ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2858/2021

Ședința publică din data de 13 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 12.10.2018 sub numărul x/2018 reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea deciziei nr. 16888/11.09.2018 și obligarea FGA la emiterea unei decizii prin care să îi restituie cheltuielile de judecată și penalitățile de întârziere de 0,2% calculate conform Ordinului CSA 14/2011, aferente sumei de 9461,22 euro începând cu data de 12.03.2015(data cererii de despăgubire) și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 278/28 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile a formulat recurs reclamanta A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum este formulat, casarea sentinței atacate si reținerea cauzei în vederea rejudecării, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului arată că hotărârea recurată este nelegală fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv dispozițiile Legii nr. 213/2015.

Prin respingerea capătului de cerere privind obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată și a penalităților de întârziere, Curtea de Apel a nesocotit prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213 din 2015 potrivit cărora Fondul garantează plata de despăgubiri din contractele de asigurare facultative și obligatorii cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege.

Motivarea instanței de fond reținută în considerentele hotărârii potrivit căreia sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată din cadrul procesului purtat cu societatea de asigurare B., nu au legătură cu raportul de asigurare și nu reprezintă creanțe de asigurări este nelegală și în contradicție vădită cu dispozițiile:

- art. 50 din Legea 136/1995 potrivit cărora despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri;

- art. 2214 noul C. civ. potrivit cărora în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altei persoane îndreptățite;

- art. 37 din Ordinul CSA 14 din 2011 "daca asigurătorul nu-si îndeplinește obligațiile in termenul prevăzut de art. 36 sau si le îndeplinește in mod defectuos, inclusiv daca diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenita care se plătește de asigurător, se aplica o penalizare de 0,2% calculata pentru fiecare zi de întârziere.

Neechivoc, potrivit dispozițiilor legale invocate pretențiile formulate de reclamantă sunt în limitele prevăzute de Legea 136/1995, Legea 231/2015 precum și a Noului C. civ., în vigoare la data producerii accidentului.

Recurenta arată că a făcut dovada achitării cheltuielilor de judecată în dos nr. 2718/257/2015, acestea fiind derivate cert din contractul de asigurare obligatorie încheiat între intervenientul forțat C. și B. S.A., iar Fondul de Garantare a Asiguraților are calitatea de garant al societății de asigurare debitoare, pretențiile sale fiind întemeiate.

Respingerea acțiunii este vădit nelegală raportat la faptul că instanța de fond nu a analizat cauza sub toate aspectele, încălcând art. 22 noul C. proc. civ., a ignorat faptul că reclamanta a formulat cererea de despăgubire către asigurător, iar acesta avea obligația de a lua măsurile necesare în vederea deschiderii dosarului de daună, de a constata din punct de vedere tehnic avariile, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii accidentului, însă acesta s-a mulțumit în a motiva sumar respingerea plății respingând cererea de plată, fără a analiza dosarul de daună, în condițiile art. 32 din Legea nr. 213/2015, iar ulterior și instanța a procedat similar, respingând acțiunea cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate în dosar nr. x/2015 al Judecătoriei Mediaș și penalitățile de întârziere. Instanța de fond a ignorat faptul că potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/2015 Fondul acoperă creanțele de asigurări nicidecum ca obligație proprie, ci în virtutea protecției consumatorilor, respectiv a terților păgubiți, plățile efectuate de către Fondul de Garantare a Asiguraților reprezintă obligații ale asigurătorului aflat în insolvența.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea formulată, reclamanta A. a solicitat anularea deciziei nr. 16888/11.09.2018 și obligarea FGA la emiterea unei decizii prin care să îi restituie cheltuielile de judecată și penalitățile de întârziere de 0,2% calculate conform Ordinului CSA 14/2011, aferente sumei de 9461,22 euro începând cu data de 12.03.2015 (data cererii de despăgubire) și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 16888/11.09.2018 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamanta A. în ceea ce privește cheltuieli de judecată efectuate în dosarul x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Mediaș, în cadrul căruia judecata a fost suspendată în baza art. 75 alin. (1) din Legea 85/2014.

În mod corect a reținut prima instanță că din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Totodată, a reținut prima instanță că prevederile art. 2214 C. civ., stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, B. S.A. eventual datorează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Mediaș nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și a culpei procesuale în demararea litigiului.

Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și de cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Înalta Curte reține că art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015, precum si art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015,

Potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015: " Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale. Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. În condițiile alin. (1) și (2), Fondul este îndreptățit să înregistreze și să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăților efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului."

Potrivit dispozițiilor art. 25 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților: "(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizațiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanțelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare debitoare decât pentru sumele care depășesc plafonul de garantare prevăzut de lege.

(2) Toate despăgubirile/indemnizațiile plătite din disponibilitățile Fondului, împreună cu dovada plății acestora, se înregistrează cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanței judecătorești competente. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau a drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, în condițiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 și ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanțele Fondului reprezintă creanțe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 și se achită cu prioritate față de alte creanțe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanțe de asigurări ale Fondului și sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea și lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

(3) Fondul este îndreptățit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum și orice dobânzi și/sau cheltuieli efectuate din disponibilitățile Fondului cu titlu de creanțe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015."

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți, si nu asigurătorilor in faliment, toate despăgubirile/indemnizațiile plătite de FGA in cadrul procedurii administrative de plata prevăzuta de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat împotriva asigurătorului falit, in cazul de fata B.. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, potrivit dispozițiilor legale incidente.

Referitor la stabilirea noțiunii legale de despăgubiri, prevăzuta de Ordinul CSA nr. 14/2011, normele CSA/ASF, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv penalități, si cheltuieli de judecata a căror cauză este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de dauna, coroborat cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Potrivit art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, "(6) În situația în care dosarul de daună conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat", iar potrivit art. 37, "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului. Este nefondată interpretarea în sensul că, raportat la art. 25 alin. (2) din Norma nr. 16/2015, reprezintă creanțe de asigurări si sumele avansate prestatorilor de servicii pentru instrumentarea si lichidarea dosarelor de dauna, iar prin analogie, cheltuielile de judecată au aceeași natura juridica.

Pe cale de consecință, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, rezultă din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 278/28 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 13 mai 2021.