ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2770/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată și precizată (fila x ds. fond) pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 13.01.2017,reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților: - anularea deciziei nr. 3271 din 27.12.2016 emisă de Comisia Specială din cadrul F.G.A.; -obligarea intimatei FGA la plata sumei de 1053,53 RON; - obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluționării prezentului litigiu.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 2596 din 26 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Calea de atac exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva sentinței nr. 2596 din 26 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 10 alin. (3) din legea nr. 503/2004 și la dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, întrucât litigiul dedus judecății este guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015. În speță, deși instanța de fond a reținut în mod corect natura juridică a raportului de garantare în temeiul legii existent între părți, a identificat greșit momentul nașterii acestui raport juridic, ca fiind cel al falimentului B.. De asemenea, a arătat recurenta că hotărârea recurată a fost dată cu greșita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 4 alin. (1) lit. a), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 3 lit. I) și art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014. Astfel, mecanismul subrogației nu este anihilat de procedura administrativă instituită de Legea nr. 213/2015. Asiguratorul CASCO nu este supus unei limitări globale la pragul de 450.000 RON indiferent de numărul persoanelor în numele cărora se subrogă. Potrivit doctrinei, "Subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței (subrogația personală) este un mijloc de transmisiune legală sau convențională a dreptului de creanță, cu toate garanțiile și accesoriile sale, către un terț care a plătit pe creditorul inițial, în locul debitorului." Fiind vorba despre un transfer, creanța se mută în patrimoniul plătitorului fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanța se transferă în patrimoniul plătitorului împreună cu toate accesoriile și garanțiile care o însoțesc. Ca urmare a acestor efecte, garanțiile și limitele întinderii garanției de care se bucură un creditor sunt transferate către plătitor fără a fi afectate în vreun fel. Tot în lumina efectelor subrogației, în măsura în care plătitorul se subrogă în drepturile mai multor creditori, el beneficiază în mod distinct (iar nu cumulat) de garanția fiecărui creditor plătit, iar nu de o garanție colectivă limitată la pragul de protecție conferit unui singur creditor. Cu alte cuvinte, în relația cu Fondul, recurenta A. vine din poziția fiecărui creditor de asigurare în numele căruia s-a subrogat, beneficiind astfel de protecția distinctă, reală și efectivă pe care legea o conferă fiecăruia dintre acești creditori. Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, creanța de asigurări reprezintă "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b), pct. (iii) din Legea 213/2015, definesc drept creditor de asigurare "persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare". Se cuvine însă a fi remarcat faptul că această limitare se adresează exclusiv persoanelor care au calitatea de creditori de asigurare priviți în mod individual, în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) pct. III, iar nu și celor care se subrogă în drepturile mai multor astfel de creditori, cum este cazul subscrisei în speță. De altfel, această interpretare este consolidată de faptul că în cuprinsul art. 15, alin. (2) nu se face nicio mențiune cu privire la o eventuală limită a despăgubirii aplicabilă persoanei îndreptățite la plată ca urmare a declanșării mecanismului subrogației, indiferent de numărul subrogațiilor care ar interveni. Dacă aceasta ar fi fost intenția reală a legiuitorului, atunci, în mod clar ar fi fost concretizată într-o normă expresă, precisă, neechivocă. Deci plafonul de 450.000 de RON devine incident exclusiv în privința celor trei ipoteze prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. b). Orice altă interpretare echivalează cu o adăugare la lege, din moment ce, în speță, A. are calitatea de persoană care se subrogă în locul creditorului îndreptățit. A criticat recurenta hotărârea și pentru netemeinicia considerentelor privind necesitatea interpretării unitare a Legii nr. 213/2015 și a Legii nr. 85/2014, arătând că aplicarea instituției subrogației nu impietează cu nimic asupra procedurii falimentului, după cum raționamentul care propune o interpretare unitară celor două acte normative mai sus enunțate este netemeinic, dar și străin de obiectul cauzei. Recurenta a mai afirmat că sentința a fost dată cu încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În sfârșit, a prezentat recurenta argumentele care, în opinia sa, susțin obligarea intimatului pârât direct la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acestei sume, afirmând că dispozițiile procedurale din Legea nr. 213/2015, care reglementează modalitatea de soluționare a cererilor de plată, conduc la concluzia că FGA este obligată să analizeze cererea și să o soluționeze într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative atașate (inclusiv eventualele documente și/sau informații suplimentare solicitate de FGA), normele aplicabile în materie și condițiile de asigurare din contractul de asigurare care stă la baza formulării cererii de plată. A considerat recurenta că, odată ce intimatul FGA a soluționat cererea de plată și nu a înțeles să invoce alte motive de respingere decât pretinsa incidență a plafonului de 450.000 este evident că, fie a verificat toate celelalte condiții și a ajuns la concluzia că sunt îndeplinite, fie a renunțat la/a pierdut dreptul de a invoca orice alte motive de respingere, cererea fiind soluționată pe fond.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În apărare, a susținut, în esență, că în speță, deși A. are un drept de creanță născut din plata despăgubirii conform poliței CASCO, acest drept nu poate fi îndreptat decât împotriva asigurătorului falit, cu limitările prevăzute de Legea insolvenței, a cărei compatibilitate cu dispozițiile Convenției nu a fost contestată și nici nu face obiectul judecății în prezentul litigiu. În ceea ce privește pretinsa creanță pe care recurenta ar deține-o împotriva intimatului, aceasta este una condițională, nașterea creanței depinzând de acceptarea cererii de plată, subsecvent constatării îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015. De aceea, având în vedere că solicitarea de plată a recurentei a fost respinsă, nu se poate susține că aceasta ar deține un "bun" în sensul autonom al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. II. Soluția instanței de recurs Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că au fost încălcate și aplicate greșit dispozițiile legale incidente în cauză, fiind atrasă sfera de aplicare a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente: În ceea ce privește legea substanțială aplicabilă litigiului de față, argumentația recurentei-reclamante a fost construită, în esență, în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiții (producerea evenimentului asigurat și falimentul asigurătorului B.) și că data intrării în faliment a asigurătorului ori data depunerii cererii de plată nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii obligației legale de garantare ce revine intimatului-pârât. În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta și-a întemeiat cererea de plată cu precădere pe dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b), 10, art. 12, art. 14 și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Așadar, recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege. Deși, în finalul cererii de plată, reclamanta a indicat că cererea de întemeiază și pe Legea nr. 136/1995, aceasta nu a indicat, în concret, textele de lege din acest act normativ, pe care le apreciază a fi incidente, iar în cuprinsul cererii a citat și s-a raportat exclusiv dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) și art. 15 alin. (2) ale Legii nr. 213/2015, astfel încât Înalta Curte apreciază că invocarea prin cererea de plată a Legii nr. 136/1995 a fost făcută pur formal. Prin urmare, în mod corect intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată în raport de voința manifestă a reclamantei și de actul normativ în vigoare la data formulării cererii. În al doilea rând, Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul nașterii raportului de garantare, nu susțin o altă ipoteză. Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, text de lege invocat, de asemenea, în cuprinsul cererii de plată depuse de reclamantă: "În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.", iar conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (...)." Așadar, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014: "(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015." Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței RCA. Astfel cum în mod corect a indicat intimatul-pârât, între FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și susținerile recurentei-reclamante privitoare la nesocotirea principiului constituțional al neretroactivității legii civile. Înalta Curte mai constată că nemulțumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condițiile și procedura de soluționare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalității de interpretare și aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii. Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) și a fost depusă cererea de plată de către reclamantă. Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum și a art. 2, art. 4, art. 18 alin. (1) din Legea nr. x, a art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004, a art. 1593-1597 și art. 2210 C. civ., în ceea ce privește modalitatea de calcul a plafonului maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate și conduc la reformarea parțială a soluției instanței de fond. Ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte." În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire: "157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat. 158. În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător." 159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului. 160. În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare." Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020. Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 5.117,32 RON(pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate și confirmate de considerentele deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept. Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ. În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege. Pe cale de consecință, instanța de control judiciar va admite recursul și, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat și va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei. În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția EDO, Înalta Curte reține că pretinsa privare de proprietate nu a fost susținută de reclamantă prin raportare la conținutul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, ci la interpretarea și punerea în aplicare eronate a acestor prevederi de către intimatul-pârât (și menținute de prima instanță), context în care, odată constatat caracterul fondat al criticii referitoare la modalitatea de calculare a plafonului de despăgubire pe creanță de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, analiza motivului de recurs privitor la încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este lipsită de finalitate practică. În egală măsură, Înalta Curte reține că această problemă de drept a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul celor susținute de reclamantă, determinând casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, Înalta Curte constată că nu mai este necesară analizarea acestor motive de recurs. Curtea nu poate proceda însă la o analiză pe fondul pretențiilor de despăgubiri solicitate de recurenta-reclamantă, actul administrativ litigios neconținând vreo verificare sub acest aspect, pentru ca instanța de judecată să procedeze la un control de legalitate și temeinicie a deciziei. Consecința anulării deciziei este aceea a obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la reanalizarea cererii de plată formulate de societatea reclamantă. Chiar dacă dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ consacră caracterul de plină jurisdicție pentru instanța de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă, Curtea apreciază că aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situației ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească. Or, în speță, această situație nu se regăsește, întrucât intimatul-pârât nu a analizat fondul dreptului pretins de recurenmta-reclamantă, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reținerii depășirii plafonului de 450.000 de RON. A proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse implică imixtiunea instanței de judecată în competența proprie pârâtului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererea de plată. Prin urmare, vor fi respinse pretențiile recurentei- reclamantei de obligare directă la plata sumei litigioase. Astfel, reținând nelegalitatea Deciziei, în temeiul prevederilor art. 1 alin. (1) și 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea va admite acțiunea în parte, va anula Decizia litigioasă și va obligă pârâtul să reanalizeze cererea de plată. Văzând dispozițiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 2.060 RON, cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă A. S.A., reprezentând de cheltuieli de judecată (onorariu avocațial achitat în recurs la și taxă judiciară de timbru, conform extrasului bancar cuprinzând plățile efectuate la data de 17.05.2017 depus la dosar. Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., va casa, în parte, sentința recurată și, rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula Decizia nr. 3271/27.12.2016, emisă de pârât și va obliga pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă, va obliga intimatul-pârât la plata sumei de 2,060 RON, cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.