ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2397/2020

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 16 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale menționate în acțiune și eliminarea acestora din contract, obligarea pârâtei la conversia creditului, din moneda CHF în moneda RON (RON), la cursul de schimb de la data acordării creditului, curs majorat cu 10 %, în baza art. 4.2 din contract și restituirea sumelor încasate nelegal, în baza acestor clauze abuzive, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în calitate de consumator, a contractat cu banca pârâtă un credit în valoarea de 74.000 CHF, conform contractului de credit nr. x/19.06.2008 și a precizat că respectivul contract prevede clauze abuzive, făcând referire la art. 4.2, 4.5, 8.1 din contract.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, Directiva nr. 93/13/CEE, jurisprudența C.J.U.E.

Prin încheierea din 21 ianuarie 2016, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a luat act de schimbarea situației juridice a pârâtei, în sensul că C. S.A. a preluat calitatea procesuală a B. S.A., prin efectul fuziunii prin absorbție.

La 14 decembrie 2015, Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor - Regiunea Sud Muntenia a formulat o cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantei care a fost admisă în principiu prin încheierea din 31 martie 2016. Totodată, prin aceeași încheiere, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă și a repus cauza pe rol pentru continuarea judecății, stabilind termen de judecată la 23 mai 2016, cu citarea părților. În plus, a dispus ca reclamanta să fie citată cu mențiunea ca, în termen de 10 zile de la comunicare, să precizeze clauzele contractuale și, eventual, a părții din clauzele contractuale cu privire la care solicită constatarea caracterului abuziv.

La data de 6 mai 2016, reclamanta a dat curs solicitării instanței, arătând că solicită constatarea nulității absolute parțiale a clauzei inserate la art. 4.2 din Condițiile generale ale contractului, în ceea ce privește sintagma "are dreptul, dar nu și obligația" și a clauzelor inserate la art. 4.5 și 8.1, în integralitatea lor.

Prin sentința civilă nr. 567 din 28 martie 2017, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere privind convertirea creditului din franci elvețieni în RON, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 8.1 lit. a) liniuța a II-a și a III-a și art. 8.1 lit. b), c), d) și e) din Condițiile generale ale contractului de credit nr. x/19.06.2008 și a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată. Totodată, a admis în parte cererea de intervenție accesorie și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. și intervenientul Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor - Regiunea Sud Muntenia au declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Totodată, au solicitat schimbarea în parte a sentinței civile apelate, iar, pe cale de consecință, admiterea în totalitate a acțiunii.

Prin decizia nr. 35 din 23 ianuarie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondate, apelurile și a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 1.071 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. și Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor - Regiunea Sud Muntenia au declarat recurs.

Prin memoriul său de recurs, recurenta A. a solicitat casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivare, a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, invocând motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că, în mod greșit, a reținut curtea de apel că sunt incidente dispozițiile art. 969 și 970 C. civ., și nu legislația specială din domeniul protecției consumatorului.

Astfel, a arătat că dispozițiile art. 969 C. civ. își găsesc aplicarea în ipoteza în care contractul este negociat și a subliniat că, în speță, contractul de credit încheiat de părți este unul de adeziune, astfel că devin pe deplin aplicabile dispozițiile legislației speciale în domeniul protecției consumatorului, care are în vedere tocmai remedierea dezechilibrului existent la momentul încheierii contractului sau survenit ulterior încheierii acestuia.

În acest sens, a susținut că negocierea unui contract nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a alege între mai multe produse predefinite și contracte de credit standardizate, ci implică posibilitatea consumatorului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor contractuale.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 4 alin. (1), alin. (2) și alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și jurisprudența C.J.U.E. cu privire la clauzele abuzive și dreptul instanței naționale de a se pronunța asupra acestora și a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că, în speță, contractul de credit încheiat între părți este unul de adeziune, care nu a fost negociat, iar clauzele a căror nulitate o invocă nu au fost exprimate în mod clar și inteligibil, banca neîndeplinindu-și obligația de a-i furniza informații suficiente pentru a-i permite să adopte o decizie prudentă și în cunoștință de cauză.

Recurenta a mai arătat că, potrivit pct. 50 din considerentele deciziei pronunțate de C.J.U.E. în cauza C-186/16 (Andriciuc și alții contra României), împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar.

Or, în speță, intimata, deși cunoștea sau trebuia să cunoască evoluția ulterioară a francului elvețian, nu a informat-o cu privire la acest risc și, mai mult, a stabilit prin contract obligația consumatorului de a suporta în mod exclusiv diferențele de schimb valutar, ceea ce a condus la denaturarea raportului juridic obligațional, prin conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporționat, astfel că se impune conversia creditului, la cursul valabil în momentul contractării acestuia, majorat cu 10%.

În acest sens, a evocat și dispozițiile art. 75 și 76 din Legea nr. 296/2004, privind Codul consumului, conform cărora contractele de credit trebuie să conțină clauze clare, corecte, iar în caz de dubiu asupra interpretării acestora, ele vor fi interpretate în favoarea consumatorului, precum și prevederile Normei B.N.R. nr. 17/2003 și art. 3 lit. a) din O.G. nr. 21/1992, care vizează protecția consumatorului împotriva riscului valutar.

Recurenta a mai arătat că este eronată atât interpretarea instanței de apel potrivit căreia nu a acceptat în anul 2015 conversia creditului la un curs convenit de părți, conform ofertei băncii, cât și cea potrivit căreia clauza inserată la art. 4.2. din Condițiile generale trebuie corelată cu cea cuprinsă în art. 4.3.

Concretizând, a arătat că nu și-ar fi putut exercita niciodată drepturile prevăzute la art. 4.3, întrucât exista posibilitatea ca banca să aprecieze această împrejurare drept "o situație neprevăzută" și să declare creditul scadent și, mai mult, conform clauzei 4.2, conversia trebuia făcută de bancă, în mod unilateral, independent de solicitarea consumatorului.

Cu privire la oferta făcută de intimată în anul 2015, a arătat că aceasta conținea valoarea creditului în RON, respectiv în euro, la un curs apropiat de maximul istoric, stabilit de bancă, iar nu convenit de părți.

Mai mult, a arătat că acceptând respectiva ofertă, ar fi renunțat practic la dreptul de a mai acționa în instanță, în condițiile în care aceasta cuprindea și o clauză conform căreia orice neînțelegeri ulterioare puteau fi soluționate doar pe cale amiabilă.

Față de aspectele învederate, recurenta apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE și a jurisprudenței C.J.U.E., a art. 75, art. 76, art. 77 din Legea nr. 296/2004, a art. 3 lit. a) și a) art. 10 lit. a) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a art. 966-970 C. civ., dar și a dispozițiilor art. 4.2 din condițiile generale ale convenției, atunci când a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la riscul de curs valutar.

Recurenta a mai susținut că, în speță, este aplicabilă și teoria impreviziunii reglementată de art. 1271 din C. civ. (2009), atât timp cât obligația sa de a plăti ratele a devenit excesiv de oneroasă.

În acest context, a evocat considerentele deciziei nr. 623/2016 (paragraful 119) a Curții Constituționale, potrivit cărora instanța, în lipsa acordului dintre părți, are competența și obligația să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condițiile existenței acesteia și a subliniat că în mod nelegal a reținut instanța de apel că susmenționata decizie nu este incidentă, întrucât a apărut după data începerii procesului.

În final, a susținut că prevederile contractuale inserate la art. 4.5 și la art. 8.1 lit. a) din Condițiile generale ale contractului provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerințele bunei-credințe, întrucât nu au fost negociate.

Prin memoriul său de recurs, recurentul Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor - Regiunea Sud Muntenia a solicitat casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii cererii sale de intervenție accesorie și, implicit, a acțiunii reclamantei.

În motivare, a reiterat criticile aduse deciziei atacate de recurenta-reclamantă, care au fost prezentate pe larg mai sus.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 18 mai 2018, Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor Regiunea Sud Muntenia a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de recurenta A..

La aceeași dată, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de recurentul Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor - Regiunea Sud Muntenia.

La data de 12 iunie 2018, intimata C. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.

La 29 iunie 2018, recurenta A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata C. S.A., iar la data de 3 iulie 2018, Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor Regiunea Sud Muntenia a depus, la rândul său, răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, prin raport propunându-se soluția de respingere a recursurilor ca inadmisibile, față de considerentele deciziei nr. 52/18.06.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609/17.07.2018, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a decis că, "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, efectele deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei(20 iulie 2017)."

Având în vedere că, ulterior, Curtea Constituțională a pronunțat decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, prin care a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admisibilitatea căii de atac a recursului urmând a fi determinată prin raportare la cele statuate de Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Înalta Curte a procedat la completarea raportului întocmit inițial, concluziile fiind în sensul că recursurile declarate în cauză sunt admisibile în principiu, urmând a fi soluționate conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin pronunțarea unei încheieri de admitere în principiu.

Prin încheierea din 5 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului și a completării la raport către părțile din proces, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

La 19 martie 2019, respectiv, la 21 martie 2019, recurenții au depus câte un punct de vedere la raport, prin care au arătat că recursurile sunt nu numai admisibile în principiu, ci și fondate.

Prin încheierea completului de filtru din 21 mai 2019, au fost admise în principiu recursurile, fiind stabilit termen de judecată la 22 octombrie 2019, în vederea soluționării acestora în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 22 octombrie 2019, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, prin rezoluția din 30 iulie 2020, a fost stabilit termen de judecată la 24 noiembrie 2020, cu citarea părților, în vederea discutării repunerii pe rol, din oficiu, a cauzei și a recursului, termen la care instanța de recurs a rămas în pronunțare.

Ulterior, la 13 octombrie 2020, recurenta-reclamantă A. a depus o cerere de reluare a judecății procesului suspendat prin încheierea din 22 octombrie 2019, reiterând solicitarea de admitere a recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că, prin recursul intervenientului accesoriu, au fost formulat critici identice cu cele din recursul recurentei-reclamante, motiv pentru care nu se va proceda la o analiză distinctă a acestora, considerentele aduse în sprijinul soluției adoptate în recursul formulat de recurenta-reclamantă fiind pe deplin aplicabile și recursului intervenientului accesoriu.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuție a fost încheiat la data de 19 iunie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, astfel cum a fost precizată în fața primei instanțe de fond, recurenta-reclamantă a solicitat a se constata nulitatea absolută parțială a clauzei inserate la art. 4.2 din convenția de credit nr. x/19.06.2008, în sensul de a se constata abuzivă sintagma:

"are dreptul, dar nu și obligația", apreciind că o formulare în acord cu legea ar trebui să se rezume la sintagma:

"are obligația…", iar, în privința clauzelor 4.5 și 8.1, a solicitat constatarea nulității absolute a acestor clauze, în integralitatea lor, cu obligarea băncii pârâte la conversia creditului, din CHF în RON, la cursul de schimb de la data acordării creditului, curs majorat cu 10% în baza art. 4.2 din contract și restituirea sumelor încasate nelegal în baza acestor clauze abuzive, precum și a dobânzii legale.

Prima instanță de fond a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor înscrise în art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia, art. 8.1 lit. b), c), d) și e) din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/19.06.2008, respingând în rest cererea ca neîntemeiată.

Soluția primei instanțe a fost menținută de instanța de apel, ca urmare a respingerii atât a apelului reclamantei, cât și a apelului intervenientului accesoriu.

Cu referire la recursul recurentei-reclamante, se reține că, sub un prim aspect, autoarea acestuia susține că, în analiza efectuată, instanța de apel a aplicat în mod eronat prevederile de drept comun (art. 969 și art. 970 C. civ.), și nu legislația specială din domeniul protecției consumatorului, arătând că, în speță, banca și-a impus voința printr-un contract de adeziune nenegociat, fără o informare prealabilă asupra riscului hipervalorizării monedei creditului.

Cu toate că sunt lipsite de interes criticile privind caracterul nenegociat al Convenției, întrucât instanțele devolutive au reținut acest caracter al contractului, Înalta Curte constată că, în contradicție cu susținerea recurentei, potrivit căreia, banca nu și-ar fi îndeplinit obligația de informare, la art. 7.1 lit. p) din Convenția de credit, s-a prevăzut faptul că "prin semnarea prezentei Convenții, Împrumutatul declară că a fost informat de existența Riscului Monetar și a Riscului Valutar, pe care, astfel, înțelege să și le asume, în deplină cunoștință de cauză."

În altă ordine de idei, referitor la criticile ce vizează clauza care stipulează obligația pentru recurenta-reclamantă, în calitate de împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, Înalta Curte reține că respectiva clauză este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preia o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1865.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Înalta Curte reține că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenta-reclamantă, în calitate de împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864.

Rațiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Totodată, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva C. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35).

În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, așa cum a fost amintit mai sus, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, CHF, transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiții ale caracterului abuziv, respectiv redactarea clară și inteligibilă a clauzelor, obligația de informare, existența unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credință a băncii, Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă și analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.

În ceea ce privește clauza 4.2, instanța de recurs reține că, în memoriul de recurs, recurenta se rezumă la a arăta că, prin acea clauză, Banca a stipulat, în realitate, o obligație exclusivă în sarcina împrumutatei de a suporta diferențele de schimb valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligații.

Având în vedere că soluția instanței de apel cu privire la clauza 4.2 a fost criticată de recurentă tot din perspectiva riscului valutar, critica va fi respinsă pentru aceleași argumente reținute în considerentele precedente.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, prin art. 4.2 din convenție, nu se instituie o derogare de la principiul nominalismului monetar, ci dreptul părților de a proceda la conversia creditului în altă monedă, în anumite situații concret explicate.

O atare clauză nu este de natură să creeze un dezechilibru juridic între drepturile și obligațiile părților, atâta vreme cât și împrumutatului i se recunoaște dreptul de a solicita această conversie, prin articolul 4.3 din contract.

Cât privește pretinsa greșită aplicare a teoriei impreviziunii, reflectată în Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, critici subscrise de recurenta-reclamantă aceluiași motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune a face o serie de precizări preliminare.

Reclamanta nu a învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptare a convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce cea de a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Abia prin cererea de apel, reclamanta a dezvoltat critici care tindeau să pună în discuție adaptarea contractului, ca urmare a unor împrejurări excepționale intervenite în cursul executării acestuia. Însă, cu respectarea prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în apel, nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei cereri noi.

Procedând astfel, instanța de prim control judiciar a făcut o corectă aplicare a principiului potrivit căruia limitele efectului devolutiv al apelului sunt determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Așadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă în lumina considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate.

Recurenta-reclamantă a invocat greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.5 din Convenție, potrivit căreia, dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, Banca are dreptul de a efectua, dacă este cazul, schimbul valutar în numele și pentru împrumutat, utilizând cotațiile proprii, eventualele diferențe de curs valutar urmând a fi suportate de împrumutat.

Cu privire la clauza stipulată prin art. 4.5 menționată anterior, recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată, susținând că o astfel de clauză este abuzivă în considerarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 republicată.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil."

În conformitate cu art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 republicată, "se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii."

În susținerea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că o clauză contractuală precum cea în discuție presupune ca în contract să se expună, în mod transparent, funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea/restituirea împrumutului, astfel încât, împrumutata să poată fi în măsură, în calitate de consumator, să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta.

Instanța de recurs reține că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul național prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerința de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale scrise.

Totodată, cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, această cerință de transparență impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13).

Din analiza clauzei mai sus arătate, se reține că mecanismul prin care Banca și-a rezervat dreptul de a face schimbul valutar pentru împrumutat, cu arătarea consecințelor ce se pot răsfrânge asupra împrumutatului rezultă din însăși clauza contractuală, recurenta-reclamantă fiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din aplicarea respectivei clauze în ceea ce o privește.

Mai mult decât atât, nu este niciun dubiu că aceste implicații au fost pe deplin înțelese de recurenta-reclamantă. În acest sens, se cuvine menționat că cel puțin o parte din argumentele aduse în sprijinul criticii, care vizează art. 4.5 din Convenție, susțin faptul că recurenta-reclamantă a avut pe deplin reprezentarea consecințelor juridice și economice care decurg din aplicarea respectivei clauze în ceea ce o privește.

Astfel, în susținerea acestei critici, recurenta a afirmat că, "în ceea ce privește particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine, existența diferenței, dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale unei monede străine și stabilirea unui curs propriu al băncii, care poate fi, evident, mai mare decât alt curs, ce îmi poate fi mai favorabil și de la care sunt oprită, creează consecințe economice nefaste, potențial semnificative, pentru subsemnata".

Prin urmare, atât timp cât clauza care reglementează operațiunea mai sus arătată este clară, atât din perspectiva componentei sale economice, cât și din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, astfel că această clauză nu poate fi considerată abuzivă.

Recurenta a mai arătat că această clauză este, de asemenea, abuzivă, întrucât o clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Totodată, în ceea ce privește condiția existenței dezechilibrului semnificativ, Înalta Curte reține că acesta se apreciază la momentul încheierii contractului deoarece elementele existente la acel moment pot crea dezechilibrul, iar nu executarea ulterioară a contractului, pe baza unor criterii cunoscute încă de la început de consumator.

În acest context este de menționat și Cauza Andriciuc C-186/16, în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că aprecierea cu privire la dezechilibrul semnificativ pe care o clauză abuzivă îl provoacă între drepturile și obligațiile părților trebuie raportată la momentul încheierii contractului.

În raport de considerentele expuse, instanța de recurs reține că sunt nefondate criticile formulate referitoare la clauza 4.5 din Convenție.

Nu în ultimul rând, recurenta a criticat decizia instanței de apel și din perspectiva soluției adoptate în privința clauzei prevăzute la art. 8.1 lit. a) prima liniuță din cuprinsul condițiilor generale ale Convenției de credit.

Referitor la această clauză, recurenta a arătat că este abuzivă, întrucât expresia "în opinia băncii", inserată în textul contractului, arată, pe deplin, arogarea de către bancă a posibilității de a avea solicitări nedefinite și infinite, putând să se declare oricând nemulțumită și să apeleze la această clauză subiectivă, prin punerea într-o vădită stare de inferioritate a clienților săi.

Analizând critica formulată, Înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 8.1 lit. a) prima liniuță din condițiile generale ale Convenției, "în cazul în care se ivește vreuna dintre situațiile următoare, atunci în orice moment, banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției:

a) împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate:

- conform prezentei convenții (…)".

Așa cum în mod corect a constatat și instanța de apel, clauza prevăzută la art. 8.1 lit. a) prima liniuță din condițiile generale ale Convenției, astfel cum a fost redactată și inserată în condițiile generale ale convenției de credit, nu cuprinde expresia "în opinia băncii".

Este adevărat că expresia "în opinia băncii" se regăsește în cuprinsul clauzei prevăzute la art. 8.1, dar nu la art. 8.1 lit. a), ci, la lit. d) a art. 8.1, clauză care, împreună cu cele prevăzute la art. 8.1 lit. b), c) și e), precum și cu cele prevăzute la art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/19.06.2008, au fost declarate abuzive de prima instanță.

În altă ordine de idei, această clauză nu este de natură a crea, prin ea însăși sau împreună cu alte clauze, în detrimentul recurentei, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile contractuale.

Recurenta a cunoscut încă de la momentul încheierii contractului care sunt condițiile de creditare ale Băncii, neputându-se reține, astfel, un abuz ori o rea-credință din partea băncii în declararea anticipată a scadenței creditului.

Reținând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 35 din 23 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cât și recursul declarat de recurentul-intervenient Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor - Regiunea Sud Muntenia împotriva aceleiași decizii.

Referitor la cererea intimatei C. S.A. privind obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata C. S.A., prin avocat D., a solicitat obligarea recurenților la plata sumei de 900 RON cu titlu de onorariu avocațial, conform înscrisurilor existente la paginile 201-202 din dosar.

Potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ.:

"Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului."

De asemenea, conform art. 452 din C. proc. civ.:

"Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Cu toate acestea, câștigarea procesului nu reprezintă singura condiție pentru ca cererea de acordare a cheltuielilor de judecată să fie admisă, legiuitorul impunând o altă condiție părții care pretinde cheltuieli de judecată, respectiv, să facă dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, conform art. 452 C. proc. civ.

Având în vedere că, în timpul ședinței de judecată, dar, după epuizarea cauzelor programate în intervalul orar 09:00 - 10:00, fixat și pentru dezbaterea acestei cauze și după rămânerea în pronunțare asupra recursurilor declarate, s-a prezentat pentru intimata-pârâtă C. S.A., avocat D. care a depus dovezile privind efectuarea cheltuielilor de judecată, instanța de recurs nu poate da curs cererii intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate, reținând că nu a fost făcută proba acestora până la închiderea dezbaterilor.

Nefiind, așadar, respectată condiția textului art. 452 C. proc. civ., și anume ca dovada cheltuielilor de judecată să se fi depus cel mai târziu la data încheierii dezbaterilor, moment procesual după care nu mai este permisă administrarea vreunei probe, instanța de recurs nu va lua în considerare înscrisurile depuse în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 35 din 23 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-intervenient Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor - Regiunea Sud Muntenia împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2020.