ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6575/2020

Ședința publică din data de 03 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu dispozițiile art. 19 din Legea nr. 503/2004, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 12446/15.01.2018, solicitând anularea Deciziei nr. 12446/15.01.2018 a Fondului de Garantare a Asiguraților (F.G.A.) prin care s-a respins cererea de plată nr. x/29.08.2016 formulată în numele subscrisei de către reprezentantul său legal, B., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2244 din data de 11 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2244 din data de 11 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta - reclamantă a arătat că instanța de fond a respins acțiunea pe motiv că, chiar dacă nu a fost primită, se consideră a fi comunicată. Noțiunea de primire presupune luare în posesie a unui bun care a fost oferit, dat sau transmis. Primire înseamnă o predare, o înmânare a bunului în cauză, astfel încât luarea la cunoștință să fie asigurată. Numai prin primirea notificării se asigură că destinatarul a luat la cunoștința conținutul documentului și acesta este momentul de la care curge termenul pentru conformare.

Recurenta - reclamantă a susținut că nu a primit notificarea respectiva, având în vedere ca la sediul social, în perioada respectivă nu a fost prezentă nicio persoană, angajații societății fiind in concediu de odihna, așa cum acest lucru este dovedit și prin foaia colectivă de prezență aferentă lunii octombrie 2017 și din adeverința emisă de societate în 12.06.2018. Astfel, dl B., angajat al societății în funcția de director societate și d-na C., anagajată în funcția de funcționar administrativ, împreună cu copilul minor, au fost plecați în Turcia, conform biletelor de avion și intinerariului pus Ia dispoziție de către agenția de turism, iar d-na D., angajată în funcția de director și fiind în același timp și administratorul societății, s-a aflat in concediul anual de odihnă.

A menționat că la adresa sediului social din Oradea, str. x, jud. Bihor nu locuiește administratorul societății, ci dl B., care după cum a arătat, nu putea să primească corespondența fiind plecat în străinătate.

Așadar, neridicarea corespondentei nu se datorează relei-credințe sau culpei societății, ci efectiv unui fapt extern de voința noastră, neputand retine vinovăția societății.

Însăși instanța de fond recunoaște faptul că notificarea a fost comunicată este o prezumție simplă, sarcina de a dovedi motivul pentru care aceasta nu a fost ridicată revenind destinatarului.

În ce privește prezumțiile simple, acestea sunt definite la art. 329 C. proc. civ., ca frind prezumții lăsate la "luminile si înțelepciunea judecătorului", așadar acestea pot face obiectul controlului judiciar. Astfel instanța care soluționează calea de atac poate aprecia în mod nelimitat îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru folosirea prezumției simple la prima instanța.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/29.08.2016, reclamanta a solicitat să fie despăgubită din disponibilitățile F.G.A. cu suma de 79999,98 RON în temeiul prevederilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Întrucât cererea a fost formulată de reclamantă, prin reprezentant legal B., și s-a întemeiat pe contractul de asigurare nr. x/11.01.2016, încheiat de reclamantă, în calitate de beneficiar, pârâtul a apreciat că se impune completarea dosarului cu acte în dovedirea achitării ratelor de prima de asigurare restante nr. 2, 3 și 4, aferente poliței precum și a împuternicirii de reprezentare în relația cu FGA emisă de către reclamantă pentru domnul B..

În vederea completării dosarului de daună, a fost emisă notificarea nr. x/25.10.2017 către reclamantă, prin intermediul căreia i s-a solicitat reclamantei, ca în termen de maxim 10 (zece) zile de la primirea Notificării, să completeze dosarul de daună, cu dovada achitării ratelor restante nr. 2, 3 și 4 în cuantum de 329,8 euro fiecare și împuternicire de reprezentare în relația cu FGA emisă de către reclamant pentru domnul B..

Criticile recurentei - reclamante vizează imposibilitatea de a-și verifica corespondența în perioada de referință întrucât toți angajații societății se aflau în concediu de odihnă.

Înalta Curte nu poate reține criticile recurentei-reclamante, neputându-se constata interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește hotărârea atacată sub aspectul comunicării obligației reclamantei de a completa dosarul de daună.

Potrivit dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 213/2015, " În toate cazurile în care consideră că este necesar, comisia specială poate solicita petenților completarea documentației și/sau precizarea ori furnizarea de informații suplimentare cu privire la cererea de plată a acestora. Informațiile solicitate se transmit comisiei, sub sancțiunea respingerii cererii, în termen de cel mult 10 zile de la data primirii solicitării acesteia."

În speță, așa cum a constatat și instanța de fond, pârâtul a făcut dovada că a depus la poștă notificarea dar aceasta nu a fost ridicată de către reclamantă. Prin urmare, se prezumă că actul a fost comunicat.

Procedura de comunicare nu poate fi lăsată exclusiv la voința destinatarului și nici nu poate fi blocată prin voința unilaterală a acestuia.

În cadrul cererii de recurs, recurenta - reclamantă își invocă propria culpă susținând că nu a primit notificarea transmisă de FGA deoarece în perioada respectivă toți angajații societății se aflau în concediu de odihnă, neexistând nicio persoană însărcinată cu primirea corespondenței.

Înalta Curte este de acord cu judecătorul fondului în privința responsabilității destinatarului în legătură cu corespondența pe care o primește, în condițiile în care recurenta - reclamantă, persoană juridică, nu a luat măsuile necesare pentru a asigura verificarea corespondenței în perioada de referință.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că Decizia nr. 12446/15.01.2018 a fost emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților cu respectarea prevederilor legale incidente, astfel încât sentința instanței de fond este temeinică și legală.

Pentru considerentele expuse, reținând că soluția primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 2244 din 11 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 decembrie 2020.