ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6843/2020

Ședința publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 21 iunie 2017, sub nr. x/2016, prin declinare de competență prin sentința civilă nr. 2467/20.04.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat anularea raportului de evaluare nr. x/25.11.2016, emis de pârâtă, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4939 din 14 decembrie 2017, Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată și anularea raportului de evaluare nr. x/25.11.2016 emis de intimată.

a) Sentința recurată este nemotivată - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

A arătat recurenta-reclamantă că lipsa din cuprinsul sentinței recurate a motivării cu privire la respingerea principalelor sale apărări formulate prin concluziile orale și scrise, întrunește elementele motivului de recurs referitor la lipsa motivelor pe care se întemeiază sentința recurată.

La aceasta se adaugă preluarea în mod automat, fără o analiză critică, a susținerilor intimatei-pârâte ANI, ceea ce, cumulate cu lipsa evidențiată mai sus, echivalează cu o lipsă de judecată asupra fondului.

b) Sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la presupusa stare de incompatibilitate reținută în raportul de evaluare - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă arată că, în perioada 20.09.2014 - 20.09.2015, raportul său de serviciu cu DSPJ Timiș a fost suspendat, iar începând cu 21.09.2015, nu s-a prezentat la DSPJ Timiș pentru a-și exercita funcția publică, motiv pentru care a fost destituită din funcția publică.

Atât suspendarea raportului de serviciu al recurentei-reclamante cu DSPJ Timiș, cât și neprezentarea la locul de muncă în vederea exercitării funcției publice (fapt sancționat cu destituirea din funcție) exclude starea de incompatibilitate.

Mai arată că toată legislația referitoare la incompatibilități folosește termenul de "exercitare" pentru a se referi la situația ce dă naștere acestei stări, iar nu la cel de "deținere", folosit în mod greșit de instanța de fond.

Pe cale de consecință, incompatibilitatea constatată de ANI nu există, iar raportul contestat este nelegal și trebuie să fie anulat.

c) Sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, deoarece instanța de fond a considerat eronat că actele efectuate de pârâtă sunt întocmite în mod legal, deși acestea sunt lovite de nulitate absolută, în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, persoana evaluată trebuie informată și invitată să depună un punct de vedere cu privire la faptele ce constituie elementele constitutive ale stării de incompatibilitate, ce se rețin în sarcina acesteia, înainte ca ANI să poată solicita informații care nu sunt publice, de la persoane fizice sau juridice.

Până la informarea persoanei evaluate și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, inspectorul de integritate desfășoară doar proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informații publice, iar numai după informarea persoanei evaluate și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice și date ori informații care nu sunt publice.

Sancțiunea nerespectării acestor prevederi legale este nulitatea absolută a actelor întocmite deoarece anterior invitării reclamantei pentru depunerea unui punct de vedere, în data de 14.07.2016, au fost solicitate date și informații nepublice, reprezentate de adresele către Spitalul municipal "Dr. Teodor Andrei" Lugoj, Oficiul Național al Registrului Comerțului, Serviciul Fiscal Municipal Lugoj, Direcția de Sănătate Publică Timiș.

d) Sentința recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor privind dreptul la apărare în procedura administrativă deoarece a fost ignorat punctul de vedere exprimat de persoana evaluată - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 enumeră dreptul la apărare al persoanei evaluate ca fiind unul dintre principiile conform căruia se desfășoară activitatea de evaluare a incompatibilităților și conflictelor de interese, fiind necesar a se solicita și punctul de vedere al acesteia, potrivit art. 21 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 176/2010.

Dreptul la apărare trebuie să fie efectiv și acesta presupune ca raportul de evaluare să înlăture motivat apărările persoanei evaluate.

În speță, punctul de vedere al reclamantei a fost ignorat, iar instanța de fond a tratat superficial această apărare, considerând că inspectorul de integritate are doar obligația să solicite un punct de vedere.

e) Sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a legislației Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost interpretată de CJUE prin hotărârea din cauza C-201/14 Bara - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se arată că prin hotărârea pronunțată în cauza Bara, CJUE a reținut că articolele 10, 11, 13 din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale, precum cele în discuție, în litigiul principal, care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

Consideră recurenta-reclamantă că prima instanță a aplicat în mod greșit legislația UE în domeniu, precum și jurisprudența CJUE, deoarece problema transmiterii și preluării datelor cu caracter personal fără informarea persoanei vizate se pune și în cazul evaluărilor privind starea de incompatibilitate, intimata-pârâtă solicitând astfel de informații, în temeiul unor protocoale încheiate cu Agenția Națională a Funcționarilor Publici, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Oficiul Național al Registrului Comerțului, etc., identificate la dosarul de recurs.

f) Sentința recurată este pronunțată cu încălcarea dreptului UE, deoarece raportul de evaluare a fost emis în temeiul unor norme juridice caduce, care nu mai pot produce efecte juridice după 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, fiind vorba despre Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE și Legea nr. 176/2010 - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, se susține că Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției este caducă, lipsită de efecte juridice, începând cu 1 decembrie2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dat fiind că sus-amintita Decizie nu se poate încadra, nu se mai regăsește în competențele Uniunii Europene post-Lisabona.

Având în vedere că Decizia MCV este invalidă, caducă, lipsită de efecte juridice și legislația națională de implementare a Deciziei MCV, în speță Legea nr. 176/2010, este, la rândul ei, caducă, lipsită de efecte juridice și trebuie înlăturată de la aplicare, având în vedere că reprezintă legislația națională de implementare a Deciziei MCV.

Prin înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor Legii nr. 176/2010, procedura de evaluare desfășurată în privința recurentei-reclamante, inclusiv raportul contestat, rămâne fără temei legal, drept pentru care raportul contestat trebuie anulat, ca fiind nelegal (nu are temei legal).

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

1.1. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele în care se va arăta obiectul cererii și susținerile pe scrurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă și nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, și de altfel ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 para. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, și hot. Perez c. Franței).

Circumstanțiind aceste aspecte teoretice la speța dedusă judecății se observă că, în cauză, recurenta-reclamantă a invocat acest motiv de casare în legătură cu faptul că instanța de fond nu ar fi făcut o analiză a tuturor apărărilor sale, iar pe de altă parte, a preluat, în mod automat, argumentele din raportul contestat.

Concret, se arată că un aspect esențial a apărării ar fi fost ignorat complet de instanța de fond și anume inexistența incompatibilității.

Verificând sentința instanței de fond, din perspectiva celor susținute în cadrul acestrui motiv de recurs, se observă că, în hotărârea atacată, a fost efectuată o analiză complexă a tuturor argumentelor invocate de părți, inclusiv a celui de mai sus, prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză, precum și a probatoriilor administrate.

Astfel, instanța a statuat asupra existenței stării de incompatibilitate, analizând argumentele părților și justificând soluția adoptată.

Prima instanță a trecut prin filtrul propriu toate apărările părților și a concluzionat în urma unor raționamente logice care au condus în mod firesc la soluția pronunțată.

Din această perspectivă, hotărârea instanței de fond este la adăpost de orice critică și nu poate fi cenzurată pe calea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

1.2. Referitor la critica prin care recurente-reclamantă susține că starea de incompatibilitate nu există

Înalta Curte reține că recurentei-reclamante i s-a imputat incompatibilitatea prevăzută de art. 94 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, întrucât în perioada deținerii calității de funcționar public, persoana evaluată a deținut (în intervalul 22.09.2014 - 19.08.2016) funcția de medic specialist în cadrul unui spital public.

Potrivit dispozițiilor art. 94 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, care reglementează, în Cap. III, Secțiunea a 5-a, incompatibilitățile privind funcționarii publici, "Calitatea de funcționar public este incompatibilă cu orice altă funcție publică decât cea în care a fost numit, precum și cu funcțiile de demnitate publică", iar art. 94 alin. (2) lit. a) prevede că "Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, după cum urmează: a) în cadrul autorităților sau instituțiilor publice.".

În fapt, începând cu data de 01.02.2007, reclamanta a fost încadrată la DSPJ Timiș pe funcția publică de execuție consilier clasa I, gradul profesional superior, potrivit Dispoziției de încadrare nr. 60/01.02.2007. Prin Dispoziția nr. 376/12.08.2016, reclamanta a fost destituită din funcția publică începând cu data dispoziției, fiind reținută abaterea disciplinară absență nemotivată începând cu data de 20.09.2015. Pe perioada 20.09.2014 - 20.09.2015 raportul de serviciu al reclamantei cu DSPJ Timiș a fost suspendat, la cererea reclamantei, în baza Dispoziției nr. 167/18.09.2014 și în temeiul art. 177 din Legea nr. 188/1999 coroborat cu art. 54 Codul muncii.

În baza contractului individual de muncă nr. x/22.09.2014, reclamanta a fost angajată ca medic specialist în specialitatea medicină de urgență pe o durată determinată de 3 ani, respectiv pe perioada 22.09.2014-22.09.2017.

Pârâta ANI a reținut că reclamanta a deținut în intervalul 22.09.2014-19.08.2016 funcția de medic specialist în cadrul unui spital public, interval în care deținea și funcția publică ocupată în anul 2007 în cadrul DSPJ Timiș.

Principala apărare a recurentei-reclamante din perspectiva inexistenței stării de incompatibilitate a constat în aceea că, în perioada 20.09.2014-20.09.2015, raportul său de serviciu cu DSPJ Timiș a fost suspendat, iar începând cu 21.09.2015, nu s-a mai prezentat la DSPJ Timiș pentru a-și exercita funcția publică, motiv pentru care a și fost destituită din funcția publică.

Așadar, suspendarea raportului său de serviciu și neprezentarea la locul de muncă în vederea exercitării funcției publice (fapt sancționat cu destituirea din funcție) exclude starea de incompatibilitate.

Potrivit dispozițiilor art. 95 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, "Raportul de serviciu se poate suspenda la cererea motivată a funcționarului public, pentru un interes personal legitim, în alte cazuri decât cele prevăzute la alin. (1) și la art. 94 alin. (1), pe o perioadă cuprinsă între o lună și 3 ani", însă, conform art. 96 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, "Pe perioada suspendării raportului de serviciu autoritățile și instituțiile publice au obligația să rezerve postul aferent funcției publice. Ocuparea acestuia se face, pe o perioadă determinată, în condițiile legii. Pe perioada suspendării, raporturile de serviciu ale funcționarilor publici nu pot înceta și nu pot fi modificate decât din inițiativa sau cu acordul funcționarului public în cauză.".

În cauză, Înalta Curte reține că, deși raportul de serviciu al reclamantei în funcția publică a fost suspendat, acesta nu a încetat. Pe cale de consecință, în lipsa unor dispoziții exprese, suspendarea raportului de serviciu nu înlătură incidența dispozițiilor legale care reglementează incompatibilitățile funcției publice.

Pe perioada suspendării, postul aferent funcției publice este rezervat, se suspendă îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin respectivului funcționar public, precum și drepturile salariale aferente respectivei funcții publice, raportul de serviciu nu poate înceta și nu poate fi modificat decât din inițiativa sau cu acordul funcționarului public în cauză.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare, nu condiționează starea de incompatibilitate de exercitarea efectivă a funcției publice sau de încasarea drepturilor salariale aferente. În situația în care legiuitorul ar fi înțeles să condiționeze starea de incompatibilitate de exercitarea efectivă a funcției publice, ori de remunerație, ar fi prevăzut astfel în cuprinsul art. 94 din Legea nr. 161/2003.

Regimul incompatibilităților este aplicabil funcționarului public inclusiv pe perioada suspendării din funcția publică, suspendarea raportului de serviciu nu echivalează cu pierderea/încetarea calității de funcționar public și de titular al funcției publice, pe care acesta o deține în continuare, inclusiv pe perioada suspendării.

În fine, nici împrejurarea că reclamanta nu s-a mai prezentat la DSPJ Timiș pentru a-și exercita funcția nu este de natură să excludă starea de incompatibilitate, întrucât, până la momentul intervenirii sancționării reclamantei cu destituirea din funcția publică deținută, raportul de serviciu al acesteia a existat în continuare.

Cât privește efectele suspendării raportului de serviciu al funcționarului public, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal este în sensul că respectarea regimului juridic al incompatibilităților specific funcției publice din care a intervenit suspendarea este în continuare o obligație activă care produce efecte juridice specific în cazul nerespectării (e.g. decizia nr. 6998/2013, decizia nr. 268/2015, decizia nr. 2686/2015). Motivarea acestei orientări jurisprudențiale consolidate este aceea că incompatibilitatea se analizează în raport de deținerea, iar nu de exercitarea efectivă a funcției publice, iar suspendarea din funcție presupune păstrarea/deținerea funcției publice.

În concluzie, în cauză sunt îndeplinite condițiile stării de incompatibilitate în persoana reclamantei, conform art. 94 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, și atragerii răspunderii administrative sub acest aspect, astfel că raportul de evaluare care consacră o atare stare de fapt și de drept este legal întocmit și emis, iar hotărârea instanței de fond care-l validează este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material.

1.3. Cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010

Potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informațiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activității de evaluare, fără ca persoana să fie invitată și informată potrivit dispozițiilor art. 14, sunt lovite de nulitate absolută.

Recurenta-reclamantă consideră că informațiile solicitate autorităților sau instituțiilor publice, precum și persoanelor juridice private, anterior depunerii punctului său de vedere, în data de 14.07.2016, sunt informații nepublice și, prin urmare actele întocmite de inspectorul de integritate sunt lovite de nulitate absolută.

În concret, adresa nr. x/04.03.2016, prin care Spitalul Municipal "Dr. Teodor Andrei" Lugoj a comunicat contractul de muncă încheiat cu persoana evaluate în calitate de salariată, pe durată determinate de 3 ani (22.09.2014 - 22.09.2017) în funcția de medic specialist medicina de urgență la Compartimentul Primire-Urgențe, precum și declarațiile de avere și interese depuse nu reprezintă informații nepublice.

Prin informație de interes public, conform art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes publice, se înțelege orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației.

De asemenea, prin însăși rațiunea publicității asigurată de înregistrările ONRC, sunt publice informațiile prezentate de Oficiul Național al Registrului Comerțului, prin intermediul adresei nr. x/18.04.2016, prin care se comunică faptul că persoana evaluată nu deține calităși și funcții.

Adresa nr. x/14.04.2016 emisă de Serviciul Fiscal Municipal Lugoj, prin care acesta comunică venitul din salarii obținut de persoana evaluată reprezintă o informație de interes public, potrivit art. 1 pct. 31 din Legea nr. 176/2010, în calitate de funcționar public, reclamanta având obligația să depună declarații de avere și interese.

De asemenea, Direcția de Sănătate Publică Timiș a comunicat cu adresele nr. x/10.02.2016, y/16.03.2016 și 16881/26.08.2016, actele administrative de numire/suspendare/încetare în funcția publică de consilier superior deținută de persoana evaluată în cadrul instituției, informație ce este publică.

Prin urmare, critica analizată urmează să fie respinsă ca nefondată.

1.4. Cu privire la încălcarea dispozițiilor legale privind dreptul la apărare în procedura administrativă, reprezentate de prevederile art. 8 alin. (3) și art. 21 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 176/2010

Unul dintre principiile după care se desfășoară activitatea de evaluare este, într-adevăr, dreptul la apărare, potrivit dispozițiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, acesta fiind materializat în obligația inspectorului de integritate de a solicita punctul de vedere al persoanei evaluate, anterior emiterii raportului de evaluare.

Raportul de evaluare, potrivit art. 21 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 176/2010 cuprinde, în conținutul său, punctul de vedere al persoanei supuse evaluării, dacă acesta a fost exprimat.

Recurenta-reclamantă nu se arată nemulțumită de nerespectarea prevederilor legale analizate, ci susține că punctul său de vedere doar a fost redat în cuprinsul raportului de evaluare, fără ca inspectorul de integritate să înlăture, motivat, apărările sale, astfel că, dreptul său la apărare nu a fost efectiv, ci a fost doar formal respectat.

Înalta Curte va constata neîntrunit acest motiv de casare, avându-se în vedere că dispozițiile Legii nr. 176/2010 au fost respectate întocmai în cauză, nu există obligația inspectorului de integritate de a respinge motivat apărările persoanei evaluate.

Raportul de evaluare are semnificația unui act administrativ care identifică anumite elemente de incompatibilitate, în speță, iar efectele sale juridice se produc numai la rămânerea definitivă a acesteia, la expirarea termenului de contestare în instanță sau la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.

Ipoteza necontestării raportului de evaluare, conduce la concluzia că persoana evaluată este de acord cu actul întocmit și, prin urmare, nu se poate pune problema nerespectării dispozițiilor legale sau a principiilor după care sa efectuat evaluarea.

În situația în care are loc o cercetare judecătorească finalizată cu pronunțarea unei hotărâri definitive, persoana evaluată își valorifică dreptul la apărare, în funcție de cele deja făcute în fața autorității administrative și prin invocarea altor excepții/apărări permise de lege, iar judecătorul le analizează în ansamblul procedurii.

Astfel, neexistând obligația respingerii motivate a apărărilor persoanei evaluate în procedura administrativă, aceasta a valorificat toate apărările, iar instanța de judecată le-a analizat pe fiecare, răspunzând motivat argumentelor expuse.

1.5. Referitor la aplicarea greșită a legislației Uniunii Europene privind protecția datelor cu interes personal, așa cum a fost interpretată de CJUE în Cauza C-201/14 Bara

Recurenta-reclamantă susține că datele sale cu caracter personal au fost preluate fără informarea sa, prin intermediul adreselor furnizate de autoritățile publice și persoane juridice de drept privat deja analizate la pct. II. 1.3. din cuprinsul considerentelor.

Critica este nefondată, Înalta Curte stabilind deja că informațiile furnizate nu fac parte din categoria informațiilor cu caracter personal.

1.6. Referitor la încălcarea principiului priorității dispozițiilor din dreptul Uniunii Europene și la caducitatea Deciziei nr. 2006/928/CE

Principiul priorității dreptului European presupune existența unei norme naționale contrare normei europene, iar autoritățile statului membru sunt obligate să acorde prevalență celei din urmă.

În realitate, se invocă o neconcordanță între două acte europene, Tratatul de la Lisabona și Decizia Comisiei Europene, ce ar avea drept consecință caducitatea deciziei.

Întrucât situația expusă nu corespunde definiției principiului priorității dreptului european, urmează a se constata că motivul de nelegalitate este nefondat.

Interpretarea și validitatea tratatului și actelor Uniunii aparține instituțiilor acesteia și nu judecătorului național, astfel că nu este posibil a se constata inaplicabilitatea unei legi naționale neabrogate de niciun act normativ intern, cum este Legea nr. 176/2010.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că sunt nefondate motivele de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 4938 din 14 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 decembrie 2020.