ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2005/2020

Ședința publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 septembrie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 3 lit. d) din convențiile de credit nr. x/AV din 31 martie 2008 și nr. 24/AV din 5 iunie 2008, în valoare de 350.000 CHF și respectiv de 90.000 CHF; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. b) din aceleași convenții credit și restituirea sumelor plătite în baza acesteia și a dobânzii legale aferente; convertirea în RON a monedei în care se face plata creditului, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditelor.

In drept, au fost invocate dispozițiile Directivei 93/13/CEE/5.04.1993 și ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

La 24 decembrie 2015, reclamanta a formulat cerere completatoare prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv și cu privire la clauza stipulată la art. 5.1, pct. 5.1.1. din secțiunea 5 cuprinsă în Condițiile generale ale contractelor de credit evocate anterior, precum și la clauza prevăzută la art. 6 din Condițiile speciale ale acelorași contracte.

Prin cererea înregistrată la dosar la 19 februarie 2016, C. S.A. a solicitat introducerea sa în cauză, în calitate de pârâtă, ca urmare a fuziunii prin absorbție cu pârâta B. S.A. și preluarea calității procesuale pasive a acesteia.

Prin încheierea din 9 septembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a luat act de transmiterea calității procesuale active de la A. S.R.L. către domnul D., ca urmare a contractului de cesiune de creanță încheiat între aceștia la 11 aprilie 2016.

Prin încheierea din 10 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de recuzare formulată de reclamant.

Prin sentința civilă nr. 2185/2017 din 6 iunie 2017, Tribunalul București -

Secția a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A. S.R.L. și D., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 10 mai 2017, pronunțate în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă a declarat apel reclamantul D., criticându-le pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 2156/2017 din 7 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul D. împotriva sentinței civile nr. 2185/2017 din 6 iunie 2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă și a luat act de împrejurarea că părțile și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii reclamantul D. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În memoriul de recurs depus la dosar, reclamantul indică motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând astfel că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, respectiv că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține, într-o primă critică, faptul că instanța de prim control judiciar a ignorat criticile sale vizând nepronunțarea tribunalului asupra cererii completatoare aflate la dosarul primei instanțe și nu a luat în considerare temeiurile de drept invocate, neanalizând cauza sub toate aspectele.

Consideră recurentul că, procedând astfel, instanța nu a cercetat, în baza caracterului devolutiv al apelului, aspectele semnalate, limitându-se să reia motivarea primei instanțe.

Prin cea de-a doua critică subsumată aceluiași motiv de casare, recurentul arată că a criticat sentința tribunalului sub aspectul revenirii asupra administrării probei cu expertiza tehnică contabilă și referitor la soluția dată cererii de recuzare. Consideră recurentul că argumentele reținute în considerentele deciziei recurate, cu privire la aspectele invocate, în sensul că proba nu a fost efectuată, iar expertul a solicitat să fie înlocuit, precum și că s-ar fi repus în discuția părților necesitatea administrării acesteia, nu sunt pertinente, astfel că nu pot fi primite.

Conchide recurentul în sensul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra ceea ce s-a solicitat prin motivele de apel.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul citează dispozițiile art. 966 și art. 983 - 984 din C. civ. de la 1864, conchizând că sancțiunea ce se impune în cazul convențiilor încheiate cu nesocotirea normelor referitoare la cauza licită și bunele moravuri este nulitatea absolută.

Menționează recurentul că, prin comisionul de administrare perceput de banca intimată, se disimulează în realitate o parte consistentă a dobânzii creditului, în contextul în care acest comision este perceput lunar, iar ambele costuri (comision și dobândă) sunt achitate pentru aceeași prestație a băncii, respectiv pentru punerea creditului la dispoziția împrumutatului.

Referitor la încheierea contractului de credit în CHF, recurentul susține că banca promova un atare produs, recomandându-1 ca fiind cea mai avantajoasă alternativă, ceea ce a constituit un motiv determinant în perfectarea contractului, fără să informeze clienții asupra implicațiilor îndatorării și cu privire la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar.

În considerarea celor anterior expuse, recurentul-reclamant solicită casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin întâmpinarea depusă, intimata solicită, în principal, anularea recursului, în baza art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând că susținerile reclamantului nu se încadrează în cazurile de casare indicate și, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare recurentul reiterează susținerile formulate în memoriul de recurs.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 10 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 16 iunie 2020, a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare și a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant D. împotriva deciziei civile nr. 2156/2017 din 7 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este nefondat.

Criticile formulate în raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vor fi respinse cu următoarea motivare.

Prima critică supusă analizei nu este fondată față de faptul că cererea modificatoare privește solicitarea recurentului de a se constata caracterul abuziv si pentru clauza prevăzută la art. 5.1, potrivit căreia plata oricăror sume trebuie efectuată în moneda creditului.

Or, prin sentința apelată, instanța de fond a respins cererea de chemare în judecata, astfel cum a fost modificată, în considerarea faptului ca împrumutatul nu întrunește criteriile legale pentru a beneficia de protecția oferită de calitatea de consumator, astfel cum acestea se desprind din prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Reținând lipsa calității de consumator, instanța de fond nu a procedat la continuarea analizei, respectiv la verificarea întrunirii cerințelor necesare constatării caracterului abuziv al clauzelor, atât a celor criticate prin cererea introductivă cât și a celor criticate prin cererea modificatoare.

Față de soluția de respingere a acțiunii în baza faptului că societatea care a contractat creditul nu poate fi considerată consumator și nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 193/2000, soluție menținută de instanța de control judiciar, este evident că această instanță nu avea niciun temei să analizeze caracterul abuziv al evocatelor clauze contractuale, indiferent de faptul că acestea au fost criticate prin cererea introductivă, respectiv prin cererea modificatoare.

Odată ce ambele instanțe își motivează soluția pe lipsa calității de consumator a societății reclamantei, cu consecința excluderii analizei cauzei din domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000, nu se impunea de plano examinarea condițiilor necesare constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale invocate de recurent.

În ceea ce privește cea de-a doua critică, este de menționat că, prin încheierea din 9 septembrie 2016, instanța de fond a luat act de transmiterea calității procesual-active către dl. D., ca urmare a încheierii contractului de cesiune de creanță încheiat la data de 11 aprilie 2016 cu reclamanta inițială, A. S.R.L. A încuviințat proba cu înscrisuri, conform art. 258 C. proc. civ., a respins proba cu interogatoriul pârâtei și proba cu interogatoriul reclamantului și a amânat discutarea admisibilității probei cu expertiza contabilă, solicitată de recurent.

La termenul din 9 septembrie 2016, instanța a încuviințat cererea formulată de apărătorul recurentului, de acordare a unui termen pentru a formula obiectivele expertizei contabile și a amânat discutarea admisibilității probei cu expertiza la termenul următor, 13 ianuarie 2017, când a încuviințat proba cu expertiza contabilă, a stabilit obiectivele acesteia și a amânat discutarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de intimată. Expertul desemnat a formulat o cerere de înlocuire.

La termenul următor, 28 martie 2017, preschimbat în 25 aprilie 2017 în temeiul Hotărârii Consiliului de Conducere al Tribunalului București, în baza căreia cauza a fost repartizată unui alt complet de fond, instanța a revenit asupra probelor încuviințate la termenul din 13 ianuarie 2017, apreciind că proba cu expertiza contabilă nu este utilă soluționării cauzei; a unit excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de intimată, cu fondul, a înaintat dosarul completului următor pentru soluționarea cererii de recuzare - respinsă ulterior, prin încheierea din 10 mai 2017 - și a amânat pronunțarea în cauză la data de 9 mai 2017.

Potrivit art. 259 C. proc. civ., "instanța poate reveni asupra unor probe încuviințate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară. Instanța este însă obligată să pună această împrejurare în discuția părților.".

Legea atribuie instanței dreptul de a aprecia dacă, după administrarea unor probatorii, mai este necesară și administrarea dovezilor deja încuviințate instanța fiind singura în drept să aprecieze asupra utilității administrării și a altor probe încuviințate, operație ce trebuie să țină seama de circumstanțele probatorii ale cauzei și chiar de valoarea dovezilor administrate deja. Instituția revenirii asupra probelor vizează probele încuviințate, dar neadministrate încă și este prezumată întotdeauna ca fiind incidentă în cursul "procesului" de administrare a probelor.

În aplicarea dispozițiilor art. 235 C. proc. civ., instanța nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii. Încheierea prin care au fost încuviințate probele are caracter preparatoriu, instanța putând reveni asupra unor probe încuviințate în condițiile textului comentat.

În acest context legal, în mod corect, instanța de apel a reținut că revenirea asupra unei probe nu echivalează cu o antepronunțare în condițiile în care instanța de fond, luând în considerare atât probele deja administrate, cât și faptul că raportul de expertiză nu fusese efectuat, expertul desemnat solicitând înlocuirea sa, a pus în discuția părților, cu respectarea principiului contradictorialității, utilitatea probei cu expertiză și a revenit asupra acesteia, respingând-o, considerând-o neutilă soluționării cauzei.

Criticile formulate în raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vor fi respinse cu următoarea motivare.

Subsumat acestui caz de casare este de evidențiat faptul că recurentul nu aduce, efectiv, nicio critică prin care să combată raționamentul expus de către instanța de apel în menținerea hotărârii instanței de fond, de respingere a acțiunii, sub aspectul excluderii unei persoane juridice din sfera consumatorilor, astfel cum a fost aceasta este definită prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nu se poate considera că afirmațiile recurentului din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

Criticile circumscrise de recurent acestui motiv de casare vizează exclusiv fondul cauzei deduse judecății și anume cauzele de nulitate invocate în raport cu dispozițiile art. 983, art. 984 și art. 966 C. civ. cu privire la clauzele pretins abuzive din convențiile încheiate de credit încheiate.

Aceste prevederi legale de drept comun, în raport cu dispozițiile Legii nr. 193/2000 invocate de recurent, sunt aduse în sprijinul argumentelor de fapt privitoare la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor incriminate în acest sens de reclamant.

Așadar aceste prevederi legale sunt formal invocate întrucât argumentația aferentă este cea specifică domeniului protecției consumatorului.

Este însă de subliniat faptul că, în speță, în ceea ce privește calitatea de consumator, aceasta se apreciază numai în raport cu persoana care a încheiat contractele de credit și nu cu privire la cesionarul de drepturi litigioase.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți si consumatori, "prin consumator se înțelege orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi (...)", fiind excluse, așadar, din rândul beneficiarilor acestei legi societățile comerciale, în calitatea lor de profesioniști în sensul legislației privind protecția consumatorilor. Autoarea recurentului este comerciant în sensul prevăzut de art. 7 din Codul comercial, aplicabil în cauză în raport cu data încheierii contractelor de credit și intră în sfera categoriei profesioniștilor întrucât desfășoară fapte de comerț, ca profesiune obișnuită.

Cele două convenții de credit, nr. 21/AV/31.03.2008 și nr. 24/AV/05.06.2008, convenții ale căror clauze se cer a fi considerate ca fiind abuzive și anulate de către recurent, au fost încheiate între două persoane juridice: intimata B. S.A, în calitate de împrumutător, și societatea S.C. A. S.R.L., în calitate de împrumutat.

Așadar, persoana care a încheiat contractele de credit trebuie să aparțină categoriei consumatorilor, or această persoană este S.C. A. S.R.L., societate comercială, care nu se poate circumscrie noțiunii de consumator.

În cauze în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost chemată să se pronunțe cu privire la calitatea de consumator, aceasta a arătat ca numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de convenția menționată în materie de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (Hotărârea din 16 martie 2013 Ceska Sporielna, C419/11, punctele 32 si 34; Hotărârea din 19 ianuarie 1993, Shearson Lehman Hutton, C89/91, punctele 20 și 22; Hotărârea din 3 iulie 1997, Benincasa, C269/95, punctul 15; Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Gruber, C464/01, punctul 35).

Sistemul de protecție al Directivei 93/13/CEE se întemeiază pe ideea că, atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, consumatorul se afla într-o situație de inferioritate care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de furnizor, fără a putea exercita o influența asupra lor (Hotărârea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial). Or, o astfel de protecție nu este justificată în cazul unui profesionist căruia i s-a substituit persoana fizică.

Curtea Constituțională, învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, din perspectiva persoanei juridice care nu este inclusă în noțiunea de "consumator" definită ca atare de textul ce face obiectul sesizării, prin Decizia nr. 455 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din 21 septembrie 2017 și prin Decizia nr. 468/2019 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 877 din 31 octombrie 2019, a respins excepția ca neîntemeiată.

Instanța de contencios constituțional a reținut că prevederile Legii nr. 193/2000 sunt aplicabile contractelor de adeziune încheiate între profesioniști și consumatori, iar poziția de dezechilibru între consumator și profesionist este de natură să justifice prevederile legale criticate și că, în acord cu jurisprudența sa și cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod rațional și obiectiv.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant D. împotriva deciziei civile nr. 2156/2017 din 7 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant D. împotriva deciziei civile nr. 2156/2017 din 7 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2020.