ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1695/2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 21.05.2015, sub nr. x/2015 reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 13/14.04.2015 și a raportului de investigație ce a stat la baza emiterii deciziei și, pe cale de consecință, exonerarea societății de la plata amenzii în cuantum de 24.569.530 RON, stabilite prin art. 9 din decizie.

În subsidiar, a solicitat să se constate că autoritatea de concurență a procedat la o greșită individualizare a sancțiunii aplicate reclamantei, în raport cu situația de fapt și prevederile legale incidente, și, pe cale de consecință, să se dispună reducerea acestei sancțiuni, astfel încât să reflecte, în mod corect, circumstanțele situației de fapt.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului Consiliului Concurenței la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Ulterior, reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere adițională, precum și cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o serie de întrebări preliminare.

1.1. Prin încheierea din 18 martie 2016, Curtea de Apel București a respins, ca tardivă, cererea adițională formulată de reclamantă cu privire la acțiunea în constatarea prescripției executării sancțiunii contravenționale și a calificat prescripția aplicării sancțiunii contravenționale drept apărare de fond.

1.2. Prin încheierea din 25 martie 2016, instanța a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 1587 din 13 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii din 18 martie 2016, a încheierii din 25 martie 2016 și a sentinței nr. 1587 din 13 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat în drept pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Motivele de recurs, atât cele respinse, cât și cel admis, vor fi analizate în cadrul considerentelor reținute de către instanța de recurs, la punctul 6 din prezenta hotărâre.

Intimatul-pârât Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

La data de 30 mai 2019, intimatul-pârât Consiliul Concurenței a formulat cerere de suspendare a judecării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 412 alin. (1) pct. 7 și art. 520 alin. (1) C. proc. civ., până la pronunțarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene asupra întrebării preliminare formulate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015 având ca obiect recursul promovat de Consiliul Concurenței, în contradictoriu cu Whiteland Import Export S.R.L., o altă întreprindere sancționată de autoritatea de concurență prin Decizia nr. 13/2015.

La data de 20 septembrie 2019, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare în interpretare, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) cu următoarele întrebări:

"1. Art. 101 din TFUE, art. 5 alin. (2) din TUE și principiul autonomiei procedurale a statelor membre [prin raportare la jurisprudența de principiu Rewe (3/76)] se interpretează în sensul că statele membre pot reglementa cauze 1 de întrerupere a prescripției pentru aplicarea sancțiunilor de către autoritățile naționale de concurență, diferite față de cele reglementate la nivelul UE prin art. 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, respectiv întreruperea prescripției doar prin acte realizate în scopul declanșării investigației?

În subsidiar, în cazul în care instanța europeană va considera că s-ar aduce atingere dreptului UE printr-o astfel de reglementare națională, solicită Curții să limiteze în timp, în lumina jurisprudenței Defrenne (Cauza 43/75), efectele hotărârii CJUE, în sensul în care o astfel de interpretare să producă efecte doar pentru viitor, de la data acesteia.

În temeiul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 340/2009, recurenta-reclamantă a solicitat suspendarea judecății cauzei, până la pronunțarea unei hotărâri preliminare de către CJUE cu privire la întrebările formulate în cauză.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și cererea de suspendare a judecății formulate de recurenta-reclamantă A. S.R.L; a admis cererea de suspendare formulată de intimatul-pârât Consiliul Concurenței și a dispus suspendarea judecății cauzei până la pronunțarea CJUE în cauza C-308/19, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2021, Înalta Curte a repus cauza pe rol, la solicitarea părților, constatând că motivul suspendării nu mai subzistă, ca urmare a pronunțării la data de 21.01.2021 a deciziei în cauza CJUE 308/19- Whiteland Import Export.

La aceeași dată, ambele părți au depus note scrise și jurisprudență.

La data de 3 martie 3022, intimatul-pârât a depus note scrise, prin care a combătut susținerile recurentei-reclamante din notele scrise depuse la termenul de judecată din 17 noiembrie 2021.

În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 18 martie 2016 și a încheierii din 25 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, acesta este nefondat.

Prin încheierea din 05.02.2016, prima instanță a reținut că, în cea ce privește aspectele legate de conținutul înscrisurilor și raportat la cele reținute în decizie și la fapta sancționată, acestea vizează apărări pe fondul cauzei, urmând a fi avute în vedere la dezlegarea cauzei. În măsura în care pârâtul apreciază necesar a depune clarificări, acestea vor fi primite la dosarul cauzei cu titlu de apărări pe fondul cauzei.

Pe baza aparenței rezultate din modalitatea de formulare a noilor pretenții, a calificat de principiu, în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., notele de ședință depuse de reclamantă ca fiind cerere adițională, urmând a se discuta la termenul următor, în condiții de contradictorialitate, calificarea exactă și, în temeiul art. 204 alin. (3) C. proc. civ., a se stabili dacă există acordul expres al pârâtului față de momentul procesual al formulării cererii.

Prin încheierea de ședință din 18.03.2016, prima instanță a reținut că regimul juridic al constatării prescripției aplicării sancțiunii contravenționale este unul distinct de regimul juridic al constatării prescripției executării sancțiunii contravenționale aplicate prin decizia contestată. Prin primul capăt al notelor de ședință formulate de reclamantă la data de 05.02.2016 se invocă un motiv de nulitate a deciziei de sancționare reprezentat de prescripția aplicării sancțiunii contravenționale, care nu este o excepție procesuală. S-a luat act de poziția procesuală a pârâtului în sensul că s-a solicitat unirea cu fondul cauzei, reținând că este o apărare pe fondul cauzei legată de această nulitate, prin urmare va fi avută în vedere la momentul soluționării pe fondul cauzei, motivat de faptul că solicitarea de a se constata prescripția impune stabilirea faptei în legătură cu care se solicită a se constata prescripția răspunderii contravenționale, chestiune strict legată de stabilirea situației de fapt în prezenta cauză, fiind necesară administrarea tuturor probelor, existând acordul expres al pârâtului în acest sens.

Cât privește cel de-al doilea petit al notelor de ședință formulate de reclamantă la data de 05.02.2016, instanța a reținut că acesta reprezintă un veritabil capăt de cerere, spre deosebire de prescripția aplicării amenzii contravenționale, prescripția executării sancțiunii contravenționale este o chestiune extrinsecă actului administrativ, adică o procedură ulterioară emiterii actului administrativ și care nu ar viza validitatea, ci eficacitatea actului respectiv, fiind un capăt de cerere distinct. Art. 14 din O.G. nr. 2/2001, pe lângă discuțiile legate de aplicabilitatea în cauză, prevede posibilitatea de a constata prescripția executării amenzii în cadrul unei plângeri contravenționale, ceea ce presupune însă învestirea instanței cu un astfel de capăt de cerere în condițiile C. proc. civ.. Față de opoziția pârâului din prezenta cauză, care a invocat nerespectarea termenului prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., condițiile procedurale nu sunt respectate. Un astfel de capăt de cerere având ca obiect o acțiune în constatare ar fi admisibil într-o procedură a plângerii contravenționale numai în măsura în care nu s-a început executarea silită, deoarece potrivit art. 35 C. proc. civ. acțiunea în constatare ar fi inadmisibilă dacă partea ar avea la dispoziție acțiunea în realizare, care ar fi fost contestația la executare. Așadar, nu sunt îndeplinite condițiile procedurale pentru extinderea cadrului procesual obiectiv cu acest nou capăt de cerere, motiv pentru care respinge ca tardivă cererea adițională, având în vedere lipsa acordului expres al pârâtului. Nulitatea actului pentru prescripția aplicării amenzii contravenționale nu ar fi putut fi invocată decât într-o acțiune în anularea actului respectiv, în timp ce prescripția executării amenzii contravenționale se poate valorifica și pe cale separată.

Înalta Curte este în acord cu judecătorul fondului întrucât, potrivit prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., modificarea cererii de chemare în judecată se poate face până la primul termen de judecată.

A solicita constatarea prescripției executării sancțiunii contravenționale echivalează cu un veritabil capăt de cerere prin care se completează cererea de chemare în judecată, în condițiile în care acțiunea introductivă viza doar anularea deciziei de sancționare iar prescripția executării sancțiunii, evident, nu poate constitui un motiv de nulitate, fiind o problemă ulterioară emiterii actului ce antamează o eventuală contestație la executare, de competența judecătoriei.

Prin încheierea din data de 25.03.2016, în ceea ce privește cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu întrebările preliminare redate la pct. 1 al prezentei încheieri, instanța a reținut că, potrivit 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, "Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții", iar potrivit art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene "Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. …".

Din conținutul normelor menționate, rezultă că instanța este obligată să învestească CJUE în vederea interpretării normelor de drept al Uniunii Europene cu o trimitere preliminară atunci când chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern.

Cu toate acestea, a reținut Curtea că prin hotărârea pronunțată în cauza 283/81, S.R.L. CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA c. Ministerul Sănătății, Curtea de Justiție din Luxemburg a arătat că:

"13. (…) dacă art. 177, alineatul ultim [actualul art. 267 TFUE], obligă fără nicio restricție organele jurisdicționale de drept intern ale căror decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern să supună Curții de Justiție orice chestiune de interpretare formulată în fața lor, autoritatea de interpretare dată de aceasta în baza art. 177 poate totuși să priveze această obligație de cauza sa și să o golească de conținut; că se întâmplă așa în special atunci când chestiunea ridicată este identică din punct de vedere material cu o chestiune care a făcut deja obiectul unei decizii preliminare într-o cauză similară.

Pe cale de consecință, dacă problema pusă în discuție de una dintre părți relativ la interpretarea dreptului Uniunii Europene este pertinentă pentru cauza respectivă, instanța trebuie să parcurgă mai multe etape logice în analiza necesității învestirii CJUE în condițiile art. 267 TFUE. Astfel, față de jurisprudența Curții din Luxemburg, instanța nu este obligată să trimită întrebarea în următoarele ipoteze: (1) dacă întrebarea formulată este identică unei alte întrebări deja formulate într-o altă cauză, identică sau similară, căreia Curtea i-a răspuns deja; (2) dacă întrebarea nu este perfect identică întrebărilor deja formulate în alte cauze, dar există o jurisprudență stabilită a Curții privind soluționarea problemei respective; (3) dacă modul de aplicare a normei comunitare este foarte clar, neexistând loc de îndoială.

Curtea a respins excepția inadmisibilității, invocată de către pârât, ca neîntemeiată, deoarece întrebarea formulată de reclamantă nu urmărește a solicita CJUE "să realizeze propria investigație în speță", ci are ca obiect soluționarea unor probleme de drept, a căror transpunere factuală este realizată de către reclamantă prin raportare la elementele concrete ale probatoriului, considerate a susține cauza acțiunii în contencios administrativ, fiind evident însă că interpretarea acestuia și stabilirea situației de fapt concrete în cauză revine judecătorului național. De asemenea, aplicarea dreptului european la situația de fapt ce face obiectul acțiunii principale intră în atribuțiile judecătorului național.

Curtea de Justiție a statuat ca protecția justițiabililor necesită recunoașterea plenitudinii de competenta în favoarea judecătorului național în exercitarea funcției sale comunitare, el fiind, "în consecință, judecătorul de drept comun in aplicarea dreptului comunitar" (hotărârea Simmenthal, din 09.03.1978). Judecătorul național care judecă o cauză în primă instanță are facultatea de a sesiza instanța europeană în cazul în care în litigiul dedus judecății sale se pune problema aplicării unei norme europene asupra înțelesului căreia are îndoieli, iar necesitatea întrebărilor preliminare și utilitatea unui răspuns al instanțelor europene în soluționarea cauzei sunt apreciate tot de către judecător.

Față de cele arătate în precedent, Curtea a apreciat că aspectele a căror lămurire o urmărește partea reclamantă prin solicitarea de adresare a unor întrebări preliminare către CJUE sunt în parte în legătură cu interpretarea dreptului național, iar în parte clarificate în raport de jurisprudența existentă a instanței europene din Luxemburg, cu privire la care ambele părți au prezentat argumente; chiar dacă nu privește întrebări preliminare deja soluționate în cauze perfect identice, există o jurisprudență bine stabilită a Curții în cauze similare, în care se expun principii clare ce pot fi aplicate în prezenta cauză pentru a deduce modalitatea de interpretare și aplicare a normei comunitare, motiv pentru care Curtea de apel a apreciat că nu sunt întrunite cerințele art. 19 TUE și art. 267 TFUE în vederea sesizării instanței UE, lipsind astfel temeiul și pentru dispunerea suspendării judecății.

Instanța de recurs împărtășește punctul de vedere al primei instanțe.

Încheierea recurată este motivată corespunzător, contrar susținerilor recurentei, conținutul încheierii fiind expus anterior.

Aspectele ce se solicită a fi lămurite nu vizează interpretarea dreptului european, nefiind indeplinite astfel, condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Întrebările formulate de către recurentă reclamă analizarea situației de fapt astfel că nu se solicită interpretarea unei norme de la nivel european ci aplicarea dreptului european la o situație de fapt concretă.

De asemenea, întrebările formulate au primit deja dezlegare la nivel european, astfel că, în mod corect a fost respinsă cererea recurentei de sesizarea a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În consecință, se va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 18 martie 2016 și a încheierii din 25 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva sentinței nr. 1587 din 13 mai 2016, instanța de control judiciar apreciază că este întemeiat, în limitele și pentru considerentele următoare.

Recurenta a invocat nulitatea deciziei contestate pentru încălcarea dispozițiilor legale privind audierile, deliberările și cerințele de cvorum în adoptarea deciziei.

În investigația ce a stat la baza emiterii deciziei nr. 13/14.04.2015, audierile au avut loc la data de 23.10.2014 în prezența a cinci membri ai Plenului. Sedința de deliberare a avut loc la data de 09.12.2014, dată la care au participat patru membri ai Plenului. Din analiza decretelor de numire a membrilor Plenului a rezultat că mandatele a trei membri erau expirate atât la momentul la care aceștia au luat parte la audieri, cât și la data la care au participat la deliberări.

Astfel, pentru perioada 01.05.2014-05.03.2015, domnul B. nu a avut mandat pentru exercitarea calității de membru al plenului Consiliului Concurenței în funcția de președinte, pentru perioada 01.05.2014-05.03.2015, domnul C. nu a avut mandat pentru exercitarea calității de membru al plenului în funcția de vicepreședinte iar domnul D. nu a avut mandata pentru exercitarea calității de membru al plenului în funcția de consilier de concurență pentru perioada 01.05.2014-18.06.2018.

Consiliul de Concurență s-a prevalat de dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, în vigoare la acea dată, care prevedea că, "În situația în care până la expirarea duratei mandatului unui membru al Plenului Consiliului Concurenței, în condițiile art. 15 alin. (9) lit. a), nu est enumit un succesor, membrul Plenului al cărui mandat expiră își va continua activitatea până la depunerea jurământului de către cel desemnat pentru mandatul următor".

Prin Decizia nr. 58/26.01.2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 465/04.05.2021, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996 sunt neconstituționale.

Astfel, s-a statuat că, prevederile art. 18 alin. (3) din Legea concurenței nr. 21/1996 nu se rezumă la reglementarea unei situații tranzitorii legate de succesiunea de mandate, respectiv o perioadă scurtă de la numire și până la depunerea jurământului, dată de la care începe exercitarea mandatului, ci creează premisele exercitării atribuțiilor și ale continuării mandatului de membru al Plenului Consiliului Concurenței fără limită/termen. Se lasă practic posibilitatea autorităților și instituțiilor publice implicate în procedura de numire a membrilor Plenului Consiliului Concurenței să rămână în pasivitate și să nu procedeze la numirea unui succesor, întrucât legea nu prevede proceduri sau un termen-limită anterior expirării mandatului până la care poate fi numit noul membru, respectiv chestiuni legate de date și termene concrete în care trebuie să se încadreze autoritățile implicate în procedura succesiunii de mandate, și nici eventuale sancțiuni sau efectele ce ar decurge din faptul că nu sunt puse în aplicare dispozițiile Legii nr. 21/1996 cu privire la încetarea calității de membru al Plenului Consiliului Concurenței ca urmare a expirării duratei mandatului [a se vedea, cu titlu de reper, art. 68 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, care stabilește o procedură de urmat pentru reînnoirea compunerii instanței de contencios constituțional până la expirarea duratei mandatelor în curs]. Practic, modul de reglementare a normelor contestate convertește o chestiune ce ține de exercitarea cu titlu temporar a atribuțiilor aferente mandatelor într-o veritabilă prelungire și continuare a acestora. În realitate, prin jocul normelor juridice coroborat cu acțiunile autorităților publice cu competență în domeniu, are loc o redimensionare a mandatelor membrilor Plenului Consiliului Concurenței.

Curtea a reținut că, astfel cum s-a arătat și în precedent, statul de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituție, presupune și capacitatea statului de a asigura cetățenilor servicii publice continue și de calitate, statul fiind dator să creeze toate premisele - iar cadrul legislativ este una dintre ele - pentru exercitarea funcțiilor sale în conformitate cu Constituția și cu spiritul ei. Or, soluția legislativă prin care se creează premisele exercitării unor competențe prin continuarea exercitării atribuțiilor aferente unui mandat de membru al Plenului Consiliului Concurenței, dincolo de durata noțiunii de mandat, respectiv în urma expirării mandatului fiecărui membru al Plenului Consiliului Concurenței, astfel cum acesta este circumscris potrivit calculului termenelor în dreptul public, și de situațiile inerente aferente succesiunii de mandate ca urmare a unor chestiuni tehnice, legate, spre exemplu, de data depunerii jurământului, care trebuie realizată cu celeritate prin diligența autorităților implicate în procedura de numire, astfel încât la data fixă stabilită prin actul de învestire să fie efectuată numirea pentru noile mandate, nu corespunde cerințelor respectării statului de drept. Prin urmare, norma legală criticată nu se încadrează în garanțiile aferente statului de drept în ceea ce privește organizarea îndeplinirii atribuțiilor, competențelor și obligațiilor autorităților publice în coordonatele dreptului, fiind contrară art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, ceea ce are drept consecință și încălcarea principiului legalității prevăzut de art. 1 alin. (5), potrivit căruia, "În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie".

Față de această împrejurare, având în vedere normele imperative cuprinse în art. 15 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 cu privire la durata mandatului membrilor Plenului Consiliului Concurenței, mandat ce este de 5 ani și care poate fi reînnoit o singură dată, indiferent de durata mandatului exercitat anterior, Curtea a constatat că viciul de neconstituționalitate stabilit prin prezenta decizie vizează orice soluție legislativă contrară normelor constituționale de referință, legiuitorul ordinar sau delegat neputând adopta norme legale care să vină în coliziune cu exigențele statului de drept. Prin urmare, exercitarea atribuțiilor aferente calității de membru al Plenului Consiliului Concurenței (președinte, vicepreședinte, consilier de concurență) în afara cadrului stabilit prin actele de numire și vizate de prezenta decizie (mandat de 5 ani, calculat potrivit regulilor de drept public) nu are suport constituțional și legal.

Această decizie are aplicabilitate în prezenta speță întrucât este o cauză aflată pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia.

Astfel, prin decizia nr. 404/15.06.2016, Curtea Constituțională a arătat că excepția de neconstituționalitate nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituționalității numai raporturilor juridice care urmează a se naște, deci unor situații viitoare ipotetice, întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret.

Așadar, Curtea a reținut că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a naște- facta futura, cât și situațiile juridice pendinte. În aceste condiții, s-a statuat că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării deciziei Curții este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional se produc erga omnes.

În acest context, nu se vor reține ca întemeiate susținerile intimatului, chiar dacă, la data deliberărilor, art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996 era în vigoare.

În consecință, exercitarea funcțiilor în temeiul prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996 care au fost declarate neconstituționale este nelegală, atrăgând nulitatea deciziei contestate.

Față de acest motiv de nulitate a deciziei contestate apreciat ca fiind întemeiat, care conduce la soluția de admitere a prezentului recurs, devine inutilă analizarea celorlalte motive și aspecte învederate în cuprinsul căii de atac.

Față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul declarat împotriva sentinței nr. 1587 din 13 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, se va casa sentința recurată.

Pe cale de consecință, se va admite acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. și se va anula Decizia nr. 13/14.04.2015 emisă de Consiliul Concurenței.

Potrivit art. 453 C. proc. civ., fiind parte care a pierdut procesul, se vor obliga intimatul-pârât Consiliul Concurenței la plata, către recurenta-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 15.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate, se reține că, pentru a fi acordate cu titlu de cheltuieli de judecată, trebuie să se facă dovada realității, necesității și caracterului rezonabil al sumelor de bani pretinse sub acest titlu.

În acest sens este și jurisprudența constantă a CEDO în materia suportării cheltuielilor de judecată, care a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. (Costin împotriva României - Hotărârea din 26.05.2005, cauza Johanna Huber împotriva României - Hotărârea din 21.02.2008). Prin urmare, se poate afirma că și în dreptul intern partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constata realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Așadar, partea care a căzut în pretenții nu va putea fi obligata la plata cheltuielilor de judecata decât în măsura în care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care a câștigat procesul în timpul și în legătura cu acel litigiu.

În analiza proporționalității cuantumului onorariului de avocat cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, se constată că, față de motivul de casare reținut, suma de 15.000 RON este una rezonabilă și corespunzătoare principiului proporționalității.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 18 martie 2016 și a încheierii din 25 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1587 din 13 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată.

Admite acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L..

Anulează Decizia nr. 13/14.04.2015 emisă de Consiliul Concurenței.

Obligă intimatul-pârât Consiliul Concurenței la plata sumei de 15.000 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă A. S.R.L., cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 martie 2022.