ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 711/2022

Ședința publică din data de 08 februarie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, sub nr. x/2015, astfel cum a completată, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței:

(i) În principal, să se constate prescripția dreptului Consiliului Concurentei de a aplica sancțiuni referitoare la pretinsele fapte ale reclamantei care decurg din contractul încheiat cu B. S.A.;

(ii) În subsidiar, în primul rând, anularea în parte a deciziei 55/03.11.2015 emisă de Consiliul Concurenței privind constatarea încălcării prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței 21/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu privire la sancționarea reclamantei și exonerarea sa de la plata amenzii în cuantum de 232.506 RON, reprezentând 0,720% din cifra de afaceri realizată în 2014; în al doilea rând, să se respecte prevederile art. 2 alin. (3) teza finală, în sensul în care "să se țină seama de principiul proporționalității", iar amenda de 0,720% să se aplice raportat la cifra de afaceri din anul 2014 rezultată din comercializarea de lacuri și vopsele;

(iii) suspendarea executării Deciziei nr. 55/03.11.2015 până la soluționarea acțiunii în anulare.

(iv) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 2391 din 7 iulie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de netimbrare a capătului de cerere având ca obiect suspendarea executării și a anulat capătul de cerere având ca obiect suspendarea executării ca netimbrat, și a respins în rest cererea modificată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., pentru motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Un prim argument în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..civ vizează aplicarea greșită de către prima instanță a normelor de drept material privind prescripția dreptului Consiliului Concurenței de a constata și sancționa fapta analizată.

Sub acest aspect, recurenta reclamantă susține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 58 și 59 din Legea concurenței, în forma în vigoare în perioada în care contractul de distribuție și-a produs efectele (2004-2006) și în raport de dispozițiile citate, termenul de prescripție a început să curgă de la data de 01.05.2005, data ultimelei fapte anticoncurențiale săvârșite de reclamantă. Ordinul nr. 87/14.03.2018, prin care a fost declanșată din oficiu investigația, având ca obiect posibila încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, a întrerupt cursul termenului de prescripție a dreptului de a aplica sancțiuni contravenționale, potrivit art. 59 alin. (2) lit. b) din lege, astfel că la data de 14.03.2008 început să curgă un nou termen de prescripție de 5 ani, termen care s-a împlinit la data de 14.03 2013.

Din conținutul art. 59 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 21/1996, forma în vigoare la data săvârșirii faptei anticoncurențiale, reiese că termenul de prescripție poate fi întrerupt doar pentru cauze și acțiuni anterioare deschiderii investigației sau, cel mai târziu, prin chiar ordinul de declanșare a investigației.

În consecință, nu au avut aptitudinea de a întrerupe curgerea termenului de prescripție a dreptului de a aplica sancțiunea contravențională nici cererile de informații suplimentare, formulate de pârât în anii 2009, 2012 și 2015, nici disjungerea investigației inițiale prin Ordinul nr. 395/1102.2D11 emis de președintele Consiliului Concurenței, toate aceste acte intervenind ulterior ultimului moment la care cursul prescripției putea fi întrerupt - emiterea ordinului de declanșare investigației.

Subsumat aceleiași critici, recurenta- reclamantă arată că nu pot fi avute în vedere, în cauză, prevederile O.U.G. nr. 31/2015, care adaugă noi cauze de întrerupere a prescripției, incluzând în sfera acestora orice act efectuat în scopul investigării (diferența fiind evidentă față de reglementarea anterioară, care face referire numai la actele întreprinse în scopul declanșării investigației) și, de asemenea, că nu există în legislația concurenței un termen special de prescripție de 10 ani.

Pe de altă parte, arată recurenta, din probele dosarului rezultă că ultima achiziție, respectiv ultimul act săvârșit în conformitate cu prevederile contractului, care ar conține clauze anticoncurențiale, a fost data de 31.05.2005, astfel că instanța de fond în mod greșit a apreciat că actul anticoncurențial a produs efecte până la data de 31.12.2005.

Printr-un al set de critici formulate recurentă reclamantă tinde să demonstreze inexistența faptei anticoncurențiale reținute prin decizia contestată în cauză și neaplicarea de către Consiliul Concurenței a legii mai favorabile.

În esență, arată că Decizia Consiliului Concurenței s-a întemeiat pe legea în vigoare la data emiterii ei, sub toate aspectele, atât în privința analizării existenței faptelor, cât și în privința individualizării și aplicării sancțiunilor, iar nu pe legea în vigoare la data săvârșirii faptelor, fiind astfel nesocotit principiul neretroactivității legii statuat prin art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Astfel, potrivit art. 56 alin. (1) din Legea concurenței, în forma aplicabilă la data săvârșirii faptei, "constituie contravenții și se sancționează cu amendă de până la 10 % din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancțiunii (...)."

Pe de alta parte, potrivit art. 53 alin. (1) din Legea concurenței, în forma aplicabilă la data emiterii deciziei:

"constituie contravenții și se sancționează cu amendă de până la 0,5 la 10 % din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancționării (...)".

Astfel, legea veche este mai favorabilă sub aspectul că stabilește doar un maxim al amenzii din cifra de afaceri), pe când legea nouă stabilește și prag minim (0,5% - 10%), ceea ce duce la concluzia că, prin aplicarea prevederilor legii de la data săvârșirii faptei, recurenta -reclamantă putea fi favorizată prin aplicarea unei amenzi sub pragul minim de 0,5% impus de legea nouă.

Instanța de fond, la judecarea cauzei a omis să analizeze contravenția, în conformitate cu practica CEDO, în care s-a statuat că instantele trebuie să aplice toate principiile și procedurile incidente judecării unei infracțiuni, respectiv condițiile existenței încălcării prevederilor legale, latura obiectivă a faptei faptei, urmarea, legătura de cauzalitate și latura subiectivă sub forma intenției drecte sau indirecte.

În cauză nu a existat intenția de a participa la o înțelegere verticală, respectiv de a distribui doar produsele unui producător și să fie afectată concurența altor producători.

Acceptarea contractului de adeziune și lipsa negocierii, arată foarte clar că nu a fost o întelegere verticală, adică nu există elementul material al unei înțelegeri verticale. Pentru a putea fi considerată o înțelegere verticală, este necesară existența unei negocieri între părți, care să se poată regăsi într-un contract negociat. Contractul încheiat de reclamantă nu este negociat, fiind identic cu cel al celorlalți distribuitori ai produselor B..

Intentia reclamantei a fost de a cumpăra produsele B. S.R.L., cu aplicarea discount-urilor, nu de a deveni un distribuitor al producătorului.

Instanța de fond, a încercat să demonteze apărările recurentei-reclamante cu privire la aspectele indicate, privind intenția doar de a cumpăra și nu de a deveni distribuitor.

Nu a existat clauză de exclusivitate teritorială, de exclusivitatea de aprovizionare, transmitere know-how, asistență tehnică, financiară și comercială, dreptul de a folosi marca și însemnurile comerciale ale furnizorului, deci pentru reclamantă nu a existat un contract de distribuție, fiind doar unul de vânzare cumpărare (având doar denumirea de distribuție).

Dacă ar fi existat distribuție și înțelegere verticală, reclamanta nu ar fi făcut obiectul investigației începute prin aceeași decizie 87/2008 pentru vopsele și lacuri, și disjunsă prin decizia 389/2011 în cel de-al doilea dosar, soluționat prin decizia 7/19.02.2016, referitor la achiziționarea produselor C.. Înțelegerea verticală presupune favorizarea doar a unui producător și în nici un caz a mai multor producători concomitent.

Decizia contestată nu respectă principiul proporționalității, întrucât amenda aplicată la cifra de afaceri totală a determinat ca valoarea acesteia să fie mai mare decât toate încasările realizate din vânzările de vopsele, fiind, de altfel, dublă față de cea aplicată producătorului.

Faptul că amenda ar trebui să se aplice raportându-se la cifra de afaceri aferentă produselor, pentru care nu s-a respectat Legea concurenței, reiese din modul de formulare al art. 54 din Legea 21/1996.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimatul pârât Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

A arătat, în esență, că dispozițiile legale au fost corect aplicate, prima instanță reținând, pe de o parte, faptul că încălcarea săvârșită are caracter de continuitate, iar momentul de la care curge termenul de prescripție de 5 ani este data încetării contractului de distribuție, respectiv 31.12.2005, astfel că la data emiterii deciziei contestate (03.11.2015), dreptul de a aplica sancțiunea nu era prescris, iar pe de altă parte, faptul că Ordinul de declanșare a investigației nu reprezintă ultimul act care întrerupe cursul termenului de prescripție, acțiunile care întrerup cursul termenului prescripției extinctive fiind reprezentate de orice demers procedural întreprins de Consiliul Concurenței în scopul investigării încălcării.

În mod temeinic și legal a reținut prima instanță că sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru constatarea incidenței prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea Concurenței.

Prin încheierea din 19.06.2019 s-a dispis suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la pronunțarea CJUE asupra cererii de decizie preliminară formulată în dosarul x/2015 al ICCJ, secția contencios administrativ și fiscal.

La data de 6 octombrie 2021, cauza a fost repusă pe rol în urma pronunțării Hotărârii CJUE din 21.01.2021 în cauza C-308/2021, înscris care a fost depus la dosar.

Ambele părți au formulat concluzii scrise.

III. Hotărârea instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de casare invocat, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamanta a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Decizia nr. 55/03.11.2015 (în ceea ce privește societatea reclamantă) emisă de Consiliul Concurenței prin care s-a dispus, între altele, măsura sancționării cu amendă contravențională, în cuantum de 236.506 RON, reprezentând 0,720 % din cifra de afaceri totală a societății reclamante pe anul 2014, pentru participarea, în calitate de distribuitor, la realizarea unei înțelegeri verticale cu societatea B. S.A., având ca obiect menținerea prețului de revânzare pentru produsele livrate de către aceasta din urmă.

Pentru a statua în sensul existenței unui înțelegeri anticoncurențiale prin obiect, Consiliul Concurenței a avut în vedere clauzele de menținere a prețului de revânzare, din cuprinsul contractelor de distribuție încheiate de societatea B. S.A. cu distribuitorii săi, printre care și reclamanta.

Soluționând cauza, prima instanță a respins acțiunea, apreciind ca fiind temeinic și legal actul administrativ contestat, neimpunându-se anularea acestuia.

Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu recurs de reclamanta S.C. A. S.A. care a criticat-o sub trei aspecte, respectiv: (I) prescripția dreptului autorității de concurență de a sancționa înțelegerea pretins anticoncurențială, (II) insuficiența materialului probator concludent pentru reliefarea înțelegerii și a executării acesteia și (III) individualizarea sancțiunii aplicate.

Analizând punctual critica la adresa legalității sentinței recurate, Înalta Curte constată că în mod întemeiat a înlăturat judecătorul fondului argumentele recurentei-reclamante pe marginea problemei prescripției dreptului pârâtului de a constata și aplica sancțiunea contravențională.

Astfel, conform art. 58 din Legea nr. 21/1996, forma în vigoare la data săvârșirii faptei anticoncurențiale în prezenta cauză, "(1) Dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni contravenționale pentru încălcările prevederilor prezentei legi se prescrie după cum urmează: (...); b) în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte încălcări ale prevederilor prezentei legi. (2) Prescripția dreptului la acțiune al Consiliului Concurenței începe să curgă de la data încetării practicii anticoncurențiale. În cazul încălcărilor legii, ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripția începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurențial în cauză."

Legiuitorul a stabilit, deci, regula potrivit căreia momentul de început pentru calculul termenului de prescripție de 5 ani reglementat de art. 58 alin. (1) lit. b) din lege este data încetării practicii anticoncurențiale.

Or, recurenta reclamantă nu a făcut dovada încetării respectivei practici (prin desistare sau printr-un act sau fapt contrar intervenit ulterior înțelegerii de împărțire a pieței) la o altă dată decât cea menționată în decizia Consiliului, în condițiile în care din actele dosarului reiese că faptul că respectiva înțelegere a fost încheiată și pusă în aplicare prin contractul nr. x/23.02.2005.

Conform art. 6 din contract, părțile au stabilit durata acestuia ca fiind cuprinsă între data semnării acestuia, 23.02.2005 și data de 31.12.2005.

Prin urmare, termenul de prescripție a dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea contravențională a început să curgă de la data încetării contractului -31.12.2005, fiind în situația unei încălcări continue.

Încălcarea a constituit-o înțelegerea anticoncurențială, concretizată prin clauzele contractului nr. x/23.02.2005, iar nu achizițiile efectuate în baza contractului. Actul anticoncurențial constând în această înțelegere a încetat, așadar, prin încetarea valabilității contractului, iar nu odată cu ultima achiziție efectuată în temeiul acestuia.

În plus, termenele de prescripție sunt susceptibile de întrerupere, iar potrivit art. 59 din Legea concurenței, nu doar acțiunile Consiliului efectuate "în scopul declanșării unei investigații în legătură cu o anumită încălcare a legii" au caracter interuptiv, ci și "orice acțiune întreprinsă de către Consiliul Concurenței în scopul unei examinări preliminare", legiuitorul incluzând în această din urmă categorie de acțiuni, cu titlu exemplificativ, iar nu limitativ, solicitările de informații, în scris, ordinul de declanșare a unei investigații, începerea procedurilor legale".

Această interpretare a textului de lege a fost de altfel confirmată și prin hotărârea pronunțată în cauza C-308/19 Whiteland Import-Export S.R.L. de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin care s-a statuat că: "Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că instanțele naționale nu sunt obligate să aplice articolul 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 și 102 TFUE] prescripției competențelor unei autorități naționale de concurență în materia aplicării de sancțiuni pentru încălcările dreptului concurenței al Uniunii."

De asemenea, s-a stabilit că "Articolul 4 alin. (3) TUE și articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului efectivității, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, astfel cum este interpretată de instanțele naționale competente, potrivit căreia ordinul de declanșare a unei investigații, adoptat de autoritatea națională de concurență, care vizează o încălcare a normelor dreptului concurenței al Uniunii este ultimul act al acestei autorități care poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripție referitor la competența sa de a aplica sancțiuni și exclude posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen, atunci când se dovedește, având în vedere ansamblul elementelor regimului de prescripție în cauză, că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere."

Așadar, potrivit Curții, o interpretare strictă a reglementării naționale, care interzice în mod absolut întreruperea termenului de prescripție prin acte adoptate ulterior în cadrul investigației, pare susceptibilă să compromită punerea în aplicare efectivă de către autoritățile naționale de concurență a normelor dreptului concurenței al Uniunii, în măsura în care această interpretare ar putea prezenta un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie încălcări ale acestui drept; pe de altă parte s-a apreciat că acele cauze care intră sub incidența dreptului concurenței al Uniunii necesită, în principiu, realizarea unei analize factuale și economice complexe. Ca atare, într-un număr semnificativ de cazuri care prezintă un grad ridicat de complexitate, asemenea acte care prelungesc în mod necesar durata procedurii, s-ar putea dovedi indispensabile, revenind instanței naționale, în lumina principiului efectivității, sarcina de a verifica dacă interpretarea regimului național de prescripție în discuție în litigiu prezintă, ținând cont de ansamblul elementelor regimului național de prescripție în discuție în litigiul principal, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie astfel de încălcări; în aceste condiții, este obligația instanței naționale ca, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său, și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, să interpreteze dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal, în măsura în care este posibil, în lumina dreptului Uniunii și în special a textului și a finalității articolului 101 TFUE.

Prin urmare, în ceea ce privește actele întreruptive ale cursului prescripției, CJUE a reținut, în esență, că o interpretare conform căreia ordinul de declanșare a investigației ar fi ultimul act întreruptiv al cursului prescripției, excluzându-se demersurile investigative ulterioare ale autorității, se opune articolului 4 alin. (3) TUE și articolul 101 TFUE, atunci când se dovedește că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări.

Or, în cauza de față, așa cum a învederat Consiliul Concurenței, prin datele statistice prezentate, având în vedere numărul mare de cauze cu acest specific, aflate atât pe rolul instanțelor de judecată, cât și în curs de investigare, există probabilitatea substanțială ca, în privința unui număr semnificativ de întreprinderi, demersurile întreprinse până în prezent de Consiliul Concurenței și, implicit, scopul intervenției acestuia pe piețele pe care acționează respectivele societăți, să fie invalidate de o interpretare restrictivă a normelor privind prescripția.

În consecință, succesiunea reprezentată de emiterea Ordinului nr. 87/14.03.2008 de declanșare din oficiu a investigației, a Ordinului nr. 395/17.02.2011 de disjungere a investigației, a adresele implicând solicitarea de informații de la partea reclamantă și comunicarea rapoartelor de investigație, a condus la întreruperea termenului de prescripție, cu consecința începerii curgerii unor noi termene, astfel că la data deciziei litigioase emise la 03.11.2015 nu se împlinise termenul de prescripție a dreptului de aplicare a sancțiunii amenzii contravenționale.

În acest din urmă sens, Înalta Curte reține că, inclusiv termenul special de prescripție de 10 ani, calculat în raport de data de 31.12.2005- momentul încetării contractului de distribuție, a fost respectat prin prisma emiterii deciziei litigioase la 03.11.2015.

Nefondate sunt și criticile referitoare la neaplicarea de către Consiliul Concurenței a legii mai favorabile.

Raționamentul recurentei potrivit căruia, dacă autoritatea de concurență ar fi aplicat Legea concurenței de la momentul epuizării faptei, amenda ar fi putut coborî sub pragul de 0,5% este vădit eronat.

Așa cum rezultă din cuprinsul actului normativ de la momentul epuizării faptei, respectiv finele anului 2005, pentru contravențiile procedurale autoritatea de concurență putea aplica a amendă de până ]a 1% din cifra de afaceri, iar pentru faptele substanțiale prevăzute de Legea concurenței aceasta prevedea doar o limită maximă până la care se putea aplica amenda, respectiv 10% din cifra de afaceri aferentă anului anterior sancționării. Prin urmare, dacă pentru contravențiile procedurale legiuitorul a prevăzut un cuantum de până 1 % din cifra de afaceri, cu atât mai mult pentru faptele substanțiale amenda nu putea coborî sub un cuantum de 0,5%, așa cum în mod eronat susține recurenta.

În plus, așa cum se poate observa și din cuprinsul deciziei contestate, amenda aplicată recurentei a fost în cuantum de 0,7% din cifra de afaceri aferentă anului 2014, cuantum care s-a îndreptat către minimum prevăzut de Legea concurenței, respectiv 0,5% și nicidecum către maximum prevăzut de lege de 10 %.

Înalta Curte are în vedere și faptul că la momentul emiterii deciziei de sancționare, Legea concurenței prevedea un minimum de 0,5% și un maximum de 10% al amenzii contravenționale precum și instituția recunoașterii, circumstanță excepțională care putea determina o reducere a cuantumului amenzii de până la 30 %.

Nu pot fi primite nici criticile ce aduc în discuție standardul probator. Și în acest caz recurenta-reclamantă pornește de la o premisă greșită, ignorând faptul că autoritatea de concurență a constatat existența unei înțelegeri anticoncurențiale prin obiect, ceea ce reprezintă "per se" o încălcare a legislației concurenței, fără a fi necesară și dovada punerii în aplicare a clauzei anticoncurențiale.

Instanța de fond a interpretat în mod corect dispozițiile legale incidente și, raportat la situația de fapt, a concluzionat și motivat în mod temeinic și legal sentința recurată sub acest aspect.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că, în situația analizată, pentru perioada 2004 - 2006 și perioada 2007 - 2008, s-a constatat că producătorul B. S.A. și distribuitorii săi au stabilit, în mod direct, prin clauze contractuale, prețul la care urmau să fie revândute produsele care făceau obiectul contractelor. Mai mult decât atât, înțelegerea a fost întărită de introducerea unor clauze de monitorizare a activității distribuitorilor, clauze distincte față de cele privind transmiterea unor date necesare optimizării producției și a livrărilor.

Înalta Curte constată că înțelegerea anticoncurențială de menținere a prețului de revânzare a fost clar stipulată și în contractul de distribuție încheiat de reclamantă, în calitate de distribuitor, cu furnizorul B. S.A.

În atare context, și în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței, care stipulează caracterul ilicit al înțelegerii prin care sunt stabilite în mod direct prețurile de revânzare, încălcarea Legii nr. 21/1996 este flagrantă și nu necesită administrarea altor mijloace de probă decât simpla prezentare a dovezii existenței clauzei anticoncurențiale.

Standardul de probă menționat de recurenta-reclamantă nu vizează decât înțelegerile anticoncurențiale prin efect, unde autoritatea de concurență este ținută a dovedi că o înțelegere, aparent licită, a avut ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței și prin aceasta încalcă legislația în materia de referință, or, în cazul acordurilor pe verticală de stabilire a prețurilor de revânzare, cum este și cel analizat în speță, dovada pretinsă de reclamantă nu este relevantă.

Astfel cum s-a reținut în mod corect și în cuprinsul sentinței recurate, o înțelegere restrictivă "prin obiect", așa cum este cazul în speța dedusă judecății, este interzisă, indiferent de consecințele produse de aceasta, prin simplul fapt al pericolului potențial pe care îl reprezintă pentru concurență.

Înalta Curte reține că nu este determinantă natura contractului încheiat, anume dacă reprezintă un contract de distribuție sau un contract de vânzare-cumpărare în cont propriu, din moment ce art. 5 din Legea nr. 21/1996 interzice orice înțelegere expresă sau tacită între agenții economici/întreprinderi, care are ca obiect sau poate avea ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, prin fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare ori de cumpărare ori a adaosurilor.

Totodată, referitor la apărarea recurentei cum că voința părților nu ar fi fost aceea de a încheia un contract de distribuție în scop de revânzare, ci un contract de vânzare a lacurilor și vopselelor către partea reclamantă, Înalta Curtea constată că apărarea se întemeiază pe o confuzie între cauza imediată și cauza mediată a actului juridic, doar acesta din urmă prezentând un caracter concret și variabil chiar în cadrul aceleiași categorii de acte juridice, vizând motivul determinant al încheierii actului juridic pentru fiecare parte.

În aceste condiții nu se poate recurge la o calificare a raportului contractual pornind doar de la cauza mediată a acestuia avută în vedere de partea reclamantă, căci art. 977 din C. civ. (1864) prevedea că "Interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.", textul subliniind deci relevanța ce trebuie acordată intenției comune a părților, iar nu celei unilaterale a vreuneia.

Nefondată este și critica recurentei-reclamante la adresa modului de soluționare a cererii de reindividualizare a amenzii aplicate, constatând judecătorul fondului, în mod judicios, că decizia autorității de concurență, sub aspectul individualizării sancțiunii, este la adăpost de critică.

Astfel, considerentele deciziei Consiliului Concurenței atestă faptul că autoritatea pârâtă a luat în considerare inexistența unor sancțiuni anterioare, gravitatea mică a faptei, durata scurtă a încălcării dar și împrejurarea că înțelegerea anticoncurențială nu a fost pusă în practică, fiind aplicate reducerile prevăzute în Instrucțiuni.

Totodată, Legea nr. 21/1996, în redactarea atât din perioada săvârșirii faptei anticoncurențiale, cât și de la data deciziei nr. 557/2015 litigioase, prevedea expres faptul că aplicarea amenzii se face prin raportare la "cifra de afaceri totală realizată". Altfel spus, în scopul stabilirii sancțiunii contravenționale, autoritatea națională de concurență nu se raportează la suma veniturilor obținute de întreprindere din activitatea vizată de înțelegerea anticoncurențială, ci la cifra de afaceri totală realizată, anume la ansamblul activităților desfășurate de entitatea respectivă în anul de referință.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

IV. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă recursul declarat de reclamantă A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 2391 din 7 iulie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 februarie 2022.