ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2209/2021

Ședința publică din data de 07 aprilie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

I.1. Cadrul procesual

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2108 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat - în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței - anularea Deciziei nr. 50/25.09.2017 în ceea ce privește societatea reclamantă și exonerarea acesteia de la plata sumei de 1.763.937 RON stabilită nelegal cu titlu de amendă prin decizia contestată.

A solicitat, de asemenea, suspendarea executării Deciziei Consiliului Concurenței nr. 50/25.09.2017 în ceea ce privește societatea A. S.R.L. până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentei cauzei având ca obiect anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 50/25.09.2017 în ceea ce o privește pe reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 și art. 15 din Legea nr. 554/2004.

I.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 2907 din 20 iunie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că decizia contestată a fost emisă înlăuntrul termenului de prescripție reglementat de art. 58 din Legea Concurenței, enumerând și actele Consiliului Concurenței considerate ca fiind interuprive de prescripție.

A reținut, totodată, că în cauză sunt întrunite cele trei condiții prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996, fapta anticoncurențială fiind corect reținută în sarcina reclamantei.

A arătat că în cauză nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile reglementate de art. 5 alin. (2) din lege pentru incidența cauzei de nepedepsire.

A făcut trimitere și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene apreciată ca relevantă pentru prezentul litigiu.

I.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinzând numai motive străine de natura cauzei.

A apreciat recurenta că, deși motivarea se întinde pe mai multe pagini, cuprinde doar mențiuni ale instanței în sensul că este de acord cu argumentele intimatului, pe care și le însușește întocmai, între acestea fiind intercalate ample paragrafe cu caracter general referitoare la definirea înțelegerilor de tip cartel, la natura complexă a acordurilor cu caracter anticoncurențial, precum și referiri la decizii din dreptul unional care nu sunt aplicabile în speță, fără a se face vreo referire la elemente concrete ale prezentei cauze.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a indicat ca norme de drept material încălcate sau greșit aplicate de curtea de apel prevederile art. 5 alin. (2), art. 20 alin. (2), art. 40, art. 41, art. 42, art. 58 și art. 59 din Legea concurenței nr. 21/1996.

În opinia recurentei, au fost aplicate greșit prevederile art. 58 alin. (1) lit. b) din Legea Concurenței (forma în vigoare în anul 2008), pornindu-se de la data săvârșirii faptei arătată în decizie ca fiind 02.06.2008, instanța reținând că nu a intervenit prescripția dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni contravenționale ca urmare a împlinirii termenului de 5 ani reglementat de textul legal invocat.

A susținut recurenta că relevantă pentru data comiterii pretinsei fapte de către societate este data întocmirii Contractelor nr. x/07.06.2007 și nr. y/07.06.2007, în raport cu data de 07.06.2007 fiind împlinit termenul de prescripție a sancționării faptei constând în încheierea de contracte reciproce de cesiune de clienți cu societatea ISTA România, pentru împărțirea pieței naționale a repartitoarelor de costuri pentru încălzire prin schimburi reciproce de portofolii de clienți în municipiile Suceava, Brașov și Drobeta Turnu-Severin.

A arătat că au fost întocmite 15 procese-verbale de predare-primire a repartitoarelor, iar la data de 01.10.2007 și un act adițional la Contractul nr. x/07.06.2007 stabilind etapele de cedare a clienților din Brașov și Drobeta Turnu-Severin.

Consiliul Concurenței a reținut ca ultimă dată a încălcării comise de A. data la care a semnat ultimul contract legat de activitățile pe piața relevantă, respectiv 02.06.2008, în condițiile în care s-a reținut că A. S.R.L. a cedat către B. S.R.L. repartitoarele și clienții.

Or, în realitate, recurenta nu a mai săvârșit niciun act sau fapt care să poată fi calificat drept anticoncurențial ulterior semnării celor două contracte din 07.06.2007.

Greșit ar fi considerat instanța de fond "în acord" cu intimatul pârât că prevederile art. 59 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 trebuie interpretate în sensul că "declanșarea unei investigații" înseamnă de fapt efectuarea oricărui act în cadrul investigării propriu-zise.

În opinia recurentei, termenul de "declanșare a investigației" se referă la începerea, demararea investigației, iar nu la "totalitatea actelor procedurale întreprinse în scopul investigării propriu-zise", această din urmă interpretare neavând nicio legătură cu textul art. 59 și nici cu Legea nr. 21/1996 aplicabilă în forma actualizată la data de 23.12.2005. Art. 40 - 42 lămuresc acest aspect.

În concluzie, termenul de prescripție de 5 ani pentru dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni a început să curgă la data de 02.06.2008, curgerea termenului de prescripție a fost întreruptă la data de 01.07.2010 prin emiterea de către Președintele Consiliului Concurenței a Ordinului nr. 344/2010 prin care a dispus declanșarea din oficiu a investigației.

De la data de 01.07.2010 a început să curgă un nou termen de prescripție de 5 ani, care s-a împlinit la data de 01.07.2015.

Decizia Consiliului Concurenței nr. 50/25.09.2017 prin care a fost sancționată contravențional S.C. A. S.R.L. este deci nelegală, întrucât dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni s-a prescris la data de 01.07.2015 în temeiul art. 58 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996.

Nelegalitatea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 50/25.09.2017 este dată și de faptul că a fost aplicată sancțiunea contravențională a amenzii pentru A. S.R.L. cu încălcarea prevederilor art. 59 alin. (4) din Legea nr. 21/1996, respectiv după ce a intervenit prescripția dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni contravenționale și ca urmare a expirării termenului special de prescripție 10 ani.

Cu privire la data de la care a început să curgă acest din urmă termen de prescripție, prin Decizia Consiliului Concurenței nr. 50/25.09.2017 s-a stabilit că fapta comisă de societate este reprezentată de aceea că, în anul 2007, A. și ISTA România au încheiat contracte reciproce de cesiune de clienți, respectiv Contractele nr. x/07.06.2007 și nr. y/07.06.2007, împărțind piața națională a repartitoarelor de costuri pentru încălzire prin schimburi reciproce de portofolii de clienți în municipiile Suceava, Brașov și Drobeta Turnu-Severin.

Actul adițional la Contractul nr. x/07.06.2007, care a stabilit etapele de cedare a clienților din Brașov și Drobeta Turnu-Severin, nu a fost niciodată pus în practică și nu a produs niciun efect, astfel încât nu poate fi reținut ca o faptă anticoncurențială, iar împărțirea pieței naționale a repartitoarelor de costuri nu are un caracter continuu, ci se comite la momentul încheierii înțelegerilor.

A. S.R.L. nu a fost implicată în operațiuni de fixare concertată a prețurilor, iar intimatul Consiliul Concurenței nu a prezentat vreun argument sau vreo dovadă din care să rezulte că societatea ar fi beneficiat în vreun fel în urma împărțirii pieței.

Așa fiind, termenul de prescripție de 10 ani prevăzut de art. 59 alin. (4) din Legea nr. 21/1996 a început să curgă la data de 07.06.2007 și s-a împlinit la data de 07.06.2017, anterior emiterii deciziei Consiliului Concurenței nr. 50/25.09.2017.

Contractul dintre A. S.R.L. și C. S.R.L. nu are nicio legătură cu pretinsa împărțire a pieței între A. si ISTA România, nu reprezintă vreo încălcare a legii și nu poate fi calificat ca fiind parte dintr-o practică anticoncurențială.

Pe de altă parte, aspectele de fapt reținute de Consiliul Concurenței sunt greșite: Contractul de cesiune portofoliu clienți nr. 9130/15.09.2007 a fost semnat într-adevăr între S.C. A. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., însă actul adițional nr. x din data de 02.06.2008 nu reprezintă cedarea activității de exploatare către B., ci o simpla formalitate privind modificarea părților din contractul sus-mențronat. Dimpotrivă, în acest act adițional se arată că B. a preluat deja, anterior semnării actului adițional, activitatea care face obiectul contractului nr. x/15.09.2007.

Cu alte cuvinte, acest act adițional, considerat atât de important de către Consiliul Concurenței încât marchează data săvârșirii pretinsei contravenții, nu poate fi interpretat sub nicio formă în sensul că activitatea privind repartitoarele de costuri a A. a fost cedată la momentul semnării actului adițional către B.. Contractul de cesiune portofoliu clienți nr. 9130 a fost semnat de A. S.R.L. și C. S.R.L la 15.09.2007, producându-și efectele la momentul semnării, în sensul că activitatea A. S.R.L în ceea ce privește repartitoarele de costuri a fost preluată de C. S.R.L.

Actul adițional nr. x/02.06.2008 nu a modificat nimic nici în ceea ce privește clienții deja cedați și nici în ceea ce privește activitatea societății recurente.

În ceea ce privește încălcarea de către instanța de fond a prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, a arătat recurenta că prin decizia contestată s-a reținut că A. S.R.L., împreună cu celelalte societăți în discuție, a participat la un cartel cu scopul de împărțire a pieței naționale de exploatare a repartitoarelor de costuri pentru încălzire si de fixare a prețurilor privind serviciile de exploatare a repartitoarelor de costuri.

A. S.R.L. i s-a imputat faptul că în anul 2007 a încheiat cu ISTA România contracte reciproce de cesiune de portofoliu clienți, împărțind astfel piața de exploatare a repartitoarelor de costuri pentru încălzire, prin schimburi reciproce de portofolii de clienți in municipiul Suceava, Brașov si Drobeta Turnu Severin.

Cu privire la modul în care s-a realizat aceste cesiuni a portofoliilor de clienți, recurenta a susținut că, la începutul anului 2007, ca efect a debranșărilor in masa a proprietarilor de apartamente din mun. Brașov si mun. Drobeta Turnu Severin, urmare a politicii adoptate la nivel local de către autorități, conducerea A. S.R.L a constatat ca prestarea serviciilor de exploatare a repartitoarelor de costuri pentru încălzire in cele doua municipii implica costuri care erau net superioare profitului obținut, adică societatea era in pierdere.

Costurile in cauză priveau, atât salarizarea personalului angajat si implicat in mod direct in aceasta activitate, cât si pe cele aferente asigurării logisticii necesare desfășurării in bune condiții a activității, a cheltuielilor cu aprovizionarea etc. În consecință, s-a decis demararea procedurilor aferente încetării prestării serviciilor in cauză, atât in mun. Brașov, cât si in mun. Drobeta Turnu Severin, motiv pentru care a căutat in piață un alt operator care sa aibă capacitatea de a-i prelua clienții in condiții cât mai avantajoase. Operatorul găsit a fost ISTA România care, la rândul sau avea aceleași probleme ca și A. S.R.L, insă in mun. Suceava.

Urmare a discuțiilor dintre cele doua societăți, A. S.R.L. a cesionat către ISTA România clienții din Brașov si Drobeta Turnu Severin, iar ISTA România a cesionat către A. S.R.L. clienții din Suceava, această cesiune reciprocă de portofolii de clienți fiind realizată in mod cât se poate de transparent, iar clienții nu au fost prejudiciați.

Clauzele cuprinse în cele doua contracte sunt specifice unor astfel de convenții, ele nereprezentand in nici un caz o clauza de înlăturare sau limitare a concurentei, unicul scop urmărit de către fiecare cedent in parte fiind acela de a-și micșora cheltuielile sau pierderile.

A invocat recurenta prevederile art. 5 alin. (2) din lege, arătând că erau îndeplinite condițiile legale, astfel:

- prin cesiunea reciproca intervenita, clientului final i-a fost asigurat un avantaj corespunzător celui realizat de către A. S.R.L. si ISTA România S.R.L (avantajul obținut de către A. S.R.L. si ISTA România a constat in faptul că si-au redus pierderile înregistrate urmare a serviciilor efectuate/realizate in municipiile respective, iar avantajul obținut de către clienții finali a constat in aceea ca au beneficiat in continuare de acest serviciu, la același preț si în aceleași condiții de plată negociate inițial, fără a mai fi necesar sa isi caute ei un alt prestator de servicii similare, precum si fără a fi puși in situația de a suporta vreun cost suplimentar ca urmare a schimbării repartitoarelor de cost);

- cesiunea reciproca intervenita a permis celor doua firme implicate sa isi îmbunătățească producția si situația economica, prin eliminarea pierderilor si eficientizarea activității de exploatare a repartitoarelor de costuri;

- clauzele cuprinse in conținutul celor doua contracte de cesiune, privesc in mod clar doar acele obligații necesare pentru atingerea obiectivelor menționate la pct. (i) si (ii) de mai sus;

- cesiunile reciproce intervenite nu au restricționat in niciun mod concurenta, clientul final având posibilitatea de a se opune preluării sale de către noul operator și de a se adresa oricărei alte firme autorizata de a presta astfel de servicii.

De asemenea, Decizia Consiliului Concurenței nr. 50/25.09.2017 este nelegală și pentru că nu a fost luată în considerare aplicarea criteriului continuității economice.

A. S.R.L. a început sa activeze pe piața repartitoarelor de costuri, prin înființarea in cadrul societății a unei Divizii speciale, cu organe de conducere si personal propriu. In anul 2007, asociații firmei A. S.R.L. au decis ca Divizia in cauza sa fie transformata intr-o societate noua, de sine stătătoare, sens in care a fost realizata o divizare parțiala a A. S.R.L. si înființarea unei noi firme a cărei denumire inițiala a fost D. S.R.L., asociații A. S.R.L. devenind astfel asociați si ai firmei D. S.R.L.

Ulterior inființării D. S.R.L., urmare a negocierilor purtate cu E., asociații D. S.R.L. au decis schimbarea denumirii firmei in B. S.R.L., fapt ce s-a realizat la data de 23.10.2007, conform încheierii nr. 2820 emisa de către Tribunalul Botoșani, prin judecătorul delegat Ia Oficiul Registrului Comerțului Botoșani, in cadrul dosarului nr. x/2007, precum si vânzarea a 50% din părțile sociale deținute, către F. a/s, conform înțelegerii din data de 01.11.2007.

Conform jurisprudentei in materia vânzării sau a transferului de active, pentru a decide daca exista situația unei continuități economice trebuie avute criterii care în speță erau toate îndeplinite.

Urmare a divizării parțiale a firmei A. S.R.L., noua firma înființată (D. S.R.L denumită ulterior B. S.R.L) a preluat toate activele si pasivele aferente activității economice de comercializare, montare, exploatarea repartitoarelor de costuri ori asociate acestora, precum și personalul, asociații firmei A. S.R.L. fiind aceiași în noua firma înființată. Divizarea parțială a firmei A. S.R.L. si respectiv înființarea noii firme D. S.R.L. denumita ulterior B. S.R.L. s-a făcut la foarte scurt timp după încheierea contractelor de cesiune clienți cu ISTA România.

A invocat recurenta jurisprudenta europeana (hotărârile Curții din cauzele C-280/06, C-93/13, C-123/13, hotărârile Tribunalului din cauza T-43/02, cauza T-146/09, cauza nr. T-117/07, cauza T-121/07, cauza T-405/06, cauza T-59/07, cauza T-9/99, conform căreia criteriul continuității economice face posibilă sancționarea unei persoane juridice, alta decât persoana juridica care a comis acea încălcare, dar cu care cea dintâi are legaturi structurale.

B. S.R.L. este singura întreprindere din grupul Elsaco care activează pe piața serviciilor de comercializare, montare, exploatare a repartitoarelor de costuri, fiind cea care a continuat aceasta activitate economica preluata in totalitate de la A. S.R.L., fiind astfel răspunzătoare inclusiv pentru actele materiale săvârșite de aceasta din urma înainte de data la care a avut loc aceasta preluare.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimatul pârât Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

A arătat, în esență, că sentința recurată este motivată corespunzător, iar nu sumar ori cu argumente străine naturii cauzei.

De asemenea, dispozițiile legale au fost corect aplicate, prima instanță reținând în mod temeinic și legal că termenul de prescripție a fost întrerupt, conform art. 59 din Legea concurenței, inclusiv prin solicitările de informații transmise de autoritatea de concurență în anul 2013, astfel că dreptul intimatului de a aplica sancțiunea nu era prescris la data emiterii deciziei contestate.

Totodată, a apreciat intimatul că a fost corect reținută situația de fapt, în sensul că fapta săvârșită de recurenta reclamantă reprezintă o încălcare unică și continuă, constând în împărțirea pieței naționale a serviciilor de exploatare a repartitoarelor de costuri pentru căldură. În acest context, punerea în practică a înțelegerii anticoncurențiale și contribuția recurentei la îndeplinirea obiectivelor comune ale înțelegerii sunt demonstrate prin actul adițional la Contractul de cesiune nr. 9130/15.09. 2007 și prin prezența acesteia până la data de 02.06.2008 pe piața relevantă.

În mod temeinic și legal a reținut prima instanță că sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru constatarea incidenței prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea Concurenței.

Recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat principalele susțineri din recurs și acțiunea introductivă.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Hotărârea instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamanta a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Decizia nr. 50/25.09.2017 (în ceea ce privește societatea reclamantă) emisă de Consiliul Concurenței.

Acțiunea sa a fost respinsă, prima instanță apreciind ca fiind temeinic și legal actul administrativ contestat, neimpunându-se nici anularea, nici suspendarea executării acestuia.

Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu recurs de reclamanta A. S.R.L.

III.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând criticile aduse sentinței recurate, Înalta Curte apreciază, referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., că acesta nu este incident în cauză, față de aspectele dezvoltate de recurentă.

Astfel, dispozițiile legale menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Totodată, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene pentru Drepturile Omului, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate" de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (hotărârea din 28.04.2005 din Cauza Albina împotriva României, hotărârea din 15.03.2007 din Cauza Gheorghe împotriva României).

Tot în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 par. 1 din Convenție, Curtea a statuat că, în general, instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hotărârea din Cauza Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, hotărârea din Cauza Perez împotriva Franței).

Or, Înalta Curte constată că sentința recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea sunt în parte similare cu susținerile părții adverse sau o nemulțumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

De altfel, recurenta nu a indicat punctual care ar fi acea apărare esențială a sa pe care instanța nu ar fi analizat-o, la care nu ar fi răspuns - cel puțin implicit - prin considerentele sentinței și care ar fi fost determinantă pentru a conduce la o altă soluție în cauză.

Pe de altă parte, împrejurarea că instanța de fond a expus în considerente aspecte generale referitoare la noțiunea de înțelegere de tip cartel și a făcut trimiteri la dreptul unional și la jurisprudența CJUE (care ar fi putut fi valabile și eventual utilizate și în alte cauze similare) nu poate constitui o motivare străină de natura cauzei în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate, judecătorul făcând - de altfel - referire expresă la actele încheiate de recurenta reclamantă.

În acest context, Înalta Curte constată că, în cuprinsul sentinței, judecătorul fondului a analizat cauza sub toate aspectele relevante, răspunzând detaliat și documentat tuturor apărărilor recurentei reclamante, înainte de a conchide cu privire la netemeinicia acțiunii acesteia.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), se reține că acesta a fost invocat prin raportare la prevederile art. 5, art. 40-42, art. 58 și art. 59 din Legea nr. 21/1996.

Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară și devolutivă, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conțin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Așa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanța de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod și nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

În speță, ansamblul criticilor subsumate de recurentă motivului de casare menționat reprezintă o reluare aproape in integrum a celor invocate prin cererea de chemare în judecată, prin raportare directă la actul administrativ contestat, fără a fi prezentate aspecte concludente care să susțină ipoteza interpretării sau aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente de către instanța de fond, de natură să atragă nelegalitatea hotărârii pronunțate.

În privința criticilor aduse considerentelor sentinței referitoare la neîmplinirea termenului de prescripție a dreptului autorității de concurență de a aplica sancțiunea contravențională, Înalta Curte apreciază că nu sunbt fondate.

Recurenta reclamantă citează prevederile art. 40 din Legea nr. 21/1996 referitoare la instrumentarea sesizărilor privind practici anticoncurențiale, situație neincidentă în prezentul litigiu, precum și prevederile art. 41-42 din același act normativ, care reprezintă o parte din reglementarea procedurii de derulare a investigației de către Consiliu, nerelevantă pentru calculul termenului de prescripție în speță.

Nici criticile referitoare la greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 58-59 din Legea nr. 21/1996 nu pot fi apreciate ca fondate.

Astfel, conform art. 58 din lege, "(1) Dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni contravenționale pentru încălcările prevederilor prezentei legi se prescrie după cum urmează: (...); b) în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte încălcări ale prevederilor prezentei legi. (2) Prescripția dreptului la acțiune al Consiliului Concurenței începe să curgă de la data încetării practicii anticoncurențiale. În cazul încălcărilor legii, ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripția începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurențial în cauză."

Legiuitorul a stabilit, deci, regula potrivit căreia momentul de început pentru calculul termenului de prescripție de 5 ani reglementat de art. 58 alin. (1) lit. b) din lege este data încetării practicii anticoncurențiale.

Or, recurenta reclamantă nu a făcut dovada încetării respectivei practici (prin desistare sau printr-un act sau fapt contrar intervenit ulterior înțelegerii de împărțire a pieței) la o altă dată decât cea menționată în decizia Consiliului, în condițiile în care din actele dosarului reiese faptul că respectiva înțelegere a fost încheiată și pusă în aplicare nu numai prin contractele inițiale, din anul 2007, ci și prin actul adițional din anul 2008, care - așa cum chiar recurenta reclamantă afirmă - a validat juridic/contractual cedarea în fapt către B. S.R.L. a activității ce a făcut obiectul Contractului nr. x/15.09.2007.

În plus, termenele de prescripție sunt susceptibile de întrerupere, iar potrivit art. 59 din Legea concurenței, nu doar acțiunile Consiliului efectuate "în scopul declanșării unei investigații în legătură cu o anumită încălcare a legii" au caracter interuptiv, ci și "orice acțiune întreprinsă de către Consiliul Concurenței în scopul unei examinări preliminare", legiuitorul incluzând în această din urmă categorie de acțiuni, cu titlu exemplificativ, iar nu limitativ, solicitările de informații, în scris, ordinul de declanșare a unei investigații, începerea procedurilor legale".

Această interpretare a textului de lege, însușită de instanța de fond, a fost de altfel confirmată și prin hotărârea pronunțată în cauza C-308/19 Whiteland Import-Export S.R.L. de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin care s-a statuat că: "Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că instanțele naționale nu sunt obligate să aplice articolul 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 și 102 TFUE] prescripției competențelor unei autorități naționale de concurență în materia aplicării de sancțiuni pentru încălcările dreptului concurenței al Uniunii."

De asemenea, a stabilit că "Articolul 4 alin. (3) TUE și articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului efectivității, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, astfel cum este interpretată de instanțele naționale competente, potrivit căreia ordinul de declanșare a unei investigații, adoptat de autoritatea națională de concurență, care vizează o încălcare a normelor dreptului concurenței al Uniunii este ultimul act al acestei autorități care poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripție referitor la competența sa de a aplica sancțiuni și exclude posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen, atunci când se dovedește, având în vedere ansamblul elementelor regimului de prescripție în cauză, că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere."

A arătat Curtea că stabilirea normelor de prescripție în materia aplicării de sancțiuni de către autoritățile naționale revine statelor membre, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității.

Totodată, în lipsa unei prevederi obligatorii a dreptului Uniunii în materie, revine statelor membre sarcina de a stabili și de a aplica normele naționale de prescripție în materia aplicării de sancțiuni de către autoritățile naționale de concurență, inclusiv modalitățile de suspendare și/sau de întrerupere.

La rândul lor, însă, statele membre trebuie să exercite această competență cu respectarea dreptului Uniunii și în special a principiului efectivității. Astfel, ele nu pot să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă punerea în aplicare a dreptului Uniunii, iar în mod special în domeniul dreptului concurenței, trebuie să se asigure că normele pe care le edictează sau le aplică nu aduc atingere aplicării efective a articolelor 101 și 102 TFUE.

Înalta Curte constată că instanța de fond a aplicat corect și prevederile art. 59 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 21/1996, în conformitate cu care "Termenul de prescripție va expira cel mai târziu în ziua în care se împlinește perioada egală cu dublul termenului de prescripție, aplicabil pentru săvârșirea încălcării în cauză, în situația în care Consiliul Concurenței nu a impus nici una dintre sancțiunile prevăzute de prezenta lege".

În speță, momentul de început al cursului acestui termen special de prescripție este data de 02.06.2008, când recurenta reclamantă a semnat actul adițional la Contractul de cesiune nr. x/15.09.2007 încheiat cu societatea C. S.R.L. Buzău, iar nu data semnării contractelor cu ISTA Romania S.R.L. (07.06.2007).

În acest context, Înalta Curte reține că recurenta a continuat să desfășoare activități pe piața relevantă conform autorizațiilor emise de către ANRSC inclusiv în anul 2008, împrejurare necontestată în cauză, iar la 02.06.2008, a semnat actul adițional la Contractul de cesiune nr. x/15.09.2007 încheiat cu C. S.R.L. Buzău care reprezintă ultimul contract legat de activitățile pe piața relevantă.

Toate aceste convenții au materializat înțelegerea de împărțire a pieței serviciilor de exploatare a repartitoarelor de costuri pentru căldură, ca înțelegere prin obiect, nemaiimpunându-se discuții privind efectele produse ca urmare a punerii în practică a acestei înțelegeri.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996, "(1) Sunt interzise orice înțelegeri între întreprinderi, decizii ale asociațiilor de întreprinderi și practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care:(…) c) împart piețele sau sursele de aprovizionare; (…)."

În speță sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de textul legal: au existat a cel puțin două întreprinderi implicate (A. S.R.L și S.C. ISTA România S.R.L), a existat o înțelegere/practică concertată între aceste întreprinderi (materializată prin semnarea contractelor de cesiune și a actelor adiționale), înțelegerea a avut ca obiect restricționarea și denaturarea concurenței pe o parte din piața relevantă a repartitoarelor de costuri pentru încălzire.

De altfel, ISTA România S.R.L. a recunoscut săvârșirea faptei antinconcurențiale menționate în raportul de investigație în condițiile prevăzute de art. 57 din Legea nr. 21/1996.

Înalta Curte nu poate primi criticile recurentei referitoare la neanalizarea sau neaplicarea "criteriului continuității economice".

Instanța de fond a analizat susținerile A. S.R.L. și a rgumentat corect că în speță, față de împrejurarea că recurenta reclamantă și B. S.R.L. au participat succesiv la înțelegere, răspunderea fiecăreia a fost angajată pentru propria faptă, potrivit principiului răspunderii personale.

Totodată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor referitoare la greșta nereținere a cauzei de nepedepsire invocate în temeiul art. 5 alin. . 2 din Legea nr. 21/1996.

Astfel, contrar afirmațiilor recurentei, judecătorul fondului a reținut corect că în prezentul litigiu nu este incidentă respectiva cauză de impunitate, întrucât societatea A. S.R.L. nu a dovedit că înțelegerea a contribuit la îmbunătățirea producției sau distribuției de mărfuri ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând, în același timp, consumatorilor un avantaj corespunzător celui realizat de părțile la respectiva înțelegere, că restricțiile impuse reciproc de întreprinderile în discuție (referitoare la limitarea zonelor de acțiune) erau indispensabile pentru atingerea acestor obiective și că înțelegerea nu a oferit întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurența de pe o parte substanțială a pieței produselor în cauză.

Înalta Curte, reține, deci, că așa-zisa "cesiune de portofolii de clienți" a constituit în fapt o veritabilă împărțire a pieței pe criterii geografice, fiecare dintre societățile implicate rămânând să activeze singură, neconcurată pe piața relevantă, într-o anumită zonă geografică, aprioric determinată.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III.2. Soluția instanței de recurs

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2907 din 20 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 aprilie 2021.