ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 216/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27.10.2015 pe rolul Judecătoriei Brăila, secția civilă, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. ROMANIA S.A. să se constate caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar inserate în contractul de credit încheiat cu pârâta, să se constate nulitatea acestora și excluderea lor, obligarea pârâtei să pună în aplicare dispozițiile art. 4.2 din convenția de credit, în sensul de a îngheța cursul de schimb CHF/RON la cursul din data acordării creditului +10%, urmând a restitui sumele încasate în plus ce vor fi actualizate cu dobânda legală de la data încasării și până la data efectivă a plății, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în mod abuziv de la data încheierii contractului la zi.

Prin sentința civilă nr. 6784 din 1 octombrie 2015, Judecătoria Brăila a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Brăila.

La termenul de judecată din data de 19 ianuarie 2016, Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a luat act că pârâta B. Romania S.A. și-a încetat existența urmare a fuziunii prin absorbție de către C. S.A., care astfel a devenit pârâtă în cauză.

Prin sentința civilă nr. 144/Fciv./2017 din 7 aprilie 2017, Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, a obligat-o pe pârâtă să convertească în RON creditul acordat reclamantului la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, curs majorat cu 10%, și să restituie diferența de sume încasate până la zi.

Împotriva sentinței civile nr. 144/Fciv./2017 din 7 aprilie 2017 a Tribunalului Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat apel pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 230/A din 2 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, s-a admis apelul pârâtei, a fost schimbată în tot sentința apelată și în rejudecare, s-a respins acțiunea reclamantului.

La 21.12.2017, recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 230/A din 2 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 08.12.2017.

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul a susținut că potrivit criteriului valoric, competența de soluționare a cauzei în fond revenea Judecătoriei Brăila, având în vedere că valoarea stabilită prin expertiză este de 178.250,45 RON.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, considerentele hotărârii cuprinzând motive contradictorii, în sensul că deși din considerente rezultă că apelul pârâtei este nefondat, soluția cuprinsă în cadrul dispozitivului este de admitere a căii de atac.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 470 alin. (3) același cod, având în vedere că a respins în mod greșit excepția nulității apelului deoarece Banca avea obligația achitării taxei judiciare de timbru la momentul introducerii cererii și nu ulterior, la solicitarea instanței.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material, apreciind că nu poate interveni în cadrul contractului și că nu poate constata caracterul abuziv în absența unui apel al reclamantului și nu poate decât să lipsească de efecte o clauză al cărei caracter abuziv îl constată.

Astfel, recurentul a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 477 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și art. 13 din Legea nr. 193/2000.

Prin întâmpinarea înregistrată la 05.03.2018, intimata C. S.A. a solicitat, în principal, admiterea excepției inadmisibilității motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 6 C. proc. civ. și în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților, prin încheierea din 11 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Părțile au depus puncte de vedere asupra raportului întocmit în cauză.

Prin încheierea din 19 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a suspendat judecata recursului până la soluționarea dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Ulterior, Curtea Constituțională a pronunțat decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, prin care a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că recursul dedus judecății este admisibil.

Prin încheierea din 22 martie 2019, Înalta Curte a repus cauza pe rol și a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 230/A din 2 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, fiind stabilit termen la 17 mai 2019, cu citarea părților.

La termenul din 17 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 230/A din 2 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, prin rezoluția din 21 septembrie 2020 s-a acordat termen la 3 februarie 2021, cu citarea părților, pentru continuarea judecății, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Critica recurentului-reclamant referitoare la încălcarea prevederilor imperative privind competența materială a primei instanțe, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., este formulată omisso medio, în condițiile în care reclamantul nu a formulat apel, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, în raport cu prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor", aceste critici nu vor fi analizate.

Potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

În speță, tribunalul a apreciat că are competența de a soluționa cauza în conformitate cu dispozițiile art. 95 alin. (1) Noul C. proc. civ., iar prin motivele de apel nu s-a criticat această soluție.

Prin urmare, limitele devoluțiunii în apel au fost stabilite prin motivele din apelul pârâtei care au vizat dispoziția instanței privind obligarea băncii de a converti în RON creditul acordat reclamantului la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, curs majorat cu 10% și să restituie diferența de sume încasate până la zi.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin 1 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., potrivit căruia "(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă.

(2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat".

Așadar, nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Dispozițiile art. 174 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, iar textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale; nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) C. proc. civ. este condiționată de producerea unei vătămări, ceea ce nu se verifică în cauză.

Contrar susținerilor recurentului, pârâta a depus taxa judiciară de timbru în cuantumul solicitat până la primul termen de judecată, în conformitate cu prevederile art. 470 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "(...)lipsa dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată".

În speță, instanța de apel constatând că apelul nu a fost timbrat, a înaintat o rezoluție băncii pârâte prin care i-a solicitat să formuleze precizări în vederea determinării și achitării ulterioare a taxei judiciare de timbru, iar obligația a fost îndeplinită în conformitate cu dispozițiile legale.

Totodată, posibilitatea complinirii obligației achitării taxei judiciare de timbru până la primul termen de judecată rezultă și din interpretarea prevederilor art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cărora, în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, părții i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării.

Prin urmare, este nefondat acest motiv de recurs, deoarece în mod corect a procedat instanța de apel prin pronunțarea soluției de respingere a excepției netimbrării, constatând că obligația de a timbra în cuantumul solicitat, stabilită în sarcina băncii, a fost complinită până la primul termen de judecată.

Recurentul a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la motivul de nelegalitate ce poate fi invocat în calea extraordinară de atac a recursului ce impune casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Din interpretarea dispozițiilor mai sus menționate rezultă că motivul de recurs reglementat la punctul 6 al art. 488 C. proc. civ., este incident în situația în care hotărârea atacată nu este motivată sau cuprinde în considerentele sale constatări distincte, contradictorii sau confuze, astfel că instanța de recurs nu poate determina în ce măsură o anumită normă juridică a fost sau nu corect aplicată.

Art. 477 C. proc. civ. prevede că:

"(1) Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. 2) Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil."

Astfel, potrivit principiilor de procedură civilă, apelul făcut de o parte este devolutiv numai în privința punctelor atacate cu apel.

Instanța de apel nu poate examina decât punctele deduse judecății prin petiția de apel, întrucât orice alte puncte neaduse în apel rămân definitiv judecate între părți și nu mai pot fi puse din nou în discuție fără a știrbi un drept definitiv câștigat de celălalt litigant.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a analizat în mod corect cauza, în raport de motivele invocate de pârâta C. S.A. (succesoare a S.C. B. România S.A.) și a oferit o motivare clară și concisă tuturor criticilor aduse hotărârii pronunțate de prima instanță. În contextul în care recurentul nu a formulat apel împotriva considerentelor regăsite în cuprinsul sentinței tribunalului, acesta nu poate invoca nelegalitatea deciziei din perspectiva faptului că instanța de apel a reținut că este limitată în analiza apelului de criticile formulate de bancă.

Astfel, la pagina 7, paragrafele 2-6 din decizia recurată, Curtea de Apel Galați a reținut următoarele:

"Așadar, acțiunea are ca obiect o obligație "de a face", constând în obligarea pârâtei la a pune în aplicare art. 4.2 din contract, în sensul de a converti creditul din CHF în RON. În motivarea cererii, reclamantul a susținut că art. 4.2 din convenție cuprinde o clauză abuzivă, conform Legii nr. 193/2000 (...) Or, din verificarea cauzei prin prisma a ceea ce s-a pronunțat și, așa cum am arătat anterior, în lipsa unui apel al reclamantului, Curtea constată că trebuie analizat doar aspectul ca banca să fie obligată să pună în aplicare acest articol și să procedeze la conversia creditului."

Nu poate fi apreciată ca fiind contradictorie motivarea instanței de apel, întrucât considerentele hotărârii recurate și raționamentul logico-juridic reținut în adoptarea soluției pronunțate sunt în deplină concordanță cu dispozitivul deciziei, așa încât simpla eroare materială din primul paragraf al punctului 7 (Motivarea hotărârii instanței de apel), la care face referire recurentul nu este de natură să atragă casarea hotărârii și nu implică un control judiciar de legalitate a deciziei.

Prin urmare, motivarea curții de apel respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței la darea soluției, ceea ce face inaplicabil, în speță, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.

Din această perspectivă, Înalta Curte va examina doar criticile recurentului care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei din perspectiva normelor de drept material în momentul în care a apreciat că nu poate interveni în cadrul contractului și nu poate decât să elimine o clauză a cărei caracter abuziv îl contestă; se invocă și încălcarea dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 193/2000; totodată, încălcarea prevederilor art. 477 alin. (1) și (2) C. proc. civ. nu se subsumează acestui motiv de casare, critica fiind analizată mai sus în cuprinsul prezentei decizii din perspectiva pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Nu sunt aplicabile litigiului pendinte dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 conform cărora instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, și nu cele deja executate, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale, acest text legal fiind străin de motivarea instanței de apel, având în vedere că acesta este incident doar în ipoteza în care sesizarea instanței se face de către organul de control care ar fi încheiat un proces-verbal de contravenție.

În dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției a fost invocat ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind riscul valutar. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar inserate în contractul de credit, și unul în adaptarea convenției, prin aplicarea dispozițiilor art. 4.2, în sensul de a îngheța cursul de schimb CHF/RON la cursul de la data acordării creditului +10% și restituirea sumelor încasate în plus, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare, pe lângă faptul că presupunea acordul de voință al părților și nu necesita intervenția instanței, ar fi presupus, a priori, valabilitatea clauzei de restituire.

Se cuvine subliniat și că pretinsa ignorare a capetelor de cerere privind constatarea caracterului nelegal sau abuziv al clauzelor de risc valutar și restituirea sumelor încasate cu titlu de diferență de la data încheierii contractului, este o chestiune care nu poate fi examinată, deoarece a intrat în puterea lucrului judecat, căci nu a fost supusă cenzurii și în apel, așa încât este invocată omisso medio; or, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu permite ca instanța de recurs să analizeze motive care ar fi putut fi invocate de reclamant pe calea apelului.

În ceea ce privește susținerile recurentului privind încălcarea art. 4.2 din contract, respectiv a obligației băncii de a pune în aplicare acest articol și de a proceda la o conversie a creditului din CHF în RON, în limitele controlului de legalitate care poate fi exercitat în recurs, Înalta Curte constată ca fiind corecte aprecierile instanței de apel privitoare la distincția dintre drept și obligație, precum și cele referitoare la inadmisibilitatea unei intervenții a instanței în contractul părților.

Sub aceste aspecte, instanța de apel a interpretat clauza de la art. 4.2. din Condițiile generale în strânsă legătură cu cea cuprinsă în art. 4.3, care consacră dreptul corelativ al împrumutatului de a solicita, independent de vreo condiție sau de vreun termen, conversia creditului în moneda națională, astfel încât nu doar banca avea posibilitatea de a face conversia, în mod unilateral, dar și împrumutatul, care, însă, nu a uzat de acest drept.

Totodată, conform clauzei de la art. 4.2., conversia creditului nu presupunea transformarea împrumutului în moneda RON, prin raportare la valoarea cursului CHF+10% de la data încheierii contractului; conversia s-ar fi putut face doar în situația în care cursul CHF ar fi crescut cu peste 10% față de valoarea acestuia de la data semnării contractului, ținându-se cont de cursul de schimb CHF/RON practicat de bancă la data efectuării conversiei.

Prin urmare, în contextul în care s-a reținut că banca nu a primit o astfel de solicitare din partea consumatorului și nici nu a emis un răspuns negativ, nejustificat, care să poată fi considerat ca și o interpretare abuzivă a clauzei contestate, instanța de apel nu ar fi putut face aplicarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Conversia creditului din CHF în RON, așa cum este urmărită de recurent, nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind îndrituit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza Banco Espanol de Crédito (Hotărârea din 14 iunie 2012, C-618/10), singura derogare admisă de Curte fiind, așa cum corect s-a reținut prin decizia recurată, aceea în care ar fi existat în dreptul național, în materia nulității, o dispoziție cu caracter supletiv care să înlocuiască clauza declarată nulă (cauza Kásler și Káslerné Rábai - Hotărârea din 30 aprilie 2014, C-26/13).

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a adaptării efectelor contractului de credit, argumentată pe dispozițiile art. 4.2 din convenția de credit, prin care banca și-a rezervat doar dreptul de a converti creditul din CHF în RON, fără a-și asuma o obligație în acest sens, motiv pentru care instanța de judecată nu poate interveni în convenția părților.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 230/A din 2 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

În conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 8.319,17 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A. (succesoare a S.C. B. România S.A.), conform dovezilor depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 230/A din 2 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 8.319,17 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A. (succesoare a S.C. B. România S.A.).

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2021.