ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6711/2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Tîrgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 14 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș - Inspecție Fiscală, a solicitat suspendarea executării, până la soluționarea definitivă a cauzei, și anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.10.2018 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, anularea Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/8.11.2018 emis de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 5.12.2018, prin sentința nr. 172 din 05 decembrie 2018, instanța de fond a admis cererea reclamantei de suspendare a executării actului administrativ contestat până la soluționarea definitivă a cererii de anulare. Prin Decizia nr. 1839/2019 din data 03.04.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș - Inspecția Fiscală împotriva sentinței nr. 172 din 05 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

La termenul de judecată din data de 11.01.2019, instanța de fond a dispus disjungerea cererii prin care s-a solicitat anularea Procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile nr. x/8.11.2018 emis de AJFP Mureș, fiind constituit, în acest sens, dosarul nr. x/2019.

Prin sentința nr. 1 din 14 ianuarie 2019, Curtea de Apel Târgu - Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.10.2018 emise de pârâtă.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) Cod procedu­ra civilă, a solicitat casarea sentinței, rejudecarea și respingerea cererii formulată de reclamantă ca neîntemeiată, respingerea petitului privind plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, a arătat că soluția este netemeinică, motivat de faptul că instanța de fond s-a prevalat în adoptarea soluției date doar de susținerile reclamantei; a invocat faptul că motivarea hotărârii este obligatoriu a cuprinde considerentele de fapt și de drept care au conclus la adoptarea soluției materializate ulterior în dispozitiv.

A prezentat cele dispuse și reținute de instanța de fond și a arătat că prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.10.2018 Inspecția Fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Mureș a estimat obligații de plată în cuantum total de 5.622.925 RON și, constatând existența pericolului constând în sustragerea debitoarei de la urmărire sau de ascundere ori risipire a averii/patrimoniului, a considerat necesară dispunerea măsurilor asigurătorii.

Referitor la acest aspect, învederează faptul că în cadrul inspecției fiscale s-a constatat faptul că reclamanta, în perioada 01.07.2015 - 30.05.2018, a realizat venituri din lucrări de armare placa beton desfășurate în Germania pentru firma B., în valoare totală de 10.949674 RON, lucrările fiind efectuate de angajații societății care au beneficiat de sume în bani cu titlu de diurnă, calculate pentru perioada detașării, înregistrate în contabilitate în debitul contului 625 - cheltuieli cu deplasări, detașări și transferări, în sumă totală de 5.487.427 RON. Potrivit statelor de plată întocmite de societate, salariații care prestează muncă în Germania sunt încadrați la salariul de bază minim pe economie, în toata perioada verificată, pentru care reclamanta a constituit declarat și virat la bugetul general consolidat al statului obligațiile de natură salarială declarate la organul fiscal teritorial, în declarațiile privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală persoanelor asigurate (formular 112).

În timpul controlului s-a constatat că există pericolul ca debitorul să se sustragă de urmărire ori să își risipească/averea având în vedere justificările venite din partea administratorului societății referitoare la disproporția între disponibilitățile acesteia și obligațiile suplimentare estimate a se stabili; drept urmare, constatând faptul că reclamanta deține în proprietate bunuri mobile, conturi bancare și totodată acțiuni deținute la entitatea afiliate (părți sociale 100% din capitalul social la S.C. C. SRL) și având în vedere faptul că s-au estimat creanțe fiscale suplimentare semnificative în raport cu cele declarate, în conformitate cu dispozițiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 organele fiscale au dispus instituirea măsurilor asigurătorii prin sechestrarea bunurile aflate în proprietatea contestatoarei, cu o valoare de inventar de 2.462.176 RON, și instituirea de poprire asiguratorie pe conturile deținute de aceasta la D. S.A.

Astfel, înțelege să reitereze faptul că sechestrul asigurător asupra bunurilor reclamantei și poprirea asiguratorie au fost instituite in temeiul prevederilor art. 213 alin. (2) și (4) din Legea nr. 207/2015. Raportat la situația de fapt existentă și in susținerea solicitării de respingere ca neîntemeiată a cererii de anulare a măsurilor asigurătorii, apreciază ca fiind incidente și prevederile Ordinului nr. 2546 din 05 septembrie 2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare, Anexa 1, Cap. III. lit. A).

Mai mult, prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, contrar celor reținute de instanța de fond, Inspecția Fiscală în mod clar a indicat motivele dispunerii acestor măsuri la contestatoare, astfel: în timpul controlului s-a constatat că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori să își risipească/averea având in vedere justificările venite din partea administratorului societății referitoare la disproporția intre disponibilitățile acesteia si obligațiile suplimentare estimate a se stabili

Totodată, învederează că prin faptele descrise reclamanta a prejudiciat bugetul general consolidat al statului cu o valoare estimată deloc neglijabilă de 5.622.925 RON, iar potrivit art. 6 din Legea nr. 207/2015, "Organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege, precum și pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii".

Pentru aceste motive, solicită să se aprecieze faptul că organele de Inspecție fiscală în mod temeinic și legal au dispus instituirea măsurilor asigurătorii; având în vedere cele constatate de către Inspecția Fiscală din cadrul A.J.F.P. Mureș, aspecte evidențiate în concret în motivarea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, întrucât exista pericolul ca debitoarea să se sustragă sau să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea sumelor reprezentând prejudiciu estimat, s-a apreciat ca fiind necesară dispunerea de măsuri asigurătorii, motiv pentru care decizia anterior menționată respectă condițiile impuse de dispozițiile legale.

Referitor la plata cheltuielilor de judecată, solicită respingerea, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ. trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau prin atitudinea sa în cursul derulării procesului să fi determinat aceste cheltuieli, o altă condiție care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată este ca partea care solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul; mai mult, nici aspectele privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina sa pentru a fi obligați la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata reclamantă nu a depus întâmpinare.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte, cu opinie majoritară, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/31.10.2018, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș - Inspecția Fiscală, în temeiul art. 213 alin. (2) și (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, având în vedere debitele și accesoriile estimate stabilite ca urmare a unei inspecției fiscale, obligații bugetare suplimentare estimate în cuantum de 5.622.925 RON, a instituit sechestrul asigurator asupra bunurilor mobile în valoare totală de 2.462.176 RON, precum și poprire asiguratorie asupra disponibilităților bănești ale reclamantei și ale debitorilor săi.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat acțiunea în anulare admisă prin sentința recurată.

Susține recurenta că este obligatoriu ca motivarea hotărârii să cuprindă considerentele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției materializate ulterior în dispozitiv și faptul că instanța de fond s-a prevalat în adoptarea soluției date doar de susținerile reclamantei. Analizând aceste critici, care nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) din C. proc. civ., se observă, pe de o parte, simpla susținere a recurentei în sensul că instanța de fond s-a prevalat în adoptarea soluției date doar de susținerile reclamantei, fără a indica în mod concret, pentru a da posibilitatea analizei acestui motiv de recurs, apărările pe care pârâta le-a formulat și cărora instanța de fond nu le-a răspuns. Pe de altă parte, față de afirmarea de către recurentă a faptului că este obligatoriu ca motivarea hotărârii să cuprindă considerentele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției, este de observat, din examinarea sentinței recurate, raportat la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va arăta motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, că hotărârea cuprinde susținerile reclamantei, apărările pârâtului și motivele de fapt și de drept pe care instanța le-a avut în vedere pentru admiterea cererii, fiind expus raționamentul juridic care a determinat soluția pronunțată.

Astfel, instanța de fond a observat că în cuprinsul Deciziei nr. 43/31.10.2018 s-a reținut: în perioada iulie 2015 - iunie 2018, reclamanta a efectuat plăți către angajații trimiși la muncă în străinătate, cu titlu de diurnă, ceea ce presupune majorarea fondului de salarii, fapt ce pune în evidență un compartiment fiscal neadecvat al contribuabilului; în timpul controlului s-a constatat că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori să își risipească patrimoniul/averea având în vedere justificările venite din partea administratorului societății referitoare la disproporția între disponibilitățile acesteia și obligațiile suplimentare estimate a se stabili.

A constatat instanța de fond, în esență, că fundament al deciziei privind măsurile asiguratorii, instituite în situații excepționale, îl constituie existența reală și concretă a pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, susținută de date certe și de probatoriul administrat, că decizia supusă analizei nu cuprinde în concret motivele care au dus la instituirea măsurilor asiguratorii, ci se rezumă la reiterarea prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, reținând generic existența pericolului ca reclamanta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, care se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, este nefondat. Recurenta a invocat faptul că Inspecția Fiscală a indicat în mod clar motivele dispunerii măsurilor, că, având in vedere cele constatate, evidențiate în concret în motivarea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, întrucât exista pericolul ca debitoarea să se sustragă sau să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea sumelor reprezentând prejudiciu estimat, s-a apreciat ca fiind necesară dispunerea de măsuri asigurătorii, că în timpul controlului s-a constatat că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori să își risipească/averea, având în vedere justificările venite din partea administratorului societății referitoare la disproporția între disponibilitățile acesteia și obligațiile suplimentare estimate a se stabili.

Susținerile recurentei sunt nefondate. Emitentul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii a indicat temeiul de drept, art. 213 alin. (2) și (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, a arătat faptul că "se dispun măsuri asigurătorii, întrucât s-a constatat existența pericolului să vă sustrageți de la urmărire sau să vă ascundeți ori să vă risipiți patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea", că "au la bază debitele stabilite urmare desfășurării inspecției fiscale, respectiv accesorii estimate aferente acestor debite, constând în: (...)". În continuare, expune situația constatată "Din documentele prezentate cu ocazia verificării efectuate (...)" și invocă faptul că "In timpul controlului s-a constatat că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori să îți risipească patrimoniul/averea având în vedere justificările venite din partea administratorului societății referitoare la disproporția între disponibilitățile acesteia și obligațiile suplimentare estimate a se stabili", fiind prezentate activele patrimoniale selectate pentru instituirea efectivă a măsurilor asigurătorii și modul de ducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii.

Având în vedere cuprinsul deciziei, instanța de fond a constatat cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 213 alin. (2) și (5) din Legea nr. 207/2015, forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate în cauză, că decizia supusă analizei nu cuprinde în concret motivele care au dus la instituirea măsurilor asiguratorii, ci se rezumă la reiterarea prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, reținând generic existența pericolului ca reclamanta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, precum și faptul că îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor fiscale nu justifică prin sine însăși instituirea asiguratorii, ci se impune în mod distinct a fi dovedită condiția existenței pericolului privind sustragerea de la plata obligației fiscale.

Potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (2) și (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite. (...) (5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent".

Motivarea, atât în fapt cât și în drept, reprezintă o condiție de legalitate a actului administrativ, o garanție împotriva arbitrariului, o dovadă de transparență, pentru a da posibilitatea cunoașterii motivelor pentru care a fost emis, a elementelor de fapt și de drept care au determinat adoptarea, persoanei interesate să aprecieze asupra legalității și temeiniciei acestuia și instanței de judecată învestite de persoana care se pretinde vătămată să efectueze controlul jurisdicțional. Motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, iar aprecierea asupra acesteia se realizează în concret, în raport de natura și obiectul actului administrativ.

Obligativitatea motivării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii este prevăzută imperativ de art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, iar în raport de dispozițiile alineatelor precedente, motivarea trebuie să se refere la cazurile excepționale avute în vedere. Potrivit dispozițiilor alin. (2), în cazuri excepționale se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietatea debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Cazurile excepționale sunt indicate de legiuitor, așadar, ca fiind situațiile când există pericol ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Simpla menționare a acestor situații, indicate generic de legiuitor, nu constituie, însă, motivarea deciziei de instituie a măsurii asiguratorii, în sensul art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală. De asemenea, prezentarea situației de fapt care a condus la stabilirea obligațiilor fiscale în sarcina contribuabilului, constatarea neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a acestora, cuantumul creanțelor fiscale, nu sunt suficiente. Starea de pericol ar putea rezulta din activitatea ce a generat creanțele fiscale, însă în condițiile în care din aceasta rezultă împrejurări relevante în acest sens, care să afecteze recuperarea obligațiilor fiscale datorate de contribuabil și care trebuie evidențiate.

Pericolul avut în vedere de legiuitor nu este constituit, așadar, de operațiunile care au format obiectul controlului fiscal și au determinat obligațiile fiscale, de stabilirea acestora, întrucât, în această situație, orice inspecție fiscală în urma căreia au fost stabilite obligații fiscale suplimentare de plată ar fi însoțită de aplicarea unei măsuri asiguratorii. Or, nu aceasta este voința legiuitorului. Pericolul de sustragere, de ascundere ori risipire a patrimoniului, de natură să pericliteze ori să îngreuneze în mod considerabil colectarea, trebuie să rezulte din anumite elemente, împrejurări, acțiuni sau inacțiuni în acest sens.

Or, în decizia contestată, acestea sunt inexistente, măsurile asiguratorii dispuse nefiind în concret justificate. Cu excepția textului legal, a situației de fapt constatate cu ocazia inspecției fiscale, singura mențiune suplimentară este referitoare la "justificările venite din partea administratorului societății referitoare la disproporția între disponibilitățile acesteia și obligațiile suplimentare estimate a se stabili", reținută de instanța de fond, reluată de recurenta pârâtă și în cererea de recurs.

Această mențiune, referitoare la susțineri ale administratorului societății, este, în mod evident, insuficientă, în ceea ce privește motivarea stării de pericol, nefiind prezentate niciun fel de elemente din care să rezulte în ce constau aceste "justificări" și în ce fel anume acestea indică sau se concretizează într-o stare de pericol de sustragere, de ascundere ori risipire a patrimoniului, de natură să pericliteze ori să îngreuneze în mod considerabil colectarea, în raport de care să fie posibilă și analiza legalității deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii.

Se invocă prin cererea de recurs și prevederile Ordinului nr. 2546 din 05 septembrie 2016 pentru aprobarea pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare, respectiv Anexa 1, Cap. III. lit. A), care prevăd că "organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepțional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situații: a) în urma constatării unor împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal sau vamal, în cazul cărora creanțele fiscale nu sunt stabilite prin acte administrative fiscale, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare".

Recurenta nu arată în ce fel sunt relevante prevederile indicate în raport de motivele reținute de instanța de fond, însă acestea reiterează, în sensul dispozițiilor art. 213 din Codul de procedură fiscală, de asemenea, caracterul excepțional al măsurilor asigurătorii, și cazurile când pot fi dispuse, condiții neîndeplinite, pentru motivele expuse anterior.

De asemenea, a mai învederat recurenta prin cererea de recurs dispozițiile art. 6 din Legea nr. 207/2015, care prevăd că "Organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege, precum și pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii". Chiar aceste dispoziții se referă la soluția "admisă de lege". Or, aceasta este constituită de dispozițiile art. 213 din Codul de procedură fiscală, care prevăd condiția de motivare a deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii prin prisma unei stări de pericol, neîndeplinită pentru motivele anterior prezentate.

Pentru aceste motive, având în vedere că dispozițiile art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală impun o stare de pericol ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea creanțelor fiscale, argumentată concret, actul administrativ contestat nu răspunde cerințelor privind motivarea, nu indică niciun aspect, niciun indiciu rezonabil din care să rezulte concret starea de pericol la care fac referire dispozițiile legale invocate, fiind corect raționamentul instanței privind faptul că nu sunt evidențiate aspectele care fundamentează concluzia existenței pericolului ca reclamanta să se sustragă de la obligația de plată, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul și care a condus la anularea deciziei de instituire a măsurii asiguratorii.

Motivul de recurs privind cheltuielile de judecată este, de asemenea, nefondat. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1.570 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat. Instanța de fond a reținut în mod corect că opțiunea legiuitorului nu a fost în sensul condiționării obligației de plată a cheltuielilor de judecată de constatarea relei credințe, a comportării neglijente sau a exercitării abuzive a drepturilor procesuale de către partea în sarcina căreia a fost stabilită obligația de plată a cheltuielilor de judecată și nici de soluționarea definitivă a litigiului.

Obligarea la plata cheltuielilor de judecată este justificată de existența culpei procesuale a celui care a pierdut procesul, iar față de admiterea acțiunii, instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 453 din C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul este obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, fiind nefondată critica de aplicare greșită a acestora.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamantă și a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, este pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivele de recurs fiind nefondate.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de recurs invocate de recurentă, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte, cu opinie majoritară, va respinge recursul ca nefondat.