ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2557/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 26.03.2015, sub nr. x/2015, reclamanții A., B., C. au solicitat obligarea în solidar a pârâtelor F. S.A. și G. S.A. la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale ca urmare a accidentului aviatic intervenit la data de 29.07.2013: 1.500.000 Eur pentru reclamanta A.; 1.000.000 Eur pentru reclamanta B.; 1.000.000 Eur pentru reclamantul C., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6775 din 2.12.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă acțiunea ca nefondată și a fost anulată cererea de intervenție în interes propriu.

Prin decizia civilă nr. 628/A din data de 28 martie 2017 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A., și C. împotriva sentinței civile nr. 6775/02.12.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte F., G. S.A., ca nefondat, a admis apelul formulat de terțul intervenient H., a anulat în parte sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare în ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu.

Împotriva acestei decizii, în termen, legal au declarat recurs reclamanții A., C. și B. și pârâtele G. S.A. și F. S.A.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., au arătat următoarele:

Instanța de fond a sesizat o neconcordanță între temeiul de drept invocat prin acțiunea introductivă, respectiv art. 2227 C. civ., referitor la asigurarea de persoane, și motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată care face trimitere la dispozițiile privind asigurarea de bunuri, dar și la răspunderea asigurătorilor.

În acest context, în temeiul dispozițiilor art. 152 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și art. 22 alin. (1), alin. (4) și alin. (7) din același act normativ, instanțele aveau obligația de a identifica și de a pune în discuția părților, calificarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, legiuitorul înțelegând să reglementeze, prin dispozițiile legale menționate, o obligație, iar nu o facultate a instanței judecătorești, menită să fundamenteze principiul aflării adevărului în cauzele deduse judecății.

Spre deosebire de obiectul acțiunii care nu poate fi schimbat, temeiul ei juridic nu leagă instanța, care este obligată, în exercitarea rolului activ, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Calificarea acțiunii se va face nu după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii.

Atât la instanța fond, cât și în apel, nu s-a pus în discuția părților calificarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, iar instanța de apel și-a fundamentat soluția raportat strict la temeiul de drept invocat de reclamanți referitor la asigurarea de persoane, fără a analiza incidența dispozițiilor legale privind răspunderea civilă, respectiv art. 2223 C. civ., care au fost invocate de pârâte, atât în primă instanță, cât și în apel și au fost avute în vedere de instanța de fond.

În susținerea nelegalității hotărârii recurate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., recurenții reclamanți au invocat următoarele argumente:

Instanța de apel a reținut în mod eronat incidența dispozițiilor din Secțiunea II - din Condițiilor de asigurare - Răspunderea legală către terți (alții decât pasagerii).

Instanța trebuia să aibă în vedere calitatea de asigurați a pasagerilor - a căror moștenitorii sunt reclamanții și care, în această calitate, sunt beneficiari ai sumei asigurate, în ipoteza producerii riscului asigurat, și nu pe cea de terți, cum în mod greșit s-a reținut.

Reclamanții au calitate de moștenitori ai defuncților, victime ale accidentului aviatic, potrivit certificatelor de moștenitori nr. 120/09.12.2013, depuse la dosarul cauzei, și, în această calitate, au solicitat pretențiile derivate din polița de asigurare și, nicidecum, în calitate de terțe persoane, cum, în mod eronat, a reținut instanța de apel.

Prin urmare, dispozițiile legale incidente sunt cele privitoare la pasager, astfel cum acestea sunt reglementate de Secțiunea a III a din Condiții de asigurare, și nu clauza legală aplicabilă terțelor persoane - Secțiunea a II a din Condiții de asigurare, cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

Răspunderea civilă a asigurătorului este una specială și intervine în baza contractului de asigurare, ca urmare a producerii riscului asigurat, fiind incidente prevederile din Secțiunea III- Răspunderea legală față de Pasageri, din Contractul de Asigurare, coroborate cu dispozițiile considerentului nr. 14 teza I și II, precum și art. 6 alin. (1) din Regulamentul (CE) 785/2004 al Parlamentului European și al Consiliului și prevederile art. 2199 și art. 2223-2226 C. civ. 1349 și art. 1350 C. civ.

Ipoteza reținută de instanța de apel, în sensul că reclamanții nu pot beneficia de plata despăgubirilor, în calitate de moștenitori ai pasagerilor decedați, lasă practic fără efecte juridice contractele și polițele de asigurare pentru pasagerii aeronavelor, întrucât pasagerii nu ar trebui să beneficieze de nicio compensație, ca urmare a producerii riscului asigurat, încălcându-se, în mod evident, dispozițiile legale în materia asigurării aeronavelor.

Prin cererea de recurs, pârâtele au criticat soluția curții de apel invocând aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1958 și 1960 din C. civ. german și a art. 61, art. 80, art. 194 lit. a) din C. proc. civ. român.

În argumentarea recursului, au arătat că dreptul pretins prin cererea de intervenție aparține moștenitorilor, iar nu custodelui, acesta având doar dreptul de a reprezenta în justiție pe titularul dreptului care este deja parte în proces.

La data formulării cererii de intervenție, moștenitorii soților A. erau cunoscuți, astfel încât puteau fi indicați de către custodele succesoral care acționa în calitate de mandatar al acestora. Neindicarea numelor titularilor dreptului la acțiune reprezintă o încălcare a prevederilor art. 194 lit. a) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin urmare, în mod corect, instanța de fond a anulat cererea în temeiul art. 196 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Potrivit art. 61 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta.

În speță, dreptul dedus judecății este un drept la despăgubire în baza unei polițe de răspundere civilă, iar dreptul invocat prin cererea de intervenție este tot un drept la despăgubire, izvorât din răspunderea civilă delictuală. În cuprinsul cererii de intervenție se invocă prevederile art. 823 alin. (1) din C. civ. german - răspunderea civilă delictuală, titular al acestui drept fiind moștenitorii defuncților.

Potrivit art. 80 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convențională sau judiciară. Așadar, există o distincție între dreptul de reprezentare în justiție, inclusiv în ceea ce privește formularea acțiunii (care aparține unui mandatar) și dreptul valorificat prin intermediul acțiunii (care este al persoanei în patrimoniul căreia s-a născut acest drept.

Instanța de apel, în mod nelegal, a reținut că, în temeiul art. 1958 și art. 1960 din C. civ. german, custodele succesoral are dreptul de a formula acțiuni în justiție în vederea aducerii la masa succesorală a unor creanțe. Dispozițiile art. 1958 din Codul german nu sunt incidente în cauză, având în vedere că acestea vizează creanțele împotriva moștenirii, ceea ce nu este cazul în speță.

Dispozițiile art. 1959 și art. 1960 din Codul german nu recunosc niciun drept la acțiune al custodelui succesoral. Chiar dacă art. 1960 alin. (2) din Codul german s-ar interpreta în sensul că îi conferă custodelui un drept la acțiune, acesta este doar un mandat, adică dreptul de a-i reprezenta pe succesori în justiție.

În aprecierea recurentelor pârâte, afirmația custodelui că moștenitorii sunt neidentificați este falsă. În toate hotărârile instanței succesorale din Germania depuse de custode și pronunțate începând cu anul 2015, apar menționați ca moștenitori, reclamanții din prezenta cauză și numita I., mama defunctei A. care participă la derularea procedurii personal sau prin mandatar J. De asemenea, la dosar există o decizie privind impozitul succesoral pentru numita I., din care rezultă un câștig prin succesiune 53.459 euro.

Potrivit art. 1944 din C. civ. german termenul de refuzare a moștenirii este de 6 săptămâni sau, în cazul în care la data deschiderii succesiunii defunctul a avut ultimul domiciliu în străinătate ori moștenitorul are ultimul domiciliu în străinătate, termenul este de 6 luni.

În speță, nu există moștenitori testamentari, ci doar moștenitori legali mama, sora și fratele dlui A. și mama doamnei A., care au fost notificați de instanța succesorală în legătură cu deschiderea succesiunii în Germania și figurează încă din 2015 ca părți în dosarul succesoral.

Recursul recurenților reclamanți este fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 2199 C. civ., prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit.

Potrivit art. 2223 C. civ., în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față de terțele persoane prejudiciate.

În situația dedusă judecății, asigurarea de răspundere civilă (pentru aeronave) acoperă sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de despăgubiri pentru vătămarea/decesul persoanelor având calitatea de pasageri, în cazul survenirii unui eveniment aviatic.

Regulamentul (CE) nr. 785/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21.04.2004 privind cerințele de asigurare a operatorilor de transport aerian și al operatorilor de aeronave stabilește: obiectul, domeniul de aplicare; definiții; principiile asigurării; asigurarea privind răspunderea față de pasageri, bagaje, mărfuri și față de terți.

Operatorul de transport aerian sau operatorii de aeronavă, așa cum sunt menționați și definiți la art. 2 și 3, trebuie să fie asigurați în ce privește răspunderea specifică activității aeriene față de pasageri și părți terțe.

Pasager înseamnă orice persoană care călătorește cu consimțământul operatorului de transport sau operatorului de aeronavă.

"Terță parte" înseamnă orice persoană juridică sau fizică, cu excepția pasagerilor și a membrilor personalului de serviciu, atât din rândul echipajului de zbor, cât și al echipajului de cabină.

Operatorii garantează existența asigurării pentru fiecare zbor, indiferent dacă aeronava utilizată le aparține sau face obiectul unui acord de închiriere sau de operațiuni comune sau de franciză etc.

Astfel cum rezultă din Polița de Asigurare Complexă a Aeronavelor seria x nr. x/28.09.2012, Actul adițional nr. x/15.01.2013, valabilă la data accidentului, pârâtele G. S.A. și F. s-au obligat la acordarea de despăgubiri asiguratului pentru corpul aeronavei - elicopterul tip x, fiind asigurat împotriva tuturor riscurilor sau a pierderilor fizice sau a avarierii în timpul zborului, a rulajului la sol sau a staționării la sol, precum și față de terți și pasageri, bagaje și articole personale care decurg din dreptul de proprietate/operarea aeronavelor, în baza asigurării de către asigurat. Suma asigurată - limita unică combinată maximă (vătămare corporală, pagube materiale) este de 6.000.000 euro pentru fiecare accident/aeronavă. Această poliță este o coasigurare, pârâtele asumându-și riscul asigurat în mod diferit, respectiv: G. - 10%, iar F. - 90%.

Instanța de apel a reținut în mod fondat că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanții, în calitate de rude ale pasagerilor decedați în accidentul aviatic, solicită obligarea asiguratorilor la plata unor despăgubiri reprezentând daune morale cauzate prin afectarea vieții lor, prin suferințele psihice și destabilizarea întregului cadru familiar, etc.

Însă, în mod nelegal și cu încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., a reținut că, în raport de mențiunea din acțiunea introductivă a reclamanților, au calitatea de terți și a analizat această calitate prin raportare la dispozițiile cuprinse în Secțiunea a II a și Considerentul nr. 14 din Regulament, precum și art. 2227 C. civ.

De altfel, motivarea instanței este și contradictorie, întrucât, odată a reținut că "rezultă fără îndoială din cuprinsul cererii de chemare în judecată că reclamanții, în calitate de rude ale pasagerilor decedați, au solicitat obligarea la plata unor despăgubiri pentru daunele morale provocate acestora", iar, ulterior, că "față de concluziile formulate de reprezentantul convențional, se subliniază că nicicând în cursul procesului aceștia nu au valorificat calitatea lor de moștenitori și nu au solicitat despăgubirile, calificându-le drept parte ale activului succesoral".

Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, așa cum dispune art. 9 alin. (2) C. proc. civ., însă instanța este ținută de cauza juridică a cererii, de fundamentul pretenției formulate.

Prin cauza cererii de chemare în judecată se înțelege situația de fapt calificată juridic, iar judecătorul nu este ținut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text care corespunde situației de fapt calificate juridic.

Calificarea juridică a situației de fapt și aplicarea textului de lege sunt două operațiuni distincte, ce nu trebuie confundate, cea din urmă presupunând-o pe cea din dintâi.

Dacă reclamantul și-a fundamental pretenția pe răspunderea contractuală (art. 2199 C. civ.) rezultată din contractul de asigurare pentru răspundere civilă, în calitate de succesor al beneficiarului asigurării, hotărârea nu va putea fi motivată și pronunțată pe temeiul asigurării de bunuri sau persoane.

Se constată, raportat la situația de fapt contradictorie reținută privind fundamentul juridic al pretențiilor formulate de către reclamanți, că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 22 și art. 152 C. proc. civ., cu consecința unei motivări contradictorii și străine de natura pricinii, motiv ce impune casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În mod nelegal, în raport de obiectul și cauza juridică a acțiunii, instanța a analizat dreptul și calitatea reclamanților prin referire la incidența dispozițiilor din Secțiunea a II a - Condiții de asigurare, care privesc răspunderea legală către terți (alții decât pasagerii), și nu prin raportare la prevederile din Secțiunea a III a - răspunderea legală față de pasageri, din contractul de asigurare precum și la temeiurile de drept pe care instanța de recurs le consideră incidente, urmare a calificării juridice a cererii de chemare în judecată, respectiv art. 2199, art. 2223- 2226, art. 1349 - 1350 C. civ. și regulamentul (CE) nr. 785/2004 al Parlamentului European și al Consiliului.

Cu ocazia rejudecării, instanța urmează a analiza, în temeiul contractului de asigurare de răspundere civilă, prejudiciul pretins în acțiune de moștenitorii victimelor accidentului aviatic, care solicită a fi despăgubiți pentru pierderea suferită, ținând cont de împrejurarea că, în procesul penal, latura civilă nu a fost soluționată.

Având în vedere soluția de admitere a recursului reclamanților și trimiterea cauzei spre rejudecare, urmează a fi admis și recursul pârâtelor, pentru ca, în raport de dezlegările date prin prezenta decizie, instanța de apel să procedeze la o judecată unitară a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanții A., C. și B. și de pârâtele G. S.A. și F. S.A. împotriva deciziei nr. 628/A din data de 28 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Decizia este definitivă și se va comunica părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20.06.2018.