ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5845/2022

Ședința publică din data de 7 decembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 11.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea deciziei nr. 21937/26.11.2019 emisă de pârât și obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 de euro și 4452 de RON, solicitată prin cererea de plată.

Prin sentința nr. 701 din 5 august 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 701 din 5 august 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A., neîncadrat în drept, solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recurenta a susținut că intimatul-pârât respins cererea de plată ca tardivă, apreciind că termenul pentru executarea voluntară a început să curgă de la data de 14.05.2019, fara a avea în vedere două aspecte.

În primul rând, în situația cauzelor penale, pentru punerea în executare a dispozițiilor civile, se aplică legea civilă, potrivit art. 581 din C. proc. pen.. ("hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile și la cheltuielile judiciare cuvenite părților se execută potrivit legii civile.").

În raport de aceste dispoziții legale, termenul de 90 de zile începe să curgă de la data comunicarea hotărârii judecătorești, astfel încît nu se poate reține că termenul de 90 de zile a început să curgă de la data de 14.05.2019, data rămânerii definitive a deciziei penale nr. 458/14.05.2019, întrucât această decizie a fost redactată la data de 13.06.2019 și comunicată la data de 21.06.2019, potrivit dovezii de comunicare.

Prin urmare, în opinia recurentei, momentul de la care începe să curgă termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea 213/2015, este data comunicării hotărârii penale, astfel că sentința recurată a fost pronunțată cu ignorarea textele de lege mai sus invocate.

În legătură cu fondul cauzei, recurenta apreciază că nu pot fi primite argumentele invocate de intimat, în sensul că ar fi avut posibilitatea de a formula cererea de plată încă de la data pronunțării deciziei penale nr. 458/14.05.2019, anexând doar un certificat de grefă din care să rezulte dispozitivul hotărârii menționate, întrucât dispozițiile art. 16 din Legea nr. 213/2015, sunt clare în sensul că, dacă documentația aferentă cererii de plată este incompletă se poate solicita de către FGA completarea acesteia într-un termen de 10 zile, iar în situația în care completarea nu se realizează în acest interval, cererea este respinsă.

Or, hotărârea penală a fost comunicată la data de 21.06.2019, așa încât exista riscul ca cererea să fie respinsă întrucât nu s-ar fi conformat completării documentației în termenul de 10 zile.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pe motiv că nu au fost invocate considerente de ordin legal care să poată fi încadrate în motivele de recurs de la art. 488 din C. proc. civ., argumentele expuse prin cererea de recurs reprezentând o reevaluare a contestației depuse în primă instanță.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Excepția nulității recursului a fost examinată cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., și respinsă în ședința publică din 7 decembrie 2022.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, care se pot încadra în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin cererea de plată depusă la Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 19.08.2019 (data poștei - f.56 dosar fond) și înregistrată sub nr. x/25.08.2019, petenta A. a solicitat suma de 3.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, 1.452 daune materiale și 10.000 euro daune morale, stabilite în dosarul nr. x/2017 de Judecătoria Târgoviște.

Prin decizia nr. 21937/26.11.2019, intimatul-pârât a respins cererea de plată ca fiind tardiv formulată.

Reclamanta A. a solicitat anularea deciziei nr. 21937/26.11.2019 și obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 de euro și 4452 de RON.

Soluționând cauza, prima instanță a respins acțiunea reclamantei, reținând legalitatea actului administrativ contestat.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dintr-o primă perspectivă, instanța de control judiciar reține că între intimatul - pârât FGA și recurenta - reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

După cum corect a reținut și prima instanță, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Relevante sunt și dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 conform cărora:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, precum și conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Ipoteza incidentă în cauză este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanță născut în raporturile dintre recurenți și FGA ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, și anume la data la care a fost recunoscut prin decizia penală nr. 458/14.05.2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

Pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată.

Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.

Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 28.04.2016.

Dreptul de creanță dedus judecății s-a născut prin sentința penală nr. 407/13.12.2018, pronunțată de către Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. x/2017, prin care a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de A., partea responsabilă civilmente S.C. B., prin lichidator judiciar C. fiind obligată la plata sumei de .1452 RON cu titlu de daune materiale și la plata sumei de 10.000 euro (echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății) cu titlu de daune morale.

Sentința penală a rămas definitivă prin decizia penală nr. 458/14.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, prin respingerea apelului formulat de partea responsabilă civilmente S.C. B., prin lichidator judiciar C..

Așadar, data nașterii dreptului de creanță este 14.05.2019, dată de la care începe să curgă termenul de 90 zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, întrucât potrivit art. 415 C. proc. pen. "hotarârile instantei penale devin executorii la data când au ramas definitive."

Prevederile art. 551 alin. (1) pct. 4 C. proc. pen. stabilesc că "Hotărârea primei instanței rămâne definitivă la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins apelul.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speță este aplicabilă a doua teză a textului de lege precitat, calculând termenul de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță, respectiv 14.05.2019, data pronunțării deciziei penale nr. 458/14.05.2019 a Curții de Apel Ploiești prin care a devenit definitivă sentința nr. 407/13.12.2018 pronunțată de către Judecătoria Târgoviște, în condițiile în care dreptul de creanță al reclamantei s-a născut ulterior intrării în faliment a societății de asigurare.

Or, cererea de plată a fost trimisă prin poștă intimatului FGA la data de 19.08.2019 și înregistrată sub nr. x/25.08.2019, deci cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Instanța de control judiciar constată că alegația recurentei privind data nașterii dreptului său de creanță prin raportare la prevederile art. 581 C. proc. pen.., potrivit cu care dispozițiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile se execută potrivit legii civile, nu poate fi primită ca argument în sensul că termenul de 90 de zile începe să curgă de la data comunicării deciziei penale a Curții de Apel Ploiești.

Trimiterea la executarea potrivit legii civile are sensul de trimitere la modalitatea de punere în executare, în sensul de procedură de urmat, cum anume se declanșează și se desfășoară actele de executare a despăgubirilor civile, nefiind nicidecum de natură a modifica sau deroga prevederile speciale din art. 550 și art. 551 C. proc. pen.. cu privire la momentul în care o hotărâre penală devine executorie, anume la momentul rămânerii definitive, și nu la momentul comunicării deciziei, astfel cum în mod corect a constatat prima instanță.

Astfel, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, acestea guvernează deplin relațiile sociale și se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față, reclamantul neputând invoca faptul că nu a cunoscut legea, care trebuie să fie cunoscută de toate persoanele, potrivit principiului de drept nemo consetur ignorare legem.

Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate și previzibile prin prisma clarității textelor menționate anterior.

Având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației.

Mai mult decât atât, nu poate fi primită argumentarea recurentei cu privire la folosirea unui certificat de grefă referitoare la soluția definitivă pronunțată în dosarul în discuție, în sensul că ar fi existat riscul ca cererea să fie respinsă, pe motivul unei eventuale neîncadrări în termenul de 10 zile stabilit de lege pentru completarea dosarului cu acte, întrucât soluția definitivă pronunțată într-o cauză aflată pe rolul instanțelor de judecată poate fi dovedită cu certificatul referitor la soluțiile pronunțate de instanță, în care se va face mențiunea dacă hotărârea respectivă este rămasă definitivă/irevocabilă, în ce mod, arătându-se și data de când aceasta a rămas definitivă/irevocabilă.

Acest certificat se eliberează în condițiile prevăzute de art. 160 alin. (7) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 17.12.2015 (publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 970/28.12.2015), cu modificările și completările ulterioare, iar textul de lege sus indicat din Norma 16/2015 a ASF referindu-se tocmai la cazul imposibilității de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, respectiv declarația pe proprie răspundere în sensul susținerii acestor documente justificative cu privire la care autoritatea administrativă abilitată să statueze și să concretizeze dreptul subiectiv pretins de reclamant are obligația legală de a găsi toate mijloacele necesare soluționării cererilor și de a exercita dreptul de apreciere privitor la procedura de soluționare a cererilor în cadrul legii.

Așa fiind, Înalta Curte constată că prin formularea și înregistrarea la instituția pârâtă a cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurenta-reclamantă nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Prin urmare, reținând că decizia contestată a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 701 din 5 august 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 decembrie 2022.