ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2511/2020

Ședința publică din data de 9 decembrie 2020

Asupra recursurilor de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 martie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015, reclamanții A., B. și C. le-au chemat în judecată pe pârâtele D. S.A. și E. ȘI REASIGURARE S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să le oblige în solidar pe pârâte la plata cu titlu de daune morale, ca urmare a accidentului aviatic intervenit la 29 iulie 2013, a următoarelor sume de bani: 1.500.000 euro pentru reclamanta A.; 1.000.000 euro pentru reclamanta B. și 1.000.000 euro pentru reclamantul C., cu cheltuieli de judecată.

La 27 iulie 2015, F. - custodele succesoral desemnat pentru defuncții G. și H. - a formulat o cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri în caz de deces în cuantum de 56.973,21 euro și de 38.514,30 franci elvețieni, precum și a dobânzilor aferente, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6775 din 2 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea ca nefondată, a anulat cererea de intervenție în interes propriu și i-a obligat pe reclamanți la plata către pârâta D. S.A. a sumei de 14.880 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții și intervenienta au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 628/A din 28 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți, a admis apelul formulat de terțul intervenient F., a anulat în parte sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare în ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu.

Prin decizia nr. 2557 din 20 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă au fost admise recursurile declarate de reclamanții A., C. și B. și de pârâtele D. S.A. și E. ȘI REASIGURARE S.A. împotriva deciziei din apel, care a fost casată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Instanța de recurs a stabilit, în esență, că dreptul și calitatea reclamanților trebuie analizate prin raportare la prevederile din Secțiunea a III-a - răspunderea legală față de pasageri din contractul de asigurare. Urmare a calificării juridice a cererii de chemare în judecată, instanța de recurs a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 2.199, art. 2.223- 2.226, art. 1.349 - 1.350 C. civ. și Regulamentul (CE) nr. 785/2004 al Parlamentului European și al Consiliului.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 2556/A din 18 decembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți, a admis apelul formulat de terțul intervenient F., a anulat în parte sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare în ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu.

Împotriva deciziei din apel, atât reclamanții, cât și pârâtele au declarat recurs.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și au susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar hotărârea atacată este nemotivată și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; au invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au arătat că instanța de apel nu a respectat îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, deși, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., avea această obligație.

Concretizând, au susținut că prin decizia de casare instanța supremă a constatat că instanțele de fond, în baza rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 22 C. proc. civ., aveau obligația de a califica acțiunea după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii, dar că, în pofida regulii de drept care instituie principiul rolului activ al judecătorului, precum și faptului că reclamanții au precizat ulterior acțiunea ca fiind întemeiată pe dispozițiile privind asigurarea de bunuri și răspunderea asigurătorilor, instanțele de fond nu au avut în vedere aceste aspecte și și-au fundamentat soluția raportat strict la temeiul de drept invocat prin cererea inițială, respectiv la asigurarea de persoane. În acest context, au arătat recurenții-reclamanți, instanța de recurs a casat hotărârea și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel, în vederea rejudecării fondului, având în vedere faptul că, în virtutea rolului activ, instanța trebuie să califice în mod corect temeiul de drept al cererii și să îl aibă în vedere la momentul pronunțării hotărârii.

Cu toate acestea, au arătat, instanța de apel a reținut că a fost respectat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului și că nu se impune o recalificare a cererii de chemare în judecată, motiv pentru care a pronunțat soluția fără a analiza incidența dispozițiilor art. 2.223 C. civ. referitoare la răspunderea civilă a asigurătorului, ignorând astfel îndrumările date de instanța de casare în acest sens.

De asemenea, au arătat că, prin decizia de casare, instanța de recurs a statuat că dreptul și calitatea reclamanților trebuie analizate prin raportare la prevederile din Secțiunea a III-a - răspunderea legală față de pasageri din contractul de asigurare și a subliniat că "ipoteza reținută de instanța de apel, în sensul că reclamanții nu pot beneficia de plata despăgubirilor, în calitate de moștenitori ai pasagerilor decedați, lasă practic fără efecte juridice contractele și polițele de asigurare pentru pasagerii aeronavelor, întrucât pasagerii nu ar trebui să beneficieze de nicio compensație, ca urmare a producerii riscului asigurat, încălcându-se, în mod evident, dispozițiile legale în materia asigurării aeronavelor."

Au mai arătat recurenții-reclamanți că instanța de apel, analizând contractul de asigurare, a respectat doar în parte îndrumările instanței de recurs, respectiv a făcut referire în hotărârea pronunțată la prevederile cuprinse în Secțiunea a III-a privitoare la răspunderea legală față de pasageri, dar a ignorat în totalitate îndrumările vizând modul de aplicare, dând acestor prevederi o interpretare care a lăsat fără efect dispozițiile legale în materie, cu încălcarea normelor de drept material.

Au conchis recurenții că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare ce atrage nulitatea hotărârii, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat că instanța de apel a reținut că dispozițiile cuprinse în Secțiunea a III-a din Condițiile de Asigurare nu sunt aplicabile stării de fapt deduse judecății, deoarece nu acoperă riscul decesului, ci doar pe cel al vătămării corporale, dar nu a motivat în niciun fel soluția excluderii aplicabilității prevederilor Regulamentului (CE) nr. 889/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 mai 2002 de modificare a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2027/97 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente și Regulamentului (CE) nr. 785/2004, care prevăd expres obligația acoperirii prejudiciilor produse prin decesul pasagerilor.

Potrivit recurenților, instanța de apel a încălcat astfel dispozițiile art. 425 C. proc. civ., care instituie obligativitatea motivării soluției pronunțate atât prin raportare la motivele de fapt, cât și la motivele de drept.

În continuare, invocând motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au arătat că, în rejudecare, Curtea de Apel București a reținut în mod corect că în speță sunt incidente prevederile cuprinse în secțiunea a III-a din contractul de asigurare, referitoare la răspunderea legală față de pasageri și dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 785/2004 al Parlamentului European și Consiliului, însă a aplicat greșit aceste prevederi, lăsându-le practic fără efect.

Autorii căii de atac au afirmat că, deși răspunderea pârâtelor este una civilă contractuală, izvorând din asigurarea complexă a aeronavelor (polița AAC nr. x), respectiv asigurarea CASCO a aparatului de zbor, instanța de apel a apreciat în mod greșit că prejudiciul suferit nu poate fi acoperit de asigurător, deoarece reclamanții nu au nici calitate de asigurați, nici de persoane îndreptățite să obțină despăgubiri pentru producerea riscului asigurat cu privire la bunul asigurat.

În acest context, au arătat că, analizând specificul și conținutul contractului de asigurare, rezultă că scopul poliței îl reprezintă indemnizarea asiguratului în ceea ce privește aparatul de zbor, precum și în ceea ce privește răspunderea civilă necesară pentru a acoperi toate răspunderile legale ale asiguratului față de terțe persoane și pasageri, decurgând din deținerea sau operarea aparatului de zbor, caz în care societatea de asigurare este obligată să repare prejudiciul produs prin avarierea aparatului de zbor, iar cu privire la pasageri răspunde pentru orice prejudiciu creat acestora, care decurge din deținerea sau operarea aparatului de zbor. Astfel, se susține, în cazul în care se produce o vătămare corporală a pasagerilor, aceștia vor fi îndreptățiți să solicite despăgubiri de la societatea de asigurare în temeiul contractului de asigurare încheiat cu aceasta, iar în ipoteza în care riscul asigurat produs este decesul pasagerilor, contractul va produce efecte asemănătoare celor produse de polițele de asigurare de viață, respectiv dreptul de a obține despăgubirea aparține succesorilor persoanei decedate, calitate pe care reclamanții o dețin, conform certificatelor de moștenitori.

Totodată, au susținut recurenții că instanța de apel a interpretat greșit clauza cuprinsă la punctul 1 din contractul de asigurare ca acoperind doar riscul producerii unei vătămări corporale, nu și pe cel al unui deces, excluzând astfel de sub incidența dispozițiilor contractului de asigurare starea de fapt dedusă judecații și ignorând prevederile Regulamentului (CE) nr. 785/2004 al Parlamentului European și Consiliului, potrivit cărora "asigurarea trebuie să includă răspunderea specifică activității aeriene față de pasageri, bagaje, mărfuri și părți terțe. În ceea ce privește pasagerii, bagajele și mărfurile, asigurarea ar trebui să includă decesul și vătămările corporale cauzate de accidente (...)"

În opinia recurenților, o interpretare contrară conduce în mod flagrant la excluderea lor de la beneficiul despăgubirilor, deși, potrivit art. 1.268 alin. (3) C. civ., "clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul."

În final, au arătat că în cauze similare, vizând același accident aviatic, instanțele judecătorești au pronunțat hotărâri contrarii celei de față.

În motivarea recursului propriu, recurentele-pârâte au arătat că, în fapt, prin hotărârea atacată, instanța a admis apelul formulat de custodele succesoral, reținând că instanța de fond a anulat în mod greșit cererea de intervenție, pentru lipsa indicării intervenienților, apreciind eronat că titularii cererii sunt urmașii persoanelor decedate I. și H., în condițiile în care cererea a fost formulată de custodele succesoral, în calitate de reclamant, care a indicat numele si domiciliul procesual ales in România.

În opinia recurentelor, hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 61, art. 80 și art. 194 lit. a) C. proc. civ.

În continuare, au evocat dispozițiile textelor de lege sus-menționate și au subliniat că, raportat la acestea, intervenientul este o persoană care are un drept strâns legat de dreptul dedus judecații, iar în speță titularii dreptului de despăgubire care face obiectul cererii de intervenție sunt moștenitorii defuncților, care erau cunoscuți la data introducerii acțiunii, custodele fiind doar reprezentantul legal al moștenitorilor, iar nu titularul dreptului dedus judecății, astfel că nu poate formula cereri în nume propriu.

Prin urmare, neindicarea numelor titularilor dreptului la acțiune reprezintă o încălcare a prevederilor art. 194 lit. a) C. proc. civ., astfel că în mod corect instanța de fond a anulat cererea, în temeiul art. 196 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța de apel a înlăturat însă aceste susțineri, apreciind că ele vizează calitatea de reprezentant a terțului intervenient sau calitatea sa procesuală activă și că prima instanță s-a pronunțat asupra unor chestiuni legate de lipsa numelui intervenienților, iar nu asupra calității de reprezentant a custodelui succesoral ori asupra calității procesuale a acestuia.

Potrivit recurentelor, aceste argumente sunt nefondate, de vreme ce cadrul procesual a fost stabilit în mod diferit de instanțele de fond, tribunalul apreciind că părți în proces în calitate de intervenienți sunt moștenitorii, în timp ce curtea de apel a reținut că această calitate revine custodelui, care, în opinia lor, este doar un reprezentant al titularilor dreptului la despăgubire care face obiectul cererii de intervenție.

În acest context, au arătat că, potrivit art. 192 C. proc. civ., orice persoană se poate adresa justiției cu o cerere de chemare în judecată, pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, astfel că reclamant este titularul dreptului, iar nu reprezentantul acestuia, iar, potrivit art. 62 alin. (1), raportat la art. 194 lit. a) C. proc. civ., cererea de intervenție trebuia să cuprindă numele, prenumele și domiciliul sau reședința titularului dreptului dedus judecații.

În drept, au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 17 octombrie 2019, intimatele-pârâte au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei de interes a recursului declarat de recurenții-reclamanți.

La 21 octombrie 2019, intimata F. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de recurentele-pârâte; pe fond, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 25 noiembrie 2019, recurentele-pârâte au răspuns la întâmpinare.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, care a fost comunicat părților.

Niciuna dintre părți nu a uzat de dreptul de a depune punct de vedere la raport.

La termenul din 7 octombrie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de recurentele-pârâte, s-a prorogat discutarea excepției lipsei de interes a recurenților-reclamanți, în vederea soluționării acesteia în ședință publică. La același termen de judecată recursurile au fost admise în principiu.

Excepția lipsei de interes a fost calificată la termenul din 25 noiembrie 2020 drept apărare de fond, urmând ca toate susținerile formulate cu acest titlu să fie analizate în cadrul recursurilor, acest aspect fiind cuprins în încheierea de dezbateri de la termenul respectiv, care face parte integrantă din prezenta decizie.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la excepția lipsei de interes în promovarea recursului declarat de către recurenții-reclamanți, se constată că în întâmpinarea intimatelor-pârâte societăți de asigurare s-a afirmat că în realitate calea de atac privește numai considerentele deciziei din apel, situație ce se pliază pe dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Susținerea nu este întemeiată.

Nicăieri în cuprinsul recursului în discuție nu se face referire la faptul că acesta ar viza doar considerentele deciziei atacate, dimpotrivă, motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. vizează deopotrivă soluția din dispozitiv, cât și considerentele pe care aceasta se bazează și cu care face corp comun.

Excepția nu poate fi primită nici din perspectiva afirmației potrivit cu care au căpătat caracter definitiv statuările instanței de apel (fără a se preciza dacă referirea este făcută la primul ciclu procesual sau la cel din rejudecare) asupra lipsei elementelor răspunderii civile delictuale și la lipsa răspunderii asigurătorilor. Aceasta întrucât hotărârea pronunțată de curtea de apel în apel în primul ciclu procesual a fost casată în întregul ei de către instanța supremă, iar, potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere.

De altfel, dacă s-ar admite teza propusă de către intimatele-pârâte și s-ar stabili că referirea vizează decizia de apel din prima instanță, casarea decisă de instanța de recurs cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel nici nu și-ar găsi justificarea dacă s-ar considera că parte din elementele răspunderii civile au fost apreciate în mod definitiv ca neîntrunite, în condițiile în care aceste elemente trebuie îndeplinite cumulativ.

Dacă s-ar considera că referirea din întâmpinare vizează decizia atacată prin recursurile de față, pretinsul caracter definitiv al statuărilor este cu atât mai puțin probabil de reținut, în condițiile în care, așa cum s-a reținut în precedent, recursul declarat de recurenți vizează decizia în ansamblul ei, dezlegarea dată cel puțin primelor două motive de recurs având aptitudinea virtuală de a conduce, dacă acestea sunt găsite întemeiate, la casarea hotărârii pe aspecte de procedură, care fac de prisos analiza motivelor de fond. Oricum, o evaluare anticipată a interesului, din această perspectivă, este speculativă, ea neputându-se realiza înainte de examinarea concretă a motivelor de recurs, întrucât ar presupune o pronunțare anticipată nepermisă asupra acestora.

Nu în ultimul rând trebuie subliniat faptul că interesul reclamanților în promovarea recursului propriu decurge și din împrejurarea că aceștia se află în situația apelanților al căror apel a fost respins prin decizia atacată, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 458 teza I C. proc. civ.

În consecință, apărările dezvoltate în întâmpinare din perspectiva interesului în declararea recursului sunt apreciate ca lipsite de fundament și vor fi înlăturate.

În ce privește ordinea de analiză a celor două căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâte vizează exclusiv soluția dată de instanța de apel apelului declarat de terțul intervenient, situație în care, în dispută fiind cadrul procesual, acest recurs va fi examinat cu prioritate.

Recursul declarat de recurentele-pârâte este nefondat.

Admițând apelul terțului intervenient, instanța de apel a reținut în esență în rejudecare că instanța de fond, anulând cererea de intervenție, a notat, din perspectiva dispozițiilor art. 196 C. proc. civ., lipsa numelui intervenienților, nu calitatea de reprezentant a custodelui succesoral și nici calitatea procesuală a acestuia.

Într-adevăr, în ultimul paragraf al considerentelor sentinței de fond tribunalul, coroborând dispozițiile art. 62 cu cele ale art. 196 C. proc. civ. (apreciate ca aplicabile ca lege a forului), a procedat la anularea cererii de intervenție cu motivarea că aceasta nu cuprinde numele intervenienților.

Examinând cererea de intervenție aflată la filele x și următoarele ale volumului III al dosarului de fond, instanța supremă constată că F. a intervenit în proces "în calitate de intervenient în interesul urmașilor încă neidentificați (...) ai decedatului I. și al decedatei H.", pentru ca în fila următoare a cererii de intervenție să precizeze că intervine în interes propriu.

Atât instanța de fond, cât și instanța de apel au apreciat că sunt învestiți cu o cerere de intervenție în interes propriu, aspect necontestat de către intervenientă în apelul propriu și nici ulterior, pe parcursul procesului.

În acest context, în care poziția custodelui succesoral a fost stabilită în mod necontestat ca fiind aceea a intervenientului în interes propriu, Înalta Curte apreciază că raportarea instanțelor la dispozițiile art. 62 alin. (1) C. proc. civ. este corectă, însă aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 196 alin. (1) C. proc. civ. este greșită, în condițiile în care cererea de intervenție poartă, așa cum s-a reținut de către instanța de apel, numele intervenientului.

În această linie argumentativă, instanța supremă apreciază că nu pot fi primite criticile recurentelor-pârâte întemeiate pe încălcarea dispozițiilor art. 61 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme analiza condițiilor formale ale cererii de intervenție s-a făcut din ipoteza intervenției principale și nici a dispozițiilor art. 194 lit. a) C. proc. civ., întrucât sancțiunea prevăzută de art. 196 alin. (1) C. proc. civ. s-a raportat la cerințele esențiale ale cererii de chemare în judecată, aplicabile, potrivit art. 62 alin. (1) din cod, și cererii de intervenție principală.

De asemenea, nu poate fi reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 80 C. proc. civ., întrucât aceste prevederi legale sunt aplicabile instituției reprezentării, în timp ce prevederile art. 196 alin. (1), raportate la art. 62 alin. (1) din cod îl vizează pe titularul cererii de chemare în judecată și al intervenției în interes propriu, nu pe reprezentantul acestuia. Ca urmare, dispozițiile art. 80 C. proc. civ. nu au legătură cu soluția întemeiată pe art. 196 alin. (1) din cod, neputând fi reținută încălcarea acestora.

În consecință, nefiind incident motivul de recurs invocat, încadrabil în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recursul declarat de recurentele-pârâte urmează a fi respins ca nefondat în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., decizia instanței de apel de admitere a apelului intervenientei, cu consecințele care decurg de aici, urmând a fi menținută.

Recursul declarat de recurenții-reclamanți este fondat și va fi admis în limitele și pentru considerentele ce succed:

Motivul de recurs circumscris ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat.

Recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel, în rejudecare, nu a respectat indicația dată de instanța de recurs prin decizia de casare, anume aceea de a manifesta rol activ și de a califica în mod corespunzător cererea de chemare în judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 22 C. proc. civ., reținând în mod greșit că principiul rolului activ a fost respectat și că nu se impune recalificarea cererii de chemare în judecată, cu nesocotirea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

Această susținere este, însă, contrazisă de considerentele în care instanța de recurs a calificat ea însăși cererea de chemare în judecată, obligând instanța de apel ca în rejudecare să examineze cererea din perspectiva prevederilor Secțiunii III din contractul de asigurare referitoare la răspunderea legală față de pasageri, ca și din perspectiva dispozițiilor art. 2.199, ale art. 2.223-2.226, ale art. 1.349-1.350 C. civ., coroborate cu prevederile Regulamentului nr. 785/2004 al Parlamentului European și al Consiliului (penultimul paragraf al considerentelor de la pagina 6 a deciziei pronunțate în recurs).

Susținerea recurenților-reclamanților, făcută în subsecvența primei critici, despre ignorarea în analiză a incidenței dispozițiilor art. 2.223 C. civ. este contrazisă de paragraful 7 al considerentelor de la dosarului de apel, în care instanța de apel face referire expresă la dispozițiile art. 2.223 C. civ., a căror incidență a fost analizată în coroborare cu dispozițiile art. 2.199 și cu cele ale art. 2.224 C. civ.

Circumscris aceluiași motiv de casare, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a respectat doar în parte indicațiile din decizia de casare cu privire la modul de aplicare a normelor de drept apreciate ca indicate. Critica este neîntemeiată, întrucât în decizia de casare s-a reținut doar obligația instanței de rejudecare de a se raporta la aceste prevederi legale, nu și sensul în care acestea trebuie interpretate și aplicate, iar considerentele deciziei atacate relevă faptul că această dezlegare a instanței de casare a fost respectată, nemulțumirea părților față de modul în care acestea au fost interpretate și aplicate neputând fi atașată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 501 C. proc. civ.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează doar ipoteza lipsei motivelor pe care se întemeiază hotărârea atacată, prin lipsa de raportare la dispozițiile din Regulamentul (CE) nr. 889/2002 al Parlamentului European și al Consiliului.

Critica este nefondată. Preliminar, instanța supremă reține că incidența acestui motiv de casare ar putea fi reținută doar în situația în care lipsesc toate motivele care întemeiază hotărârea pronunțată ori motive cu o pondere consistentă, semnificativă în economia soluției adoptate, nu și în situația în care instanța de apel a omis să ia în analiză un singur argument de drept, recurenții-reclamanți neprecizând în ce mod prevederea legală omisă din analiză ar fi avut aptitudinea de a conduce decisiv la soluția contrară. Or, o atare precizare era cu atât mai necesară cu cât instanța de apel nu a reținut, în motivarea deciziei atacate, că daunele pretinse prin acțiune ar depăși limitele financiare în care ar fi putut fi angajată răspunderea asigurătorilor, ci a argumentat soluția prin raportare la categoriile de persoane îndreptățite la despăgubire și la situațiile în care aceste despăgubiri li se cuvin.

În plus, din analiza dosarului se constată faptul că incidența dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 889/2002 al Parlamentului European și al Consiliului a fost invocată în cursul procesului de față pentru prima dată în cadrul acestui motiv de recurs, deși, dacă reclamanții ar fi apreciat că acest Regulament prezenta o legătură indisolubilă cu dispozițiile art. 2.199 C. civ., avea posibilitatea de a face referire la el și de a-l pune în dezbatere contradictorie, în caz contrar neputându-i-se imputa instanței de apel nepronunțarea asupra acestui temei juridic.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat.

Grupând argumentele aduse în sprijinul acestei critici, instanța supremă le răspunde prin considerentul comun legat de greșita aplicare a dispozițiilor art. 2.199, ale art. 2.223 și ale art. 2.224 C. civ. din perspectiva clauzei 1 lit. a) din Secțiunea a III-a din contractul de asigurare .

Instanța de apel, raportându-se în mod judicios la dezlegările date prin decizia de casare, a reținut că temeiul răspunderii invocat de către recurenții-reclamanți îl constituie contractul de asigurare, încheiat cu respectarea dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 785/2004 al Parlamentului European și al Consiliului, dar a apreciat greșit că prejudiciile pretinse de reclamanți, reglementate de Secțiunea III a contractului de asigurare, nu sunt acoperite de această secțiune a contractului.

Această statuare vine, însă, în contradicție cu voința părților semnatare ale contractului de asigurare, care, în Secțiunea III clauza 1 lit. a) au stipulat expres, e adevărat că în mod neuzual, dar perfect inteligibil, că despăgubirile se cuvin "pentru vătămare corporală accidentală (fatală sau altfel) adusă pasagerilor(...)".

Or, deși părțile au stabilit că despăgubirile sunt datorate pasagerilor, menționarea cazului de accidentare fatală, plecând de la înțelesul literal al termenilor, exclude acordarea despăgubirilor chiar în persoana pasagerului, pentru simplul motiv că acesta se află în ipoteza unei persoane decedate.

De aceea, interpretarea logico-semantică a clauzei contractuale, făcută în condițiile art. 1.266 - 1.268 C. civ., îndeosebi cu respectarea principiului interpretării în sensul în care clauzele pot produce efecte, nu în acela în care nu ar putea produce niciunul, impune în această situație, de deces al pasagerilor, evaluarea condițiilor de acordare a despăgubirilor în persoana moștenitorilor acestora.

O astfel de evaluare, însă, nu a fost făcută din perspectiva reținută în precedent, cu consecința că dispozițiile legale a căror incidență a fost analizată au fost interpretate și aplicate plecând de la o premisă greșită, anume de la interpretarea eronată a unei clauze contractuale, care nesocotește voința părților din contractul de asigurare și forța obligatorie a acestui contract, consacrată de art. 1.270 C. civ.

În această situație, a pronunțării unei soluții întemeiate pe aplicarea unor dispoziții legale care nu au fost circumstanțiate în funcție de convenția părților și în care aplicarea legii la situația de fapt a fost plasată pe o premisă greșită, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ceea ce impune admiterea recursului în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) teza I și ale art. 497 C. proc. civ. și casarea hotărârii atacate.

Urmare a faptului că recursul declarat de către recurentele-pârâte va fi respins, instanța supremă va casa în parte decizia atacată și va trimite spre o nouă judecată apelul declarat de către reclamanți, menținând soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la apelul declarat de intervenientă.

În rejudecare, instanța de apel va lua în analiză, pentru ipoteza în care va găsi întemeiat apelul reclamanților, necesitatea soluționării unitare a cauzei din perspectiva cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți C., A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2556/A din 18 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași curți de apel spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanții-reclamanți.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-pârâte D. S.A. și E. ȘI REASIGURARE S.A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2020.