ÎCCJ, decizie (scj.ro #222115)

Cerere de declarare judecătorească a morții. Reședința persoanei dispărute, situată pe teritoriul unui alt stat. Noțiunea de „ultimul domiciliu cunoscut”. Competență teritorială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești

Index alfabetic: declararea judecătorească a morții

dispărut

reședință

domiciliu activ

C.proc.civ., art. 944

Dispozițiile art. 944 C.proc.civ. stabilesc o competență teritorială exclusivă de soluționare a cererilor de declarare judecătorească a morții unei persoane în favoarea instanței în a cărei circumscripție aceasta a avut ultimul domiciliu cunoscut, textul de lege având

în vedere ultimul domiciliu din țară, cunoscut, al persoanei dispărute, iar nu cel din străinătate.

Astfel, competența teritorială de soluționare a cererii de declarare judecătorească a morții persoanei dispărute pe teritoriul altui stat, unde aceasta lucra și își avea reședința, revine instanței în a cărei circumscripție se afla domiciliul său activ la momentul disparției, evidențiat în baza de date a Direcției pentru Evidența Persoanelor.

Împrejurarea că, la data dispariției persoana, cu privire la care se solicită declararea judecătorească a morții, avea stabilită rezidența pe teritoriul altui stat ca urmare a obținerii permisului legal de muncă, nu atrage incidența dispozițiilor art. 1072 alin. (2) C.proc.civ., întrucât aceste prevederi legale devin aplicabile numai în ipoteza în care există imposibilitatea determinării competenței instanței în raport de criteriile stabilite de legiuitor.

I.C.C.J., Secțai I civilă, decizia nr. 2152 din 10 octombrie 2024

I.

Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești la 26.10.2023, reclamanta A. a solicitat instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună declararea pe cale judecătorească a morții numitei B., dispărută din 04.12.2023, dispariția fiind declarată de către organele de poliție din Italia din localitatea Nizza di Sicilia unde aceasta lucra ca îngrijitoare.

Prin sentința civilă nr. 3069 din 08.05.2024, Judecătoria Pitești, Secția civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, reținând că instanța competentă nu poate fi identificată în raport de competența exclusivă reținută de Codul de procedură civilă, întrucât art. 944 C.proc.civ. stabilește competența prin raportare la ultimul domiciliu cunoscut, or, în cauză, ultimul domiciliu cunoscut al persoanei pentru care s-a solicitat declararea judecătorească a morții nu este în România.

De asemenea, a avut în vedere că pentru determinarea competenței teritoriale a instanțelor judecătorești, prezintă importanță domiciliul de fapt al persoanei dispărute, locuința efectivă a acesteia, motiv pentru care, câtă vreme aceasta avea încheiat un contract de muncă pe teritoriul italian, unde locuia cu rezidență stabilită în mod legal, în mod evident domiciliul real al acesteia se afla în Italia.

Prin sentința civilă nr. 6629 din 13.08.2024, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată de către reclamantă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat, din oficiu, judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență, reținând, în esență, în pronunțarea acestei soluții, că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă că numita B. a avut ultimul domiciliu cunoscut în orașul Mioveni, județul Argeș, cu reședința în Italia, în orașul în care a lucrat până la data dispariției, nefiind astfel imposibil de a identifica instanța română competentă teritorial să soluționeze prezenta cerere, cu atât mai mult cu cât reclamanta a arătat că numita B. nu s-a stabilit în mod definitiv în Italia, doar lucrând în acel oraș, revenind periodic în România, în localitatea în care avea domiciliul, respectiv în orașul Mioveni.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C.proc.civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că, în speță, Judecătoria Pitești, Secția civilă și Judecătoria sectorului 1 București și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, prezentul conflict de competență fiind generat de constatările diferite ale celor două instanțe cu privire la noțiunea de ultimul domiciliu cunoscut, regăsită în cuprinsul dispozițiilor art. 944 C.proc.civ..

Prin prezentul demers judiciar, reclamanta A. a solicitat instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună declararea, pe cale judecătorească, a morții numitei B., dispărută din 04.12.2023, dispariția fiind declarată de către organele de poliție din Italia din localitatea Nizza di Sicilia unde aceasta lucra ca îngrijitoare.

În speță, instanțele aflate în conflict au apreciat, în mod corect, că sunt incidente dispozițiile art. 944 C.proc.civ., care stabilesc o competență teritorială exclusivă de soluționare a cererilor de declarare judecătorească a morții unei persoane în favoarea instanței în a cărei circumscripție aceasta a avut ultimul domiciliu cunoscut.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a menționat că petenta lucra cu forme legale în Italia, unde figura cu reședința în orașul Nizza di Sicilia, orașul în care aceasta din urmă a dispărut, așa cum reiese și din înscrisurile depuse la dosar, revenind, periodic, în țară, la domiciliul acesteia din orașul Mioveni.

În drept, potrivit art. 944 C.proc.civ. „Cererea de declarare a morții unei persoane se introduce la instanța competentă în a cărei circumscripție acea persoană a avut ultimul domiciliu cunoscut.”

Din interpretarea literală a normei legale redate rezultă că sub aspect teritorial, competența aparține instanței în a cărei circumscripție persoana a cărei moarte se solicită a fi declarată a avut ultimul domiciliu cunoscut.

Astfel cum s-a evidențiat și în doctrină, textul art. 944 C.proc.civ. are în vedere ultimul domiciliu din țară, cunoscut, al persoanei dispărute, iar nu cel din străinătate.

În urma verificărilor efectuate în baza de date a Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, potrivit informării aflate la dosarul Judecătoriei sectorului 1 București Secția civilă, rezultă că pârâta B. figura cu domiciliul activ la momentul dispariției și sesizării instanței de judecată, în orașul Mioveni.

Pe de altă parte, potrivit art. 1072 alin. 2 C.proc.civ. „Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului București, respectiv la Tribunalul București.”

Norma legală precitată are menirea de a reglementa acele situații pe care, față de datele concrete ale cazului, normele de competență obișnuite nu le acoperă, însă, din punct de vedere material, competența aparține instanțelor române.

În speța dedusă judecății, în raport de aspectele anterior relevate, nu există elemente de îndoială cu privire la identificarea instanței competente teritorial în soluționarea pricinii, care este atrasă de ultimul domiciliu din țară al persoanei dispărute (oraș Mioveni) potrivit dispozițiilor art. 944

C.proc.civ., nefiind, ca atare, incidente prevederile art. 1072 alin. 2 C.proc.civ.

Împrejurarea că aceasta se afla în Italia la data dispariției unde avea stabilită rezidența ca urmare a obținerii permisului legal de muncă, nu atrage incidența dispozițiilor art. 1072 alin. 2 C.proc.civ. întrucât aceste prevederi legale devin aplicabile numai în ipoteza în care există imposibilitatea determinării competenței instanței în raport de criteriile stabilite de legiuitor, în cazul de față, ultimul domiciliu din țară al persoanei dispărute.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 alin. (4) C.proc.civ., Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești-Secția civilă, ca instanță în a cărei rază teritorială s-a aflat ultimul domiciliul din țară, cunoscut, al persoanei a cărei declarare judecătorească a morții se solicită.