ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1559/2020

Ședința publică din data de 15 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Ploiești, secția Civilă la data de 21 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamantele A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta C. România S.A., să pronunțe o hotărâre prin care să constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive stipulate în contractul de credit nr. x/21.08.2008 privind comisionul de acordare, comisionul de rambursare anticipată, comisionul de conversie, să dispună stabilizarea cursului de schimb la momentul semnării contractului, să modifice clauza referitoare la calculul dobânzii, denominarea în moneda națională, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului urmând ca pârâta să restituie sumele plătite în plus. De asemenea, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 C. civ., Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011, art. 43 Codul comercial, art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 6574 din 7 iulie 2016 Judecătoria Ploiești, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat în favoarea Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal competența de soluționare a cauzei având ca obiect clauze abuzive, raportat la valoarea litigiului de 63.500 CHF și dispozițiile art. 94 lit. k) și art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 533 din 8 martie 2018 Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A. și B., în sensul constatării nulității absolute a clauzelor din contractul de credit nr. x/21.08.2008 prevăzute la art. 1.3 lit. a) referitoare la comisionul de acordare a creditului și la art. 1.3 lit. c) referitoare la comisionul de conversie.

Prin aceeași sentință, a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a dobânzii penalizatoare de 39,17 CHF, a sumei de 1270 CHF echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, plătită cu titlu de comision de acordare și la plata sumelor de 150 euro, 250 euro, 30 euro, 400 euro reprezentând comision de restructurare conform actelor adiționale. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamante a dobânzii legale aferente sumei încasate cu titlu de comision de acordare de 1270 CHF și a celei aferente sumelor de 150 euro, 250 euro, 30 euro, 400 euro reprezentând comision de restructurare de la data achitării sumelor nedatorate, la data achitării efective a debitului, precum și la plata către reclamante a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. S-au respins ca rămase fără obiect capetele de cerere privind constatarea caracterului nulității clauzelor prevăzute la art. 5.1 și art. 5.5 privind caracterul variabil al dobânzii și cele privind comisionul de rambursare anticipată, respingându-se în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C. Romania S.A., care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 608 din 31 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

La data de 19 decembrie 2018, pârâta D. S.A. (fostă C. Romania S.A.) a declarat recurs împotriva deciziei nr. 608 din 31 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În cuprinsul recursului, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, desființarea în tot a deciziei atacate, cu consecința respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, s-a învederat că instanța a interpretat greșit normele de drept material, neavând în vedere prevederile art. 9.3 din contractul de credit, care atestă negocierea prevederilor contractuale anterior semnării convenției de credit.

S-a precizat că o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 și, implicit, al Directivei 93/13/CEE, dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată.

În opinia recurentei, pentru ca instanța să poată sancționa o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune și să nu fi fost negociată din culpa comerciantului/profesionistului, să fie excesivă, adică să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și să nu se refere la obiectul sau prețul contractului.

S-a subliniat că, în cauză, clauzele contractuale reclamate din cele două contracte de credit nu au un caracter abuziv întrucat, pe de o parte, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar pe de altă parte, unele dintre acestea se referă la prețul contractului.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că a creat toate condițiile pentru negocierea clauzelor contractului de credit.

Astfel, înainte de semnarea contractelor de credit, pârâta a furnizat reclamantelor, înainte de data semnării, drafturile contractelor de credit, iar acestea au dispus de suficient timp pentru a analiza clauzele contractuale, astfel cum rezultă din art. 9.3 din contracte.

În opinia recurentei-pârâte, condiția nenegocierii clauzelor atacate nu poate fi reținută, întrucât reclamantele nu au dovedit că ar fi solicitat clarificări cu privire la oferta băncii sau că și-au exprimat dorința de a modifica oferta băncii ori ca au inițiat orice alte discuții cu privire la oferta propusă de bancă, iar acestea le-au fost refuzate de bancă.

Prin urmare, s-a învederat că părțile și-au asumat riscul pe care îl implică derularea contractelor de credit, astfel că, aprecierea cursului CHF, intervenită ulterior contractării creditului bancar, nu poate constitui, în opinia pârâtei, o justificare legală pentru anularea clauzelor contractuale negociate, reglementate și consimțite prin încheierea contractelor de credit.

S-a mai susținut că banca a acționat cu bună-credință și că, în cauză, nu a existat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a mai precizat că, în speță, clauza privind comisionul de acordare a creditului este conformă cu prevederile legale.

În acest sens, s-a învederat că, în speță, comisionul, ca o componentă a prețului creditului, este exceptat de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea comisionului în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.

În acest context, fiind incidentă în speță excepția prevăzută la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, s-a apreciat că nu se poate supune controlului instanței caracterul abuziv al clauzei, din perspectiva art. 4 alin. (2) din lege.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că, în cauză, comisioanele percepute de bancă reprezintă contravaloarea costurilor angrenate de bancă în vederea punerii la dispoziție a creditului și menținerii structurii acestuia.

S-a menționat că valoarea comisionului de acordare a fost prevăzută în mod clar și inteligibil încă de la data semnării contractului de credit, astfel încât, în opinia băncii, reclamantele nu se pot prevala de propria culpa, de lipsa de minimă diligență cu privire la verificarea cuantumului comisionului și a existenței acestuia.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că, în cauză, nu s-a dovedit existența unui dezechilibru creat în detrimentul consumatorului sau existența relei-credințe a pârâtei.

În opinia recurentei, din analiza probatoriilor administrate în cauză, rezultă că nu poate fi vorba de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și, cu atât mai mult, nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe dobânda și comisionul de analiză.

Recurenta a susținut că, la data încheierii contractui de credit, nu exista nicio interdicție legală ca banca să perceapă comisionul de acordare, norma legală invocată intrând în vigoare la mai bine de doi ani de la data încheierii contractelor de credit.

Analiza clauzei privind comisionul de acordare a creditului trebuie să aibă în vedere reglementarea existentă la data încheierii contractului, fiind relevant, de asemenea, și faptul că acesta este permis inclusiv de legislația actuală.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că perceperea comisionului de restructurare nu îndeplinește condițiile pentru a fi considerat o clauză abuzivă, perceperea acestuia făcându-se ca urmare a actelor adiționale încheiate între părți, la cererea expresă a reclamantelor și reprezentând o contraprestație a băncii pentru serviciile prestate.

Referitor la dobânda penalizatoare, s-a învederat că aceasta nu poate fi reținută ca fiind o clauză abuzivă câtă vreme se aplică doar în cazul în care clientul nu achită la scadență ratele contractuale și este de natură să asigure acoperirea pierderii suferită de către împrumutător când împrumutatul nu-și respectă obligațiile.

Astfel, clauzele privitoare la dobânda penalizatoare sunt clare și fără echivoc, fiind exprimate într-un limbaj ușor inteligibil și fiind însușite de reclamanți prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 C. civ.

Recurenta-pârâtă a precizat că, în speță, capetele de cerere vizând restituirea sumelor pretins nedatorate și plata dobânzii legale aferente sunt capete subsecvente de cerere, care trebuie respinse ca neîntemeiate în condițiile respingerii capetelor principale de cerere ca nefondate și neîntemeiate.

O ultimă critică invocată de recurentă vizează plata cheltuielilor de judecată, cu privire la care s-a învederat că instanța era ținută să aprecieze în ce măsură cheltuielile de judecată sunt justificate, având posibilitatea să compenseze plata acestora și să admită doar în parte cheltuielile de judecată solicitate de reclamante, raportat la capetele de cerere admise.

Intimatele-reclamante A. și B. nu au depus la dosar întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ..În cauză nu s-au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recursul declarat de pârâta D. S.A. (fostă C. România S.A.) împotriva deciziei nr. 608 din 31 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a fost stabilt termen de judecată la 17 martie 2020, dată la care s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

La termenul din 23 iunie 2020 a fost prorogată discutarea excepției nulității recursului, invocată din oficiu.

La termenul din 15 septembrie 2020, Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului, în temeiul art. 248 C. proc. civ. și a reținut următoarele:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile limitative ale art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive.

În raport cu aceste considerente, se constată că, deși formal a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs vizează și aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia.

În cuprinsul recursului, recurenta-pârâtă a arătat că s-au interpretat greșit normele de drept material statuate în cauză, indicându-se art. 9.3 din contractul de credit, care atestă negocierea prevederilor contractuale, anterior semnării convenției de credit.

În opinia recurentei-pârâte, condiția nenegocierii clauzelor atacate nu poate fi reținută, întrucât reclamantele nu au dovedit că ar fi solicitat clarificări cu privire la oferta băncii sau că și-au exprimat dorința de a modifica oferta acesteia ori ca au inițiat orice alte discuții cu privire la oferta propusă de bancă, iar acestea le-au fost refuzate de bancă, ca atare, părțile și-au asumat riscul pe care îl implică derularea contractelor de credit, astfel că, aprecierea cursului CHF, intervenită ulterior contractării creditului bancar, nu poate constitui, în opinia recurentei-pârâte, o justificare legală pentru anularea clauzelor contractuale negociate, reglementate și consimțite prin încheierea contractelor de credit.

Înalta Curte constată că modul în care au fost construite aceste critici, ca de altfel toate celelalte argumente privind lipsa caracterului abuziv al clauzelor contestate, nesocotește caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care nu pot fi deduse și analizate aspecte care vizează netemeinicia hotărârii atacate, motiv pentru care vor fi înlăturate.

Prin intermediul criticilor formulate, în realitate, recurenta-pârâtă contestă modul în care instanța fondului a stabilit și interpretat starea de fapt a litigiului prin raportare la probele aflate la dosarul cauzei, înscrisurile avute în vedere la stabilirea acestei situații de fapt, aspecte care nu vizează nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, ci numai netemeinicia acesteia.

Recurenta-pârâtă a susținut formal că instanța de apel ar fi interpretat greșit normele de drept material, critică ce face trimitere la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, aspect care implică în mod necesar și determinarea greșelilor anume imputate instanței de apel în legătură cu aceste prevederi legale.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Mai mult decât atât, verificând motivele de recurs dezvoltate de recurenta-pârâtă, instanța reține că acestea nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind nici cazul unor motive de casare de ordine publică invocate din oficiu.

Înalta Curte constată că, în cadrul criticilor din recurs, sunt reiterate, în realitate, integral susținerile cuprinse în cererea de apel, recurenta-pârâtă neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze raționamentele judiciare și argumentele de drept din decizia atacată și care să permită, astfel, exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală, din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

În lipsa unor critici punctuale aduse argumentelor prezentate de instanța de apel prin decizia atacată, fără a se arăta în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de această instanță de control judiciar care a confirmat soluția primei instanțe, aparența de motivare a recursului nu poate fi privită ca un recurs motivat, iar modul în care a fost concepută motivarea nesocotește caracterul de cale extraordinară de atac.

De altfel, este edificator în sensul că cererea de recurs nu constituie altceva decât o redare integrală a cererii de apel, faptul că se critică și soluția privind acordarea cheltuielilor de judecată către reclamante, deși această cerere accesorie a fost soluționată doar în primă instanță, prin decizia atacată, pronunțată de către instanța de apel, nefiind acordate cheltuieli de judecată în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâta D. S.A. (fostă C. România S.A.) împotriva deciziei nr. 608 din 31 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta D. S.A. (fostă C. România S.A.) împotriva deciziei nr. 608 din 31 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,15 septembrie 2020.