ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 725/2022

Ședința publică din data de 9 februarie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Parohia Romano - Catolică Olosig Oradea - Filia Capela Sf. Ladislau a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 3074/25.11.2014 și obligarea pârâtei de rândul 1 la emiterea unei decizii de retrocedare în natură a imobilelor situate în Oradea, str. x și str. x, jud. Bihor înscrise în Cf nr. x Oradea sub nr. top. x.

Reclamanta a depus la dosar o cerere adițională intitulată "Precizare a contestației" prin care a solicitat, în plus față de petitul inițial, constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită în sensul O.G. nr. 94/2000 de a revendica retrocedarea în natură a imobilului situat în Oradea, str. x și str. x, jud. Bihor înscrise în Cf nr. x Oradea sub nr. top. x.

La termenul de judecată din data de 04.09.2019 instanța a invocat din oficiu și a pus în discuția părților excepția inadmisibilității petitului privind constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită în sensul O.U. G. nr. 94/2000 de a revendica retrocedarea în natură a imobilului situat în Oradea, str. x și str. x, jud. Bihor înscrise în Cf nr. x Oradea sub nr. top. x, formulat prin cererea adițională, unind excepția cu fondul.

Prin sentința nr. 132/CA/2019 din 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită de a revendica retrocedarea în natură a imobilelor care formează obiectul actului administrativ contestat, invocată din oficiu.

A respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită de a revendica retrocedarea în natură a imobilelor care formează obiectul actului administrativ contestat.

A respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta Parohia Romano - Catolică Olosig Oradea - Filia Capela Sf. Ladislau în contradictoriu cu pârâții Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România și Municipiul Oradea.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta Parohia Romano - Catolică Olosig Oradea - Filia Capela Sf. Ladislau, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de fond a comis exces de putere când a respins, prin încheierea din 04.09.2019, expertiza istorică solicitată de către reclamantă în scopul dovedirii faptului că, începând cu anul 1887, asociația a fost preluată exclusiv de către biserica romano-catolică, episcopul vicar A. fiind cel care a încredințat activitatea B..

În opinia recurentei, instanța de fond a procedat în mod nelegal respingând această probă, deși era evident că există un început de dovadă scrisă care susținea poziția acesteia și, în lipsa altor documente oficiale, care din motive obiective nu au putut fi prezentate (actul din arhiva maghiară fiind distrus), era firesc ca instanța să stăruie pentru aflarea adevărului și să încuviințeze această probă.

De asemenea, recurenta reclamantă a considerat că instanța de fond a comis exces de putere când a omis a se pronunța cu privire la următoarele probe depuse la dosarul cauzei, care coborate, erau de natură să dovedească susținerile sale: adresa x/1949 cerere Biroul carte funciară, proces-verbal din 25 mai 1951, adresa x/8.03.1950, încheiere carte funciară din x/1950, schiță de orientare, adresă nr. 116/16.01.1990, proces-verbal de recepție lucrare august 1990, corespondența cu Arhivele Naționale din Budapesta, schematismul istoric al diecezei catolice de Oradea din 1896 a cărui traducere din limba latină o depunem alăturat alături de extras din limba latină), discursul ținut de către canonicul C., în anul 1901, cu prilejul inaugurării capelei noi și al azilului și Centrului de îngrijire al cerșetorilor și băieților din Oradea (traducere din limba maghiară), adeverințele nr. x/2018 și nr. 1/13.02.2018, declarația notarială nr. 650/18.05.2005.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a arătat că în mod nelegal instanța de fond a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea calității de persoană îndreptățită, invocând faptul că în speță sunt incidente prevederile Legii 554/2004 a contenciosului administrative, iar aceste prevederi nu ar permite soluționarea unui astfel de capăt de cerere, în condițiile în care în speță sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000.

Astfel, în timp ce Legea nr. 554/2004 este lege cadru, dreptul comun în materia contenciosului administrativ, O.U.G. nr. 94/2000 este legislație specială care primează în cauză, fiind aplicabil principiul Specialia generalibus derogant.

Recurenta a apreciat că O.U.G. nr. 94/2000 aprobată prin Legea 501/2002 este normă specială și în raport cu legea cadru în materia retrocedărilor, respectiv Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, capătul de cerere privind constatarea calității de persoană îndreptățită este perfect jusitificat, recurenta susținând că instanța de fond era obligată să verifice acest aspect care reprezintă una dintre condițiile esențiale pentru retrocedare, iar în speță Comisia Specială de Retrocedare a respins cererea reclamantei tocmai pe considerentul că nu ar fi făcut dovada calității de persoană îndreptățită, în cadrul procedurii administrative de retrocedare.

Recurenta reclamantă a mai susținut că instanța de fond în mod greșit a reținut puterea de lucru judecat a considerentelor Deciziei nr. 841/A/2018 a Tribunalului Bihor, ignorând complet sentința nr. 6486/6.10.2017 a Judecătoriei Oradea, deși recunoaște că această sentință a fost menținută în tot prin hotărârile ulterioare.

Recurenta a arătat că în Decizia nr. 841/A/2018 s-a respins calea de atac, înlocuindu-se complet motivarea sentinței cu considerentele proprii Tribunalului, acesta pronuntându-se asupra calității de successor al reclamantului și considerând în mod netemeinic, fără legătură cu probațiunea făcută în process, că reclamanta nu ar fi succesoare a asociației desființate.

În aceste condiții, dacă prezintă relevanță efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, trebuie să se țină seama și de considerentele sentinței nr. 6469/6.10.2017, cât și de considerentele Deciziei nr. 841/4.10.2018, soluție imposibilă din punct de vedere juridic, aceste considerente fiind diametral opuse.

În subsidiar, în situația în care instanța de recurs ar reține că este incident efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, recurenta a considerat că față de faptul că noul proces se poartă cu un terț, Guvernul României - Comisia Specială pentru Retrocedare, statuările instanței anterioare au doar valoarea unor prezumții relative, împotriva cărora se poate face dovada contrară.

În continuare, recurenta reclamantă a apreciat că prima instanță a reținut în mod greșit că decizia contestată ar fi respectat prevederile legale în materie de motivare a acestui act administrativ. Astfel, informarea persoanei împotriva căreia decizia urmează să fie pronunțată trebuie să se realizeze din oficiu. La aprecierea oportunității ascultării persoanelor afectate de actul administrativ trebuie luate în considerare dreptul afectat, cel de proprietate, dimensiunea cantitativă a acestui drept, destinația actuală a obiectului dreptului de proprietate.

Recurenta a mai susținut că instanța de fond nu a aplicat corect dispozițiile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

Deși reclamanta a depus actele menționate anterior, la motivele de recurs circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., instanța a omis a se pronunța cu privire la acestea, ori a considerat, în mod cu totul greșit, că nu ar face dovada calității de persoană îndreptățită.

O altă critică a privit faptul că instanța de fond a omis a se pronunța pe incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 489/2006 și ale Codului de drept canonic, în condițiile în care cererea de retrocedare a fost formulată de către reclamantă în calitate de for tutelar și succesor pe linie canonică a fostului proprietar tabular.

În speță, imobilele ce fac obiectul cererii de retrocedare au fost înscrise inițial în cartea funciară pe numele Asociației, fiind vorba despre un azil, un centru de îngrijire aparținând bisericii romano-catolice.

Recurenta a arătat că bunurile ecleziastice își mențin caracterul de bun ecleziastic și după dispariția unei instituții bisericești, proprietatea asupra acestor bunuri fiind preluată de către persoana juridică imediat superioară. În prezenta cauză, persoana juridică imediat superioară este Episcopia Romano-Catolică Oradea în a cărui subordine directă funcționa Convictul Episcopal, respectiv Institutul Sfântul Iosif.

Recurenta a mai susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că reclamanta nu ar fi dovedit dreptul său de proprietate, ignorându-se faptul că însuși legiuitorul a dat posibilitatea cultelor, prin aprobarea unei legislații speciale, derogatorii de la Legea nr. 10/2001 să dovedească proprietatea și cu alte mijloace de probă decât extrasul de carte funciară, ținând seama de specificul de organizare al cultelor și de modalitatea de înscriere în cartea funciară a proprietăților bisericii romano-catolice.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru stabilirea dreptului de proprietate, solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

Recurenta a susținut că la dosarul de retrocedare au fost depuse nenumărate înscrisuri care, coroborate, dovedesc faptul că Parohia Romano-Catolică Olosig-Oradea-Filia Capela Sf Ladislau este îndrituită, în calitate de succesor pe linie canonică, la retrocedarea imobilului.

În final, recurenta reclamantă a apreciat că instanța de fond în mod greșit a aplicat normele legale în materie, considerând că decizia Comisiei Speciale de Retrocedare ar fi fost corectă privitor la invocarea în corpul deciziei contestate a faptului că o parte a imobilului cu privire la care se solicită retrocedarea se află în domeniul public, aspect care însă nu are relevanță în speță și nu poate constitui motiv de respingere a cererii de retrocedare.

Un argument în sprijinul faptului că încadrarea în domeniu public a bunului solicitat nu constituia un impediment la retrocedare îl reprezintă art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, modificată și completată prin O.U.G. nr. 209/2005, aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr. 263/2006.

Intimații Comisia Specială de Retrocedare și Municipiul Oradea au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., invocat de recurenta reclamantă, acesta vizează situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ceea ce presupune cu necesitate ingerința instanțelor în sfera atribuțiilor puterilor executive sau legislative.

Înalta Curte reține că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separației puterilor în stat.

Or, în speță nu poate fi decelat un caz de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, respectiv de imixtiune în atribuțiile puterii legislative ori executive și de altfel, recurenta reclamantă nici nu a arătat în ce modalitate și în sfera cărei alte puteri a interferat puterea judecătorească prin pronunțarea hotărârii recurate.

Prin urmare, în susținerea acestui motiv de casare, nu pot fi primite criticile privind greșita respingere a probatoriilor solicitate de reclamantă.

Pe de altă parte, instanța de recurs constată că în cauză a fost asigurat dreptul procesual al reclamantei de a-și susține pretențiile și, respectiv, al pârâtei de a se apăra împotriva susținerilor formulate de aceasta, fiind respectate drepturilor părților în procesul de probațiune.

Împrejurare că instanța de fond nu a încuviințat proba cu expertiza istorică solicitată de reclamantă și nu a dat valoare probatorie unor documente, care ar fi avut, în opinia recurentei reclamante, relevanță în cauză, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, întrucât judecătorul fondului, în raport cu obiectul acțiunii, a administrat probele pe care le-a apreciat a fi pertinente și concludente în soluționarea litigiului.

Prin urmare, instanța de fond a respectat principiul dreptului la apărare, de acces la justiție și cel al contradictorialității, precum și exigențele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituția României și cele ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la existența unui proces echitabil.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că reclamanta Parohia Romano Catolică Olosig Oradea - Filia Capela Sf. Ladislau a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Decizia nr. 3074/25.11.2014, prin care pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România a respins cererea de retrocedare a imobilelor situate în Oradea, str. x și str. x, jud. Bihor înscrise în Cf nr. x Oradea sub nr. top. x, pe motiv că nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000.

Totodată, prima instanță a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită de a revendica retrocedarea în natură a imobilelor care formează obiectul actului administrativ contestat.

Din înscrisurile depuse la dosar, reprezentând extrase din cărțile funciare în care au fost înscrise imobilele menționate, rezultă că proprietar al imobilelor în discuție a fost terța D., ulterior, imobilele fiind înscrise în proprietatea Statului Român cu titlu de drept de naționalizare în baza Decretelor nr. 176/1948 și 266/1948.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, reținând că problema titularului dreptului de proprietate asupra imobilelor în discuție la data preluării de către Statul Român, precum și a pretinsei calități a reclamantei de succesor în drepturi și obligații a terței D. a intrat în puterea de lucru judecat ca urmare a pronunțării sentinței nr. 6486 din 6 octombrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Oradea, rămasă definitivă prin Decizia nr. 841/A/2018 din 6 octombrie 2018 a Tribunalului Bihor, pronunțată în dosar nr. x/2015 și prin decizia civilă nr. 145/2019 - R din 25 aprilie 2019 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosar nr. x/2015.

Prin hotârârile anterior precizate s-a reținut cu privire la pretinsa calitate a reclamantei de succesor în drepturi și obligații a terței D. următoarele:

"Concluzia ce se desprinde din ansamblul materialului probator existent la dosar este aceea că cererea dedusă judecății este nefondată, nesubzistând temeiuri pentru a se stabili că recurenta reclamantă este în mod real succesoarea vechii asociațiuni, astfel cum cu justețe au apreciat instanțele în fazele anterioare ale procesului, putându-se conchide că nu s-a făcut dovada că recurenta ar fi continuatoare a activității vechii asociațiuni filantropice, că desfășoară în interes general acțiuni de întrajutorare a persoanelor fără adăpost, astfel cum prevedeau dispozițiile art. 27 din Legea nr. 21/1924, calitatea de succesor pe linie canonică nefiind suficientă din perspectiva acestor prevederi legale, mai mult, din înscrisurile de care se prevalează recurenta rezultă doar că persoanele menționate în cuprinsul acestora, dintre care unele cu funcții în biserică, au contribuit cu donații în perioada anterioară naționalizării imobilului, nerezultând nicidecum că asociațiunea ar fi fost înființată de Biserica romano-catolică, ori că ar fi survenit o modificare a statutului asociațiunii în sensul relevat de partea recurentă".

În acord cu judecătorul fondului și contrar susținerilor recurentei în sensul că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale privind autoritatea de lucru judecat, instanța de recurs constată incident efectul pozitiv al lucrului judecat statuat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Așa cum a subliniat și Înalta Curte de Casație și Justiție în jurisprudența sa, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Prin urmare, între reclamantă și terța D. din Oradea nu există vreo legătură de tip succesor - antecesor ori de continuator a unei vechi asociații desființate, astfel că nu se poate reține existența dreptului de proprietate al reclamantei la data trecerii în proprietatea statului a imobilelor revendicate.

Raportat cele statuate prin sentința nr. 6486 din 6 octombrie 2017 menținută în totalitate prin deciziile pronunțate în apel și în recurs, înscrisurile depuse de recurenta reclamantă nu au relevanță, având în vedere că, în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Nefiind dovedită calitatea reclamantei Parohia Romano Catolică Olosig Oradea - Filia Capela Sf. Ladislau de proprietar al imobilelor a cărei retrocedare se solicită, în mod corect prima instanță a constatat că nu se poate reține existența dreptului de retrocedare întemeiat pe prevederile O.U.G. nr. 94/200, respingând acțiunea ca neîntemeiată.

Nu pot fi primite alegațiile recurentei reclamante referitoare la considerentele diferite cuprinse în hotărârile cu privire la care s-a reținut efectul pozitiv al lucrului judecat, întrucât sentința nr. 6486 din 6 octombrie 2017 pronunțată de Judecătoria Oradea a fost menținută în totalitate prin deciziile pronunțate în apel și recurs, iar considerentele hotărârilor pronunțate în căile de atac exercitate nu sunt de natură să înlăture consecințele considerentelor acestei sentințe.

Nefondate sunt și criticile privind nemotivarea deciziei contestate, cu referire la dreptul reclamantei de a fi ascultată.

Din conținutul Deciziei nr. 3074/25.11.2014 rezultă situația de fapt și temeiul juridic în raport cu care s-a dispus respingerea cererii de retrocedare depusă de reclamanta Parohia Romano - Catolică Olosig Oradea - Filia Capela Sf. Ladislau cu privire la imobilele situate în Oradea, str. x și str. x, jud. Bihor înscrise în Cf nr. x Oradea sub nr. top. x.

Instanța de recurs constată că decizia contestată este motivată, instituția pârâtă precizând că cererea de retrocedare nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000 în raport cu actele depuse, întrucât nu a fost făcută dovada calității de proprietar al reclamantei la momentul preluării bunurilor revendicate.

Referitor la omisiunea autorității pârâte de a invita un reprezentant al recurentei reclamante pentru a susține interesele sale în legătură cu cererea de retrocedare a imobilelor revendicate, Înalta Curte reține că existența unui viciu în procedura administrativă nu constituie motiv de nulitate, având în vedere că a putut fi acoperit în etapele ulterioare ale procedurii și nu s-a probat producerea unei vătămări care să afecteze dreptul în însăși substanța sa, astfel încât singurul remediu să fie anularea actului.

În condițiile în care această obligație nu este prevăzută în mod expres de O.U.G. nr. 94/2000 sub sancțiunea nulității, se poate reține incidența sancțiunii nulității virtuale numai în măsura în care reclamanta face dovada existenței unei vătămări care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului. Instanța de recurs observă că reclamanta a avut posibilitatea de a depune toate înscrisurile de care a înțeles să se folosească în dovedirea pretențiilor sale, astfel încât o astfel de vătămare nu există. Totodată, reclamanta nu a indicat o vătămare concretă, având posibilitatea de a-și formula toate apărările pe care le-a considerat necesare și în fața instanței de judecată.

Recurenta reclamantă a mai susținut că prima instanță nu a aplicat corect art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, a omis să se pronunțe asupra incidenței în cauză a dispozițiilor Legii nr. 489/2006 și ale Codului de drept canonic, precum și faptul că în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că reclamanta nu ar fi dovedit dreptul său de proprietate, ignorându-se faptul că însuși legiuitorul a dat posibilitatea cultelor, prin aprobarea unei legislații speciale, derogatorii de la Legea nr. 10/2001 să dovedească proprietatea și cu alte mijloace de probă decât extrasul de carte funciară, ținând seama de specificul de organizare al cultelor și de modalitatea de înscriere în cartea funciară a proprietăților bisericii romano-catolice.

Aceste critici nu pot fi reținute raportat la considerentele expuse anterior cu privire la statuările definitive ale instanțelor judecătorești învestite cu soluționarea acțiunii în constatarea calității de succesor/continuator al terței asociații care a avut în patrimoniu dreptul de proprietate al imobilelor revendicate, astfel încât nu se mai poate reține o stare de fapt și de drept contrară, în condițiile în care, așa cum în mod corect a observat și judecătorul fondului, în susținerea pretențiilor sale reclamanta a făcut referire la aceleași înscrisuri ca și cele administrate în fața instanțelor civile.

Instanța de recurs constată că nu prezintă relevanță susținerile recurentei reclamante cu privire la regimul juridic actual al imobilelor în discuție, în contextul în care motivele respingerii cererii de retrocedare au avut în vedere lipsa calității reclamantei de succesor/continuator al terței asociații care a avut în patrimoniu dreptul de proprietate al imobilelor revendicate.

În sfârșit, nefondate sunt și criticile recurentei reclamante aduse soluției prin care instanța de fond a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită de a revendica retrocedarea în natură a imobilelor care formează obiectul actului administrativ contestat.

Recurenta a susținut că în mod greșit judecătorul fondului a considerat incidente prevederile Legii nr. 554/2004, act normativ ce reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, în detrimentul reglementării speciale O.U.G. nr. 94/2000 care primează în cauză, în virtutea principiului Specialia generalibus derogant.

Contrar susținerilor recurentei, în motivarea acestei soluții, instanța de fond a analizat această solicitare și prin raportare la dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000. Astfel, prin sentința recurată "Instanța reține că art. 3 alin. (7) teza I din O.U.G. nr. 94/2000 îndrituiește persoana nemulțumită de soluția adoptată de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România să formuleze o acțiune în anularea deciziei adoptate de pârâtă, neputându-se însă formula o acțiune prin care să se constate că solicitantul din cererea de retrocedare are calitatea de persoană îndreptățită la retrocedare."

Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 3 alin. (7) teza I din O.U.G. nr. 94/2000, forma în vigoare la data depunerii acțiunii potrivit cărora "deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora", Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că fiind inadmisibilă acțiunea în constatare formulată de reclamantă, partea interesată având posibilitatea inițierii unei acțiuni în anularea actului vătămător, posibilitate legală de care reclamanta a uzat, solicitând anularea deciziei emise de pârâtă.

Față de împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta Parohia Romano Catolică Olosig Oradea - Filia Capela Sf. Ladislau.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Parohia Romano Catolică Olosig Oradea - Filia Capela Sf. Ladislau împotriva sentinței nr. 132/CA/2019 din 18 septembrie 2019 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2022.