea argumentului că în cauză nu poate exista ipoteza realizării unui drept, ceea ce reprezintă o cauză de inadmisibilitate doar pentru forma confirmativă a acțiunii în constatare. Argumentul instanței de apel cu privire la acest aspect este acela că în cauză ar fi vorba despre două drepturi: privind din perspectiva creditorului - dreptul de a cere executarea silită iar privind din perspectiva debitorului - dreptul de a contesta executarea silită. Problema acestui raționament este aceea că novează nepermis instituția raportului juridic de drept material/procesual, pentru că în esență un raport juridic de drept are un izvor juridic și un conținut reprezentat de drepturi și obligații, iar în cazul unei executări silite este în discuție un raport juridic de drept execuțional care are ca izvor un titlu executoriu, iar conținutul său cuprinde dreptul creditorului de a cere și de obține realizarea creanței, corespondent cu obligația debitorului de a satisface acest drept. Distinct, dreptul de a contesta este un drept la acțiune, o acțiune în nulitate, în care este asimilată contestația la executare. Astfel, constatarea are ca obiect dreptul izvorât din raportul juridic de drept execuțional, respectiv dreptul de a executa silit, pentru că doar acest drept este obiect al procedurii execuționale și doar de existența sau inexistența lui depinde existența/inexistența raportului juridic execuțional. I.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea acestuia în motivele de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. I.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că data la care a fost înregistrată cererea de chemare în judecată este 26 aprilie 2021, dată ulterioară celei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 16 aprilie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul de judecată din 16 aprilie 2024, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului pentru neîncadrarea motivelor invocate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Obiectul acțiunii deduse judecății și asupra căruia au statuat instanțele de fond îl constituie constatarea inexistenței dreptului pârâților de a cere executarea silită pentru debitul stabilit prin decizia civilă nr. 29/26.02.2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, în dosarul nr. x/2008, potrivit art. 35 C. proc. civ., ca urmare a intervenirii prescripției dreptului de a cere executarea silită. Înalta Curte reține, cu titlu preliminar, că deși criticile din memoriul de recurs au fost întemeiate și pe motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea se impun a fi analizate doar din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 din același cod (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), întrucât prin intermediul lor se tinde la a se evidenția o aplicare eronată în speță a art. 35 C. proc. civ., așadar a unei norme de procedură. Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că, potrivit dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., cu denumirea marginală "Constatarea existenței sau inexistenței unui drept", "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege." Cererea în constatare este aceea prin care reclamantul solicită constatarea existenței unui drept al său (cerere în constatare pozitivă) ori inexistența unui drept al pârâtului împotriva sa (cerere în constatare negativă), indiferent dacă dreptul are caracter patrimonial sau nepatrimonial. Astfel, cererile în constatare pot avea ca obiect constatarea existenței sau a inexistenței unui drept, iar dispoziția finală a art. 35 C. proc. civ. care consacră caracterul subsidiar al acțiunii în constatare nu face nicio distincție între tezele cărora li se aplică. Prin urmare, caracterul subsidiar este un element comun a cererilor pentru constatarea existenței sau a inexistenței unui drept patrimonial sau nepatrimonial, interpretarea literală a textului legal excluzând concluzia că acest caracter ar fi specific numai acțiunii în constatarea existenței unui drept, astfel cum susține recurentul. Pentru exercitarea acțiunii în constatare este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să justifice un interes și prin acțiune să nu urmărească contestarea existenței sau inexistenței unei stări de fapt. O particularitate importantă a acțiunii în constatare rezidă în caracterul său preventiv, scopul exercitării sale fiind acela de a preîntâmpina contestarea unui raport juridic. Legiuitorul a instituit principiul subsidiarității acțiunii în constatare în raport cu acțiunea în realizarea dreptului. Caracterul subsidiar și limitat al acestei acțiuni constituie expresia voinței legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiție să fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu fie încărcată cu două acțiuni paralele: una în constatare și una în realizarea dreptului. În speță, verificând considerentele deciziei civile recurate, se constată că instanța de apel a reținut că, pentru invocarea prescripției dreptului de a cere executarea silită, reclamantul avea deschisă calea acțiunii în realizarea dreptului, respectiv calea contestației la executare, pe care a și folosit-o, și a concluzionat că, în această situație, în mod just prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea în constatare. S-a reținut, astfel, că soluționarea "motivului de contestație la executare privind prescripția dreptului de a cere executarea silită a fost examinat și tranșat, în sensul respingerii ca tardive a contestației la executare, prin sentința civilă nr. 1745/18.06.2019 pronunțată de Judecătoria Alba Iulia în dosarul nr. x/2008, sentință menținută, prin respingerea recursului, de către Tribunalul Alba". Or, aplicând considerațiile de ordin teoretic, mai sus expuse, la situația de fapt reținută de instanța de apel, situație de care prezenta instanță de recurs este ținută în mod obligatoriu, date fiind limitele controlului său jurisdicțional, Înalta Curte constată că, din moment ce procedura executării silite a fost demarată, reclamantul a avut la îndemână o cerere în realizarea dreptului său, formularea acesteia fiind posibilă după declanșarea executării silite. Executarea silită este procedura prin intermediul căreia titularul unui drept subiectiv, recunoscut printr-un titlu executoriu, constrânge, cu ajutorul organelor competente, pe cel care nesocotește dreptul respectiv, să aducă la îndeplinire prestația specificată în titlu, asigurându-se astfel respectarea dreptului inițial încălcat și, totodată, restabilirea ordinii de drept. Ori de câte ori obligația din titlul executoriu nu este executată de bunăvoie, creditorul va fi nevoit să declanșeze procedura de executare silită. Împotriva modului de derulare a executării silite, cei nemulțumiți au la îndemână mijlocul procedural al contestației la executare prin intermediul căruia se poate obține desființarea măsurilor ilegale de urmărire silită. Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că este corect raționamentul instanței de apel, în sensul inadmisibilității demersului juridic al reclamantului, după cum s-a arătat și mai sus, tocmai pentru că acțiunea în constatarea inexistenței dreptului de a cere executarea silită, ca urmare a intervenirii prescripției, nu poate reprezenta o nouă cale de valorificare a aceleiași chestiuni de drept tranșate definitiv de instanțele anterioare, indiferent de soluția pronunțată în cadrul contestației la executare. Or, acest drept putea fi realizat pe calea contestației la executare, câtă vreme împotriva recurentului a fost declanșată procedura executării silite, creditorii inițiind deja un astfel de demers judiciar în vederea recuperării creanței. În acest sens a statuat Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 857/2019 (publicată în M.Of., Partea I nr. 329 din 23 aprilie 2020): "textul de lege criticat nu îngrădește accesul liber la justiție, ci, dimpotrivă, îi oferă persoanei interesate posibilitatea să își valorifice pe deplin acest drept garantat la nivel constituțional. Aprecierea cu privire la existența căii legale de realizare a dreptului aparține exclusiv instanțelor sesizate cu soluționarea acțiunilor în constatare, urmând să fie analizată de la caz la caz, în funcție de împrejurările specifice cauzei. Este adevărat că, uneori, în practică, ridică dificultăți problema de a stabili dacă partea are sau nu la îndemână calea unei cereri în realizarea dreptului. Astfel, dacă o acțiune în constatare ar fi admisibilă atunci când debitorul solicită, înainte de declanșarea executării silite, să se constate că a intervenit prescripția dreptului creditorului de a cere și obține executarea silită, o eventuală contestație la executare ar urma să fie respinsă ca prematură, deci debitorul nu are la îndemână o cerere în realizare decât după ce s-a declanșat executarea silită. Or, în cauza de față, așa cum rezultă din dosarul cauzei, împotriva debitoarei s-a pornit executarea silită, în cursul căreia putea formula contestație la executare, în soluționarea căreia ar fi putut să invoce excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită." În raport de acestea și având în vedere că reclamantul a înțeles să uzeze de calea specifică, contestația la executare, aceasta fiind și acțiunea în realizare indicată de instanțe, în cadrul căreia a contestat atât actele de executare efectuate în cadrul dosarului inițial de executare, nr. 51/2009, cât și pe cele ulterioare, efectuate în cadrul dosarului de executare nr. 210/2012, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe și a apreciat că acțiunea în constatare formulată de reclamant este inadmisibilă. Calea indicată de instanțe și utilizată de recurentul reclamant este una eficientă, efectul său potențial fiind acela al anulării actelor de executare ca urmare a invocării și admiterii excepției prescripției; împrejurarea că soluția pronunțată asupra contestației la executare a fost aceea a respingerii ca tardivă nu lipsește calea indicată de caracterul său eficient, acesta decurgând din existența posibilității părții de a-și valorifica dreptul pe respectiva cale, condiție îndeplinită în cauză, și nu din soluția pronunțată ca urmare a nerespectării termenului de introducere a cererii, conduită procesuală imputabilă părții. Argumentul recurentului reclamant, în sensul că, în acest moment, ca urmare a faptului că s-a constatat tardivitatea contestației la executare, devine admisibilă utilizarea acțiunii în constatare, nu poate fi primit. Astfel cum rezultă și din raționamentul Curții Constituționale, expus mai sus, acțiunea în constatare este admisibilă atunci când debitorul solicită, înainte de declanșarea executării silite, să se constate că a intervenit prescripția dreptului creditorului de a cere și obține executarea silită, nu și în ipoteza în care, după ce s-a declanșat executarea silită, debitorul a utilizat mijlocul procesual al cererii în realizare, însă aceasta a fost finalizat printr-o soluție defavorabilă acestuia. Textul legal are în vedere situația în care "partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege"; astfel, ipoteza este îndeplinită în situația în care partea a avut posibilitatea de a utiliza respectivul mijloc procesual, nefiind condiționată de o soluție favorabilă părții în acțiunea în realizare. Față de aceste considerente, reținând că niciuna dintre criticile aduse de recurent deciziei atacate nu justifică casarea acesteia, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1966A din 16 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.